Setea mea de veşnicie
Nu sunt mulţumit niciodată, mai bine zis nu sunt pe deplin mulţumit niciodată. Deşi sunt conştient că am foarte multe şi nu-mi lipseşte aproape nimic totuşi sunt la fel de multe lucruri pe care mi le-aş dori.
Mă gândesc câteodată că dacă aş avea cutare lucru tare aş fi fericit, şi peste ceva timp îl obţin. Mă bucur pe moment şi în clipele imediat următoare îmi doresc altceva mai bun. Altădată mă gândesc că dacă aş merge în cutare loc (la munte, la mare, la o mănăstire, într-un peisaj frumos) tare aş fi fericit dar imediat ce reuşesc să ajung acolo mă gândesc că nu voi sta mult şi că apoi trebuie să plec acasă şi nu sunt pe deplin mulţumit. Aştept cu nerăbdare un anumit moment şi după ce clipa vine, în mintea mea imediat apare o altă dorinţă pe care vreau s-o îndeplinesc.
Îmi pun în cap să fac nu ştiu ce proiect, nu ştiu ce referat sau lucrare de teologie, sau nu ştiu ce site şi mă gândesc că tare aş fi fericit dacă chiar l-aş face. Şi după ce într-un final după muncă multă îl fac, mă bucur pe moment, şi imediat mă gândesc la alt proiect, la altă lucrare….
Mi-aduc aminte că Părintele Stăniloaie spre sfârşitul vieţii lui, după ce scrise o operă incredibil de mare şi extraordinar de apreciată în întreaga lume, după zeci de ani de muncă, zicea că totuşi ar mai fi dorit să scrie o lucrare completă despre Mântuitorul Iisus Hristos în operele Sfinţilor Apostoli. El care tradusese toate cele 12 volume ale FIlocaliei şi care scrisese una dintre cele mai reprezentative lucrări pentru spaţiul ortodox, Teologie Dogmatica Ortodoxă, tradusă în peste 10 limbi ale lumii, Comentariul la Evanghelia după Ioan pe care l-a tradus şi la completat cu peste 2000 de note de subsol, şi sute de articole şi multe alte cărţi, nu era mulţumit pe deplin, totuşi îşi dorea să mai scrie o carte, un studiu complet. El care a fost unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX şi care a reimprospătat Ortodoxia prin teologia personală, el care a primit atâtea titluri universitare şi atâtea onoruri, şi atâtea aprecieri din toată lumea, tot nu era mulţumit.
Întotdeauna ne dorim să fim mai buni, întotdeauna ne dorim să aveam mai mult, întotdeauna vrem să iubim mai mult şi pe mai mulţi. Niciodată nu ne liniştim. Neliniştea asta din noi de a dori întotdeauna mai mult şi mai bine, ne face să înaintăm, să progresăm, ne obligă să fim mai buni. Nemulţumirea aceasta pe care o aveam latentă în suflet în mod subtil şi continuu ne ajută să nu ne mulţumim cu nimic din viaţa aceasta, ne duce cu gândul la mai mult, la mai frumos, la o viaţă fără suferinţă, fără supărări şi necazuri, la o viaţă fără moarte.
Neliniştea aceasta din noi pe care sfinţii au numit-o „setea de veşnicie din om”, ne duce cu gândul că va veni o zi în care totul va fi mai bine, când totul va fi perfect, când va numai lumină, când nu ne va lipsi nimic. Ne duce cu gândul la un loc unde totul e frumos, ne duce cu gândul la împărăţia cerurilor… Ne duce cu gândul la Dumnezeu.
El a pus în noi setea de veşnicie căci El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Aşa cum El e veşnic ne-a făcut şi pe noi veşnici, aşa cum El e mai întâi întreit persoană (gândeşte, simte, are raţiune, vorbeşte…) aşa ne-a făcut şi pe noi persoane ca să gândim, să simţim, să avem raţiune, să fim conştienţi de noi înşine şi mai ales să vorbim unul cu altul dar în primul rând cu El.
Dar sunt momente în viaţa aceasta în care mă simt împlinit şi parcă nu-mi lipseşte nimic. În Biserică duminica la Sfânta Liturghie de multe ori simt o bucurie curată, care mă face să nu mai vreau nimic. Atunci sunt pe deplin mulţumit, atunci am totul. Sfinţii ne zic că-n Biserică gustăm veşnicia şi o trăim chiar în mod real pentru că Dumnezeu e de faţă iar unde e Dumnezeu nu lipseşte nimic.
În Biserică duminica la parohia noastră dragă unde venim toţi împreună (eu, soţia, fetiţa noastră dragă şi prietenii) şi unde ne-ntâlnim cu alţi oameni dragi nouă, cu preoţii şi cântăreţii, şi mai ales cu Dumnezeu, acolo simţim o bucurie vecină cu veşnicia. Bucuria asta se repetă duminică de duminică, până când vom ajung toţi în împărăţia cerurilor, toţi unul cu altul, toţi împreună cu Dumnezeu.
Cum zice Fericitul Augustin: „Neliniştit este sufletul meu până ce-şi va găsi odihnă în (la) Dumnezeu”
Voi în ce momente aţi fost pe deplini mulţumiţi, şi n-aţi dori mai mult ? Voi când aţi gustat veşnicia ?
(Claudiu Balan)
diana
septembrie 12, 2008 @ 9:14 am
Domnule Claudiu, atatea amintiri ati trezit in inima mea prin intrebarea: ”Voi când aţi gustat veşnicia ?”
va marturisesc inainte de toate ca n-am gustat-o de mult… Dar dorul de ea neincetat ma arde.
Asa este, Sfanta Liturghie e izvor de vesnicie. Si cum sa nu fie daca in mijlocul ei se afla Dumnezeul cel vesnic?
Stand plecata cu fata la pamant, inaintea Sfantului Altar, in timpul epiclezei, inconjurata de ceilalti oameni adunati la Liturghie, atunci a picurat Mantuitorul Hristos vesnicia in sufletul meu.
Imi aduc aminte de Slujba Invierii de acum 2 ani: radeam cu Ingerii bucurandu-ma de Invierea Blandului nostru Hristos si tot atunci plangeam cu inima coplesita de vesnicie. Atunci nu-mi mai doream nimic. Aveam tot, eram intreaga.
Cu vesnicie a plouat Dumnezeu pe inima mea in ceasul de taina al miezonopticii… Dar grijile vietii si pacatele sunt din lume si nu din vesnicie. De aceea acum mi-a ramas numai dorul de vesnicie si-I multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, pentru dorul care ma tine atat de treaza si de vie.
viorel dudau
septembrie 12, 2008 @ 3:19 pm
Aha. Bun. Si acum sa ne trezim si sa ne intoarcem cu picioarele pe pamant. „Vesnicia” e cam greu de gustat, si daca totusi se intampla uneori (foarte rar), paradoxal sentimentul tine atat de putin…
E aproape imposibil sa fii pe deplin multumit si sa nu doresti mai mult, pentru ca pur si simplu nu e in firea omului asa ceva. De cand lumea, oamenii si-au dorit intr-una mai mult si mai mult si mai mult. E si cauza progresului uimitor de care a avut parte omenirea. Daca omenirea n-ar fi vrut intr-una mai mult si mai mult, acum n-am fi putut vorbi in timp real din Romania in Australia. Si ce sa mai spun ca avem si atatea metode de a vorbi in timp real dintr-un capat in altul al pamantului: telefon, messenger, imagini live prin internet etc. Daca oamenii ar fi fost pe deplin multumiti, eu n-as putea ajunge in 6-7 ore din Bucuresti in Africa. Si exemplele pot continua.
Deci intrebarea e: ar trebui sa-mi doresc sa gust „Vesnicia” de care spuneti, sau ar trebui sa fiu in continuare nemultumit si sa-mi doresc intr-una mai mult? Ar trebui sa ma multumesc ca stiu sa scriu si sa citesc sau ar trebui sa fac si un liceu, eventual facultate si vreun master? Ar trebui sa traiesc intr-o stare continua de adoratie sau ar trebui sa ma lupt sa razbat prin jungla si sa ajung cat mai departe? Cariera sau salariul minim pe economie? Bloguri sau povesti la lumina lumanarilor?
Acuma referindu-ne la dorinta de a avea intr-una mai mult si mai mult, pentru mine se cheama Lacomie. Nu prea sunt in domeniu, dar parca e si asta un pacat. Dar e un pacat care ne foloseste? Suntem recunoscatori pentru ca avem pacatul asta? Asa-i ca ne plac laptopurile si avioanele si internetul si telefoanele mobile? Asa-i ca ne place lacomia? Asa-i ca ne dorim sa ne pastram pacatele si in continuare? Asa-i ca ne dorim leacul pentru Sida si Cancer?
diana
septembrie 12, 2008 @ 5:24 pm
viorel, sa ne trezim? eu nu dormeam cand scriam acele cuvinte. 🙁
cu tristete ma gandesc ca nu stiu tu ce faceai cand le citeai…
eu cred ca in clipa intalnirii cu vesnicia, cu Dumnezeu, omul e mai treaz ca oricand. atunci este cat se poate de constient de existenta lui Dumnezeu si mai ales de starea sufletului sau.
ai dreptate cand spui ca vesnicia este greu de gustat iar acest sentiment tine foarte putin. dar nu este imposibil sa simti vesnicia. In marea lui bunatate si iubire de oameni, Dumnezeu a lasat omului posibilitatea de a pregusta bucuria Raiului inca de pe pamant. Si aceasta se intampla cu adevarat in cadrul Sfintei Liturghii, acolo unde Hristos se imparte tuturor, acolo unde daca asculti indemnul : ”toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam” si-l implinesti, nu se poate sa nu gusti un strop de vesnicie.
ori, poate tu intelegi altfel aceasta vesnicie. eu o vad ca pe clipa in care te intalnesti cu Hristos, fie prin rugaciune, fie prin Sfanta Euharistie. si atunci, crede-ma Viorel, ca NU poti sa iti doresti mai mult. oare atunci cand Hristos e cu noi, cand El intra in casa sufletului nostru, mai putem sa ne dorim vile, masini luxoase, bani multi? ne mai putem gandi la acestea?cu siguranta, nu! pentru ca Hristos e totul. gandeste-te la Sfintii care au fost pustnici, de pilda Sfanta Maria Egipteanca. lor nu le-a trebuit nimic, nici hrana multa (chiar foarte putina), nici macar haina care sa le acopere trupul, si asta pentru ca Il aveau pe Hristos. prin El aveau totul.
Intrebarea ta este daca ar trebui sa te multumesti sa gusti vesnicia sau ar trebui sa iti doresti mai mult. eu zic ca ar trebui sa vrem mai mult, adica sa vrem sa dobandim bucuria de a fi vesnic cu Hristos.
N-ar trebui sa ne multumim ca stim sa scriem, trebuie si un liceu, facultate…
– oricum, irelevanta comparatia cu dorinta de a gusta vesnicia sau a o trai mereu. si asta pentru ca nu noi hotaram cand sa gustam vesnicia, ci Dumnezeu. noi putem doar sa-I aratam ca vrem sa o gustam de aici, pentru a o trai vesnic dincolo.
cat despre ultimul paragraf al mesajului tau,… Nu, lacomia nu ne foloseste. daca ai internet si mobil si stii sa le folosesti fara sa te smintesti si sa te tulburi sufleteste, atunci nu vad unde e pacatul. atata timp cat stii cat sa stai pe net, atata timp cat ceea ce privesti pe internet nu te departeaza de Dumnezeu, nu vad de ce ar fi un pacat. si nu ne dorim sa pastram pacatele, sa ne fereasca Dumnezeu!
Viorel, a fi ortodox nu inseamna a refuza progresul, a nu mai avea dorinte si aspiratii. dar ar fi frumos daca am sti sa le supunem nu doar voii noastre ci si voii lui Dumnezeu.
…in speranta ca nu te-am suparat cu nimic…
viorel dudau
septembrie 12, 2008 @ 7:21 pm
Nu m-ai suparat cu nimic, nu prea am reusit sa te urmaresc din pacate, nu stiu ce inseamna Sfanta Euharistie, Sfanta Maria Egipteanca, nu sunt din domeniu, presupun ca suntem din filme diferite, si cred ca-i mai bine sa ramana asa…
Balan Claudiu
septembrie 12, 2008 @ 8:21 pm
Viorel, tocmai aici e frumusetea. Pentru ca noi totdeauna vrem mai mult si mai mult, asta ne face sa inaintam si e foarte bine. Asta e motorul progresului tehnologic dar desi toate se misca asa de rapid, desi totul e asa de super-tehnologizat totusi noi ramanem nemultumiti si ne dam seama ca ce e aici pe pamant n-o sa ne poate multumi niciodata.
E excelent progresul tehnologic, e extraordinar avionul si internetul, si ne folosim de ele dar eu tot sunt nemultumit si voi fi intotdeauna. Eu vrea sa nu mor, vreau sa fiu vesnic, cand voi pute fi asa ? Eu cred ca doar Dumnezeu ne poate oferi vesnicia.
diana
septembrie 13, 2008 @ 7:27 am
Viorel, ma uitam la fotografiile realizate de tine si mi-am zis ca nu trebuie sa fii ”din domeniu” ca sa ti se para Meteora a fi un ”loc Dumnezeiesc”. nu-i asa? nici eu nu am studii in domeniul teologic. sunt o simpla crestina ortodoxa.
nu-i problema daca nu ai auzit de termenul Euharistie. este vorba de Sfanta Impartasanie: Trupul si Sangele Mantuitorului pe care credinciosii le primesc in fata altarului, in timpul Sfintei Liturghii. aceasta dupa spovedanie. asta sigur stiai.
cat despre Sfanta Maria Egipteanca, ea a devenit dintr-o femeie pacatoasa, pustnica (ani de zile in care nu avea nici macar haina sa se acopere, iar hrana, mai nimic) si apoi Sfanta. gasesti viata oricarui sfant pe net. stiu ca si asta stiai.
s-apoi, eu vreau sa cred ca suntem din acelasi film. numai bine!