Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Sunt 24 de săptămâni de la concepţie (zămislire) – moment pe care ştiinţa nu-l poate fixa! – în care legea în vigoare în UK nu te apără de un avort. În România, parcă ai avea ceva mai mari şanse matematice să scapi, căci avortul este permis numai până la 14 săptămâni.

Eşti o sarcină care poate fi întreruptă. Aceasta dacă nu se găseşte vreun medic handicapat moral, căruia să i se pară că eşti handicapat şi, pe baza ştiinţei (?!), să se obţină o dispensă prin care uciderea să poată fi efectuată şi după 24 de săptămâni.

Nu ştiu cum o fi în România, dar legea britanică este suficient de laxă – ca, de altfel, moralitatea acestei cândva-mari-naţiuni –, încât să permită întreruperi (ASASINATE!), desigur, motivate cât se poate de temeinic (vezi aici sau aici), şi după limita celor 24 de săptămâni.

Dar dacă nu eşti persoană, atunci ce eşti? Un nimic, ca o bucăţică de plastilină precum cele cu care se joacă studentele britanice din imaginile*** pe care le-am ales pentru a ilustra prezenta postare-apendice, pe care am simţit că vreau să o adaug la ultimul episod din cel mai scandalos serial al acestui paşnic blog ?

Toţi aceştia care ajungem să ne credem mari şi tari, să ne venerăm sinele (căci nu există ateism pur – ori ne închină Dumnezeului Adevărat, ori la falşi dumnezei), să nu fi fost cândva decât aidoma unei gramăjoare de plastilină, un ghem de celule?!

Adică, deşi cumva-cumva, ceva-ceva, tot eram (că o sâcâiam pe mama, fie şi doar cu greţuri, ameţeli sau alte senzaţii ciudate) noi eram o non-persoană, de fapt? Şi, potrivit convingerii prevalente în lumea civilizată (?!), chipurile, tot în nefiinţă ne ducem?

Atunci, la ce bun totul? De ce ne mai zbatem, de ce ne agităm, de ce ne entuziasmăm, de ce ne irităm, de ce ne place ceva, de ce ne doare altceva? De ce mai scâncim câte un ‘de ce’?

La ce bun să ne tulbure cum îşi folosesc alţii liberul arbitru? “Treaba lor, dom’le, ce mă interesează pe mine?” Nu e mai bine la hinduşi şi la budişti, fiecare cu karma lui, ce atâta stres de treburile altora? Ce treabă să am eu cu avorturile altora?

Ei bine, s-ar cuveni să ne pese pentru că – potrivit credinţei adevărate (nu a mea şi nici nu-s mai multe valabile!) – de la Adam încoace, OM suntem toţi şi orice bine sau rău pe care îl face fiecare din noi, contează asupra întregii omeniri.

Nu este loc de explicaţii raţionale aici, deşi sunt mulţi care şi-au teoretizat chestia aceasta, cum contează gesturile mărunte ale fiecăruia. Este vorba de credinţă: crezi sau nu crezi în Dumnezeu, crezi sau nu crezi că omul este om de la concepţie, crezi că nimicul a explodat printr-un Big Bang sau că un Creator a rânduit totul...

Mai limpede: vrei să crezi sau nu vrei să crezi în cele de mai enumerate şi, tot aşa, vrei sau nu vrei să crezi că toţi suntem acelaşi OM şi că, orice facem, bine sau rău, nu doar pentru noi facem, nici numai pentru cei imediat apropiaţi, ci pentru întreaga umanitate.

Dar, m-ar mai putea întreba cineva, “de ce obsesia legată de avorturi, când doar sunt atâtea rele?” De ce avortul este un rău suprem, iar altele n-or fi chiar aşa?

Pentru că, în opinia mea, felul în care ne raportăm la problema avorturilor şi, implicit, la ideea generală de persoană şi mai ales la când începe persoana să fie persoană, spune enorm despre fiecare dintre noi.

De cât luăm în serios problema persoanei nenăscute depinde cum ne construim viziunea despre lume, iar în ce măsură relativizăm în această chestiune (de genul da, “e grav avortul, dar ce mă interesează pe mine?”) relativizăm orice altceva în viaţă. Păcatul devine ceva interpretabil. Binele ne e relativ, răul ne devine relativ şi el.

Cum definim pentru noi înşine persoana spune enorm despre noi. Dacă am crede că pruncul nenăscut este, cu adevărat, o persoană, cum să nu ne doară asasinarea ei? Mai bine să nu credem... .Când şi când, se şochează britanicii de pedeapsa cu moartea (aplicată unora despre care, probabil, mulţi zic în gând că “şi-o merită cu vârf şi îndesat”), dar aleg să nu se şocheze asasinarea în masă a nenăscuţilor. Cam tot aşa la români sau la alte popoare civilizate :-(

Vrem să credem că este vorba de un ciorchine de celule, pentru că ne este mai confortabil aşa. Ne simţim mai bine în pielea noastră de persoane depline, cu cât exilăm tot ce este la limita dintre viaţă şi neviaţă (adică ce nu ştim noi că ar fi dincolo, nu că n-ar fi) în... nefiinţă.

Tot ceea ce este dincolo de viaţa asta cum o ştim ne deranjează cumva. De pildă, pentru confortul ei, o femeie şi cei din jur spun că a pierdut sarcina sau a întrerupt-o. Deşi poate, cu puţin înainte cea în cauză şi apropiaţii fi vorbit de aşteptarea unui copil.

În mod asemănător, şi mai repede ne străduim să-i situăm în afara persoanei pe cei care s-au dus dintre noi. Recent, mi-a fost dat să văd cum cineva care fusese o persoană, mai dinainte de îngropare devenise o non-persoană: “moarta”, “camera moartei”, “mă duc la mort” etc.

Doamne-fereşte a se crede că o spun acuzator la adresa cuiva, ci doar am constatat ce repede, ce convenabil ne este să trecem, dincolo, în fals închipuita nefiinţă, persoanele care sunt într-o stare mai altfel decât noi. Dar nu-s tot persoane? Nu e apa tot apă, ori că este un lichid clipocind, ori gheaţă de o spargi cu toporul, ori abur dogoritor?

Nu tot aşa şi noi, ori că suntem în pântece, în viaţa asta trecătoare ori dincolo de ea, oare nu aceeaşi persoană rămânem? Eu zic că da. Însă, din pricina egoismului nostru nu vrem să vedem dincolo de confortul lui aici şi acum. De parcă acest aici şi acum ar ţine veşnic...

Naşterea ne pune probleme. Moartea ne pune probleme. Nu vin când vrem noi, vin când vrea Dumnezeu. Şi asta nu putem suferi! Rupţi de Creatorul nostru, ne amăgim că putem dicta calitatea de persoană a celorlaţi.

Nu poate fi persoană fătul decât când vrem noi! Cum adică, să vrea să se nască, dar să nu vreau eu? Orice ar fi, îl dau afară! Cum adică, să fie pe moarte şi să nu se mai poată face ceva?! Hai să-l salvăm, cu orice preţ!

Sau, în sens invers, “să se termine odată, de ce să se mai sufere atâta?”, susţin eutanasiştii, care sunt cu 50-60 de ani în urma succeselor avute de avorţionişti. Cei din urmă au reuşit să dicteze când să înceapă viaţa (chipurile, dacă şi când vrea mama), în timp ce primii se străduiesc să poată dicta când vine moartea.

Dar marea problemă şi a unora şi a altora – plus a milioanelor de indiferenţi, care nu-s nici avorţionişti, nici eutanasişti convinşi, dar care, la o adică, pot să fie şi una şi alta, după cum le este convenabil la un moment dat – este că nu pot încerca să controleze decât viaţa şi moartea altora.

Suprema valoare umanistă a zilelor noastre – libertatea de conştiinţă, de gândire, de decizie, de exprimare, toate blah-blah-urile poleite în care se îmbracă ‘fac ce vreau-ul’ cel mai abject – nu operează înainte de naşterea, nici după moartea proprie. Halal valoare, halal libertate!

Nimeni nu a putut să-şi controleze propria naştere. În privinţa morţii, cu mici excepţii, nimeni nu ştie când vine şi nici dacă – presupunând că ar vrea să fie eutanasiat – va fi în măsură să-şi exprime consimţământul privind grăbirea morţii, să aleagă cumva.

Aceasta este drama oamenilor fără Dumnezeu (sau care se amăgesc că Îl cunosc pe Dumnezeu), pentru care liberul arbitru (bunul plac, adică) le este singurul dumnezeu, pentru care totul este relativ. Nu se pot amăgi decât în a controla dacă şi când alţii sunt persoană, dar nu-şi pot determina persoana lor.

Pe când, dacă crezi în Dumnezeu aşa cum se cuvine să crezi, cum Fiul Său ne-a arătat, ştii că şi naşterea şi moartea sunt în mâna Lui. I le laşi Lui şi eşti în siguranţă. O siguranţă pe care cei fără convingeri nu o pot avea.

Pentru nesiguranţa lor, dar şi pentru cei care ştiu în Cine se cuvine creadă, dedic textul de mai jos, care circulă online cu autor necunoscut (vezi aici sau aici).

Foarte iscusită mi se pare paralela între discuţia privind viaţa de după naştere a nenăscuţilor şi cea despre viaţă după moarte pe care o avem noi ăştia, persoane depline. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe autorul care a închipuit această…

Discuţie între doi embrioni

- Şi tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur. După naştere trebuie să urmeze ceva. Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură.
- Ce tâmpenie! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical. Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, în întuneric.
- Eu nu ştiu exact, cum va fi, dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---
- Pe mama? Tu crezi în mamă? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de mamă, aşa că e evident că nu există.
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii… eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!


*** NOTĂ: Modelarea plastilinei este un soi de joc de societate între fete, remarcat la o întânire a tinerilor creştini de la University of Sussex. După cum se vede, mai sunt în UK şi studente care nu-şi petrec nopţile din pub în şanţ şi care – slavă Domnului! – nu s-or număra între cele care avortează şi de două ori până în 20 de ani :-(

(Blogul lui Bogdan Munteanu UK)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești