Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Fapte ale demnității românești

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Sunt teme de gândire care nu se perimă niciodată. Viața, moartea, sufletul, valoarea omului, timpul etc. Întrebări care nu pot primi răspunsuri definitive, și care tocmai de aceea sunt deschise meditației, reflecțiilor, îmbogățirilor. Asta e frumusețea lor. Pentru că lucrurile care le știm (sau credem că le știm) nu sunt totul. Mai sunt și lucruri pe care nu le știm.

Iar miza temei nu e numaidecât una bioetică, deși pleacă de la acest pretext. În fond, formularea corectă a problemei ar fi următoarea: cum determinăm (corect) valoarea unui om, la începutul existenței lui? Când nu s-a afirmat încă prin nimic, când n-a avut timp să-și manifeste inteligența sau calitățile lui în societate. Ci doar există fără a fi produs vreo utilitate.

Revenind la pretextul bioetic, iată mai întâi un mod greșit de a formula ipoteza, pornind de la niște premise extrem de sărace și de la o logică reductivă. Copilul nenăscut este considerat că aparține unei singure entități: mamei. Nu și tatălui (biologic), cel puțin în egală măsură, și nici unui alt sistem de determinare. Privit reductiv, ca o parte a corpului mamei, eventual ca ghem de celule fără statut de om, valoarea copilului nenăscut este determinată de singura entitate de care depinde: mama.  De aici soarta existenței lui, povara deciziei de a-l aduce pe lume sau nu se aruncă exclusiv pe mamă, cu subiectivitatea ei, ca singur sistem de determinare. Pentru că cei din jur nu vor să mai poarte răspunderea de a da valoare vieţii.  În această logică însingurată, viața sau valoarea unei ființe este stabilită exclusiv de mama lui. Valoarea unui pui de privighetoare este dată doar de mama privighetoare. Valoarea unui albine este dată de matca ei. Valoarea unui pui de lup de lupoaică. Și tot așa. Pentru orice om cu rațiune, este ceva profund neliniștitor și trist în această idee. Fără să știi, te trezești că adâncul tău e în alertă. S-a pierdut ceva parcă, pe undeva... Ceva nu e în regulă.

De fapt, becul roșu care s-a aprins este felul în care rațiunea din noi se apără de reductivism, de închiderea într-un spațiu asfixiant pentru ea, ca într-un sicriu. Este instinctul ei vital de apărare. Întocmai ca un copil în pântecele mamei, am putea spune, nu-i așa...? Rațiunea se luptă pentru oxigen. Ce să facem ca să respirăm?

Să deschidem plămânii rațiunii și să tragem o gură adâncă de aer. Cum ar putea ca valoarea unei ființe să fie stabilită exclusiv de genitoarea lui biologică? Nu, nu se poate. Valoarea unei ființe vii, și aici intră toate – plantele, animalele, oamenii – este stabilită de cel puțin trei sisteme de determinare la care acea ființă aparține, independent (sau mai presus) de genitorii biologici. Care vin abia la urmă și confirmă/validează ceea ce au stabilit aceste sisteme mari. Genitorii sunt – în logica adevărată, paradoxală – cununa de la urmă.

Care este primul sistem de determinare? Genul biologic, desigur. Un pui de lup aparține, mai întâi, regnului lupilor. Tuturor lupilor de pe glob, care apoi sunt indexați de biologi și zoologi în statistici și manuale. De acolo știm populația lupilor. O albină, dincolo de faptul că a conceput-o matca ei, a sporit totalitatea populației albinelor de pe Terra. Mai țineți minte compunerile despre noi înșine de prin clasa a 4-a sau a 5-a care începeau cu: „Joi, 13 mai 1990 (ex.), populația României a sporit cu 1 locuitor (eu)…”?. Era felul nostru inocent, dar extraordinar de logic, de a spune că aparținem societății oamenilor, umanității ca sistem fundamental de determinare. Că avem un gen, o categorie. Pentru că ar fi părut reductiv și pleonastic să începem cu enunțul: „Eu am venit pe lume pentru că mama m-a adus pe lume”. Eu sunt decizia unui om. Sigur, se poate formula și așa, dar nu așa spunem cine suntem și din ce lume facem parte. Și nu așa ne afirmăm valoarea. Astfel că un copil nenăscut, un om în devenire, găzduit în pântecele mamei lui, poate spune despre sine: „Eu aparțin societății tuturor oamenilor în devenire de pe lume, și prin urmare umanității întregi, în faza ei fragedă de existență”.

Care este un doilea sistem de determinare? Natura, bineînțeles. Oamenii, societatea oamenilor, fac parte dintr-o societate mai mare și mai cuprinzătoare decât a lor, o societate a tuturor genurilor biologice găzduite de Planeta Pământ: plante, animale, oameni. Nu întâmplător biologii au descoperit că ADN-ul nostru uman este înrudit în proporție de peste 70% cu ADN-ul tuturor organismelor vii de pe Pământ, până la simpli microbi din subsolurile oceanelor. Dacă extindem această categorie mai departe, la toate lucrurile care compun materia vie, organică sau anorganică, atunci natura înseamnă și pământul, oceanele, aerul, soarele, luna, galaxiile și întreg Universul. Când admitem că această natură, în toată vastitatea și măreția ei, are un Creator, atunci o numim Creație. Adică ea cuprinde tot ce există, tot ce e în ființă, cunoscut sau încă necunoscut. În felul acesta – fie că suntem religioşi sau atei – ne identificăm ca parte a unei Lumi mărețe, extraordinare, care cuprinde o diversitate inimaginabilă de lumi mai mici și de ecosisteme. Într-una din lumile acestei Lumi, ca o nervură de pe frunzele unui copac, locuim și noi. Suntem și ne afirmăm că suntem. Și noi, într-un fel minunat, suntem o entitate statistică precisă din dosarul Creației: un om, dintre oamenii de pe Pâmânt, din galaxia Calea Lactee, din constelația Orion, din... toate lucrurile care au fost și care vor fi vreodată în Existență.       

În fine, care poate fi al treilea sistem de determinare? Oamenilor, fie ei religioși sau nu, nu le e de-ajuns să aparțină naturii, ci și unui Principiu de existență din spatele ei. Cel puțin unei cauze a naturii, sau unei legi de existență care guvernează natura. Dacă omul este religios, atunci toate lumile posibile, toate sistemele de determinare, toată Creația se închide și se cuprinde în mâinile unui unic și irefuzabil Creator: Dumnezeu. Cel Care ține „catalogul” tuturor lucrurilor care au fost și care vor fi încă. Cel Care ține ierbarul, insectarul, manualul de zoologie, manualul de biologie și atlasul de astronomie deopotrivă – cu toate plantele, animalele, oamenii și stelele și planetele care compun spectacolul Creației! Ceea ce teologii și poeții au numit „lucrul mâinilor Lui”. Nu degeaba, poetul şi împăratul David ne-a lăsat versul nemuritor:„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalmul 8, 3-4). În traducerile mai vechi ale Psalmilor, metafora e şi mai tulburătoare: „că voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale...”. Poate că în nicio altă parte nu găsim o identificare mai bună a omului ca ființă în Univers, între toate lumile și sistemele lui de determinare. Ele toate îl fac să fie ce este cu adevărat. O făptură din Creație, și, astfel, un „lucru de mână” al Creatorului a toate. Nu există un lucru mai final decât acesta, o cauză mai ultimă pentru valoarea tuturor lucrurilor.

La final, deci, după ce am lărgit rațiunea ca să integrăm omul în toate lumile posibile din care face parte, aflăm adevărata valoare a omului, între cele trei sisteme de determinare. Deci și valoarea unui om nenăscut, aflat în stadiul fraged de existență, în pântecele mamei lui. Astfel că valoarea unui om, valoarea oricărui om, e dată de omenirea din care face parte, de natura/Creația în care omenirea se cuprinde, și de Creator, Care închide toate sistemele de determinare. În particular, valoarea e confirmată de părinţii lui, de mama şi tata. Reformulând, am spune că un copil își primește valoarea adevărată și corectă numai într-o Omenire, care se vede parte a unei Creații aflată mâna unui Creator. Toate aceste lumi, sub bagheta Creatorului, cu însăși biologia lor fundamentală, au concurat/au contribuit la producerea acestei mici făpturi care se află în fața noastră. Iar mama și tata sunt degetele ultime ale acestor lumi. De aceea, într-un mod minunat, ei vin la urmă, și primesc copilul, în particular, ca pe un dar al acestor lumi. Care este și al lor.

Poate că acest exercițiu critic ne va fi util ori de cîte ori vom încerca să aflăm valoarea unui lucru, și să stabilim necesitatea lui pentru existență. Poate ne vom teme să punem rațiunea într-un sicriu în care nu mai încape nimic. Decât moartea. Poate ne vom sătura să așezăm lucrurile într-o lume strâmtă, în care trăim noi înșine, și le vom lăsa să viețuiască în lumile mai mari din care fac parte. Și în care le e bine. Logica lumii ne-a obișnuit, până acum, să spunem: acest copil este copilul meu. Deci... alegerea mea, decizia mea. Dar dacă am muta logica noastră în spațiul ei adevărat, universal, dumnezeiesc, am spune: acest copil este un copil al Creației, al naturii și al umanității, care s-au exprimat prin mine. Pentru toate astea și în felul acesta, mai ales, este copilul meu. Și mă bucur să-i confirm valoarea pe care i-o dau toate lumile care mă preced, și care există dinaintea mea și mă conțin. Pentru că acest copil are valoare pentru umanitate, pentru creație și pentru Creator, atunci acest copil are valoare și pentru mine.

Fie ca rațiunea noastră să înveţe să respire din nou. În toate lumile existente.

(Monah Iustin T., 18 noiembrie 2018)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabere

Pr. Crăciun Opre

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești