Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

 

Tu de ce crezi in Dumnezeu

 

     

  Euharistia continua

 

   

Cu toţii ne simţim afectaţi de supertehnicizarea mediului înconjurător. Simţim din ce în ce mai mult efectele neplăcute ale denaturalizării nivelului de trai. Ne plângem tot mai mult de acestea. Şi, uneori, atât... Cu toate acestea, apelurile vieţii către simplitate nu încetează să fie evidente, dincolo de încăpăţănarea noastră de a nu le lua în seamă. De fapt, tocmai această încăpăţănare, efect al comodităţii noastre a condus cursul societăţii către o instituţionalizare şi o tehnicizare exagerată a medilui nostru vital.

Concret, vrem să vă mărturisim despre experienţa normală – şi tocmai de aceea extraordinară – pe care am trăit-o la naşterea celui de-al treilea fiu al familiei noastre.

Cu doar câteva zile în urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Sale şi al slăviţilor Lui sfinţi am primit în braţe, în cel mai natural cadru posibil, pe băieţelul nostru cel mult aşteptat. Ineditul acestui eveniment constă în faptul că el s-a născut acasă cu asistarea unei moaşe şi a unei dule.

Mulţi au auzit de această posibilitate şi o nutresc deja. Dar şi mai mulţi nici măcar n-au auzit de ea, iar dacă au auzit o cosideră imposibil de realizat sau chiar o nebunie. Nu-i condamnăm. Am făcut parte din ambele tabere. Tocmai vă aminteam mai sus că sistemul ne-a virusat deja pe mulţi dintre noi în proporţii nebănuite.

Soţia a născut primii doi băieţi tot natural, dar la spital (insist pe acest natural în condiţiile în care un procent foarte crescut al mamelor din România nu vor să mai audă de naştere naturală, preferând direct operația cezariană). Aceste experienţe au fost atât de traumatizante pentru ea încât i-au indus o stare de groază faţă de tot ceea ce înseamnă sarcină şi mai ales naştere. Dar, pentru că timpul vindecă şi Dumnezeu mângâie neputinţele noastre, la doi ani şi jumătate de la ultima naştere, soţia a rămas iarăşi însărcinată. Am simţit-o cum pendula între bucurie şi teamă. Între taina ivită şi experienţa neplăcută trăită. Totuşi, mobilizarea i-a venit mai repede decât mă aşteptam. A început să se documenteze temeinic cu privire la alte modalităţi de naştere naturală.

Convingerea de creştini dublată de faptul că suntem fii de ţărani ne-a animat pentru descoperirea firescului pierdut. Deşi nu ne lipsea sentimentul inutilităţii, pe parcursul sarcinii soţia îmi vorbea adesea despre posibilitatea naşterii acasă. Nu era foarte convinsă. Eu nici atât. Căutam informaţii cât mai sigure. Ele veneau. Totuşi... Era mai puternic sistemul implementat în noi. Voiam siguranţă. Voiam asigurări, de parcă indirect ceream justificări Creatorului despre posibilitatea de a naşte singuri.

Încet, încet şi cu răbdare. Cu căutare şi atenţi la coincidenţele neîntâmplătoare. Cu apel permanent la memoria firescului în care ne-am petrecut copilăria şi pe fondul încrederii în Dumnezeu am început să prindem curaj. Apoi, am devenit convinşi, mai ales după ce soţia a citit excepţionala lucrare a lui Michele Odent: Cezariana, din care adesea îmi povestea şi din care mai târziu am citit şi eu. Totuşi, ne lipsea hotărârea şi, mai ales, locul în care să se producă această naştere acasă. În Galaţi, la ora actuală nu există această posibilitate, iar să ajungem la Bucureşti, Braşov sau Constanţa... deja apăreau multe invariabile.

Naşterea naturală acasă presupune în primul rând să dispui de această posibilitate acolo unde ai domiciliu. Noi nu o aveam. Ajunsesem în luna a şaptea şi încă pendulam. Eram convinşi de ceea ce vrem, dar nu aveam şansă. Aşa că ne-am lăsat în voia Domnului... şi n-a întârziat să ne răspundă. La doar o lună, o lună şi jumătate înainte de naştere, finii noştri de la Bucureşti, care erau în aceeaşi căutare (fina fiind însărcinată cu două luni mai devrreme decât soţia), dar cu destule dubii şi ei, ne-au dat vestea cea mare. Printr-o împrejurare providenţială, cu doar câteva ore înainte de naştere, fina a renunţat la spital şi a hotărât să nască acasă. Şi a născut acasă (deşi aceasta era varianta de rezervă) o fetiţă minunată într-o bucurie nespusă, care pe noi, deodată, ne-a dezarmat şi ne-a motivat devinitiv. Uitasem de bucuria biblică a naşterii de prunci. De fapt, nu o cunoscusem vreodată. Eram blocaţi doar pe durearea şi frica ei. Dar, odată cu experienţa finilor am fost contaminaţi de această bucurie a lor şi am hotărât să o trăim şi noi. De aici lucrurile au fost ceva mai simple, deşi nu fără încercări...

Şi aşa am ajuns la Bucureşti în casa finilor şi am născut „acasă”, aşa după cum plănuisem. Practic, experienţa finilor a înlesnit derularea evenimentelor. Am mers pe urmele paşilor lor (cu diferenţa că la noi, planul de rezervă era spitalul), cu pivire la moaşă, la dulă şi la toate pregătirile ante şi post naştere, până la cele mai mici detalii. Un singur lucru era în suspans: experienţa efectivă a naşterii. Aceasta a venit, mai devreme decât ne aşteptam şi a trecut atât de repede încât nu am avut timp să ne dezmeticim. Dar, ceea ce ne-a adus această experienţă este cu neputiţă de împărtăşit în cuvinte.

Practic, soţia a născut în două ore. A născut cum a dorit şi cum a simţit. Total diferit de ceea ce ştiam din documentare, cu totul diferit de experienţa finilor, dar pe acelaşi fundal al bucuriei şi al tainei în care am fuzionat şi care merită începute (că de sfârşit nici vorbă să se mai sfârşească...). Să naşti în poziţia care ţi se potriveşte şi care îţi convine – nu cea care convine medicului la spital – fără stimularea neocortexului de voci străine şi sunete nedorite (Apropos: ştiaţi că orice animal amână naşterea în caz de pericol? Şi omul la fel. La spital cu atâta personal alături şi în atâtea zgomote exterioare, corpul mamei amână naşterea, motiv pentru care asistentele de resort îşi intră în rol şi ţipă la mamă de nu se vede...) e tot ce îşi doreşte o mamă. Apoi, să primeşti copilul pe piept imediat ce se naşte. Să sugă imediat la sân cu o dexteritate de invidiat, moment în care te odihneşti contemplându-ţi minunea cu care te-ai contopit nouă luni. Să vezi cum corpul tău e implicat total dincolo de contribuţia ta (soţia mi-a mărturisit că toată naşterea o face copilul, mama doar asistă în agonie). Că e atât de perfect creat corpul femeii încât naşterea se realizează de la sine. Să..., să..., să..., sunt motivele cele mai slabe ale minunii şi ale bucuriei la care ne invită Dumnezeu şi pe care noi, din diverse şi adesea perverse motive, le ratăm. Pentru soţia mea, această naştere nu numai că a revigorat-o, dar a vindecat-o şi de traumele primelor două naşteri. O altă minune!

Din clipa naşterii şi până astăzi privesc la soţie şi la prunc şi încă nu mă dumiresc cine pe cine a născut: mama pe copil sau copilul pe mamă? Îi simt şi îi văd atât de implicaţi încât mi-e teamă să mă apropii ca nu cumva să le cutremur taina. De fapt, interogaţia nu-i nici pe departe retorică. Dimpotrivă, ea chiar să legitimează autentic în ambele nuanţe, iar răspunsurile ei sunt perfect valabile, chiar dacă în registre de înţelegere diferite. Astfel, atât mama cât şi pruncul nasc şi sunt născuţi. Mama naşte pe prunc cu toate trăirile unei naşteri. Trăiri înfricoşătoare pline de teamă numai gândind la ele, chiar dacă sunt neamplificate instituţional-spitalicesc. Este teama din clipa morţii pe care fiecare mamă o trăieşte anticipat la fiecare naştere. Dar, este o teamă vindecătoare, care o vindecă tocmai de grozăvia morţii şi de absurdul ei prin aceea că la naştere toată puterea morţii sfârşeşte în inima vieţii. Iar aceasta o trăieşte cel mai bine mama întrucât pruncul ei este o nouă viaţă, o altă viaţă, o unică viaţă, care a biruit în faţa morţii. Pentru mamă, pruncul nou născut este dovada palpabilă că moartea nu poate desfiinţa. Că ea distruge doar pentru a învia şi că, în definitiv: „Viaţa e mai tare decât moartea” (Cânt. 2, 6).

La fiecare naştere mama moare şi învie într-un mod în care doar inima ei de mamă şi Dumnezeu o ştie. Mama naşte o nouă viaţă prin moartea ei, dar este şi renăscută la o nouă viaţă prin pruncul ei, care, la rândul lui, prin naştere „moare” şi el vieţii intrauterine. Pruncul se naşte, dar îşi naşte şi el mama la o nouă viaţă. Aici se instalează nespusul bucuriei mamei de după naştere pe care bărbatul doar îl intuieşte. Modul în care mama este născută de prunc se vede în aceea că viaţa mamei este definitiv pecetluită de naşterea copilului ei, de fiecare copil, astfel încât orice mamă poartă în sine tot atâtea vieţi câte a născut. Inima ei este o inimă ce trăieşte deodată pentru sine şi pentru copii ei. Mai bine zis, pentru ei şi pentru sine. Ea continuă să aibă viaţa ei proprie, dar are şi o altă(e) viaţă dată de pruncul pe care l-a născut. Nu e o viaţă separată, ci este o viaţă ce se va consuma concomitent cu viaţa pruncului, trăind viaţa lui ca şi cum ar fi viaţa ei. Altfel spus, prin inima ei vor trece toate trăirile pruncului ştiute şi neştiute, dar cu totul simţite, până la mormânt şi dincolo de el.... (Lc 2, 35). Dar, despre implicaţiile teologice ale naşterii, care pun în lumină adevărul lucrărilor dumnezeieşti, poate cu altă ocazie...

Cât despre mine, mă simt altfel implicat în această nouă naştere. Cercetările nenatologice spun că atunci când pruncul declanşează naşterea în corpul mamei se declanşează deodată din spatele hipofizei şi un hormon special pe care la-au numit „hormonul dragostei”, cel care va pecetlui definitiv relaţia de dragoste dintre mamă şi fiu. De aici s-a constatat anomalia naşterilor provocate şi mai ales la cele făcute prin cezariană ( mai cu seamă la care naşterea nu s-a declanşat natural), pentru simplu motiv că acest „hormon al iubirii) nu se mai secretă. Dar, din cunoştinţele mele, aceste cercetări nu zic mai nimic despre tată şi dragostea lui de fiu.

Totuşi, intuiesc şi simt odată cu această experienţă, că atunci când tatăl participă direct la naştere – lucru imperios necesar – se declanşează şi în el acelaşi „hormon al iubirii”, de data aceasta al iubirii paterne, care va pecetlui unirea dintre tată şi prunc. Nu intuiam acest sentiment până la această naştere şi chiar simt o za lipsă din relaţia cu primii doi fii, din cauza neparticipării la naşterea lor, dar pe care o simt pe cale să se vindece prin intensitatea dragostei adusă de noua experienţă. Aceasta din urmă se aseamănă cu „nodul în gât” care nu mai coboară. Cu sentimentul că vrei să nu mai pleci de lângă el. Că vrei să-l vâri înlăuntrul tău – poate semn al singurului „mod de însărcinare” de care noi bărbaţii putem avea parte. Dar, deja iarăşi trec în teologie...

În definitiv, e minunat! Şi pentru nimic în lume nu trebuie ratat...

(Gheorghe Butuc)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabără de Ziua Națională

Caută articole în site » Caută articole în site »

Ajută

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

 

Ediția a 3-a a cărții