Sfânta disperare

disperareaEste o mare înțelepciune că Dumnezeu îl lasă uneori pe om să guste din păcat până ce se satură, ca să se convingă singur și definitiv că oricât de dulce ar fi gustul păcatului  sfârșitul lui este doar moartea.

Așa că omul, însetat să-și astâmpere setea de fericire pe orice căi,  se dărâmă cu păcatul până ajunge în pragul epuizării sale: obsedat, complexat, dependent de plăcere,  într-un cuvânt hăituit de patimi până la disperare. Odată ajuns în pragul disperării omul se convinge în sfâșit că este limitat, neputincios și că singur nu poate face nimic bun. Și asta este un mare câștig, că în sfârșit ajunge omul să se cunoască cu adevărat. Cu de-a sila că n-a vrut să-i arate Dumnezeu cu frumosul.

Însă disperarea este sabie cu două tăișuri căci ea îl constrânge pe om să aleagă numaidecât  între două căi extreme: sinuciderea sau nașterea ca alt om. Așadar, un tăiș îl desparte de Viață iar altul îl desparte de omul cel vechi, omul păcatului. Aici se dă lupta cea mare pentru sufletul omului. Satan caută să-l piardă definitiv pe omul ajuns în pragul disperării și nu mai are decât să-l împingă cu un singur gând în prăpastia sinuciderii. Dacă omul va încuviința șoapta vrăjmașă atunci lupta sa este pierdută pentru totdeauna, asemenea lui Iuda. Dar nici Dumnezeu nu are un prilej mai bun ca acesta, decât să-l scoată pe om la o viață nouă, adică la nașterea unui om nou, rupt de păcat. Și atât așteaptă Dumnezeu de la omul disperării: să-L roage ceva.

Acum, totul depinde de voința omului mai mult ca oricând. Dacă înclină spre a ieși din propriile păcate care l-au împins până aici, acest adânc al deznădejdii îl ajută să înțeleagă că nimeni și nimic de pe pământ nu îl mai poate ajuta să se ridice. Din această ultimă deznădejde izvorăște și răbufnește credința că numai unul singur Dumnezeu mai poate fi scăparea. Și din această neașteptată convingere, se naște rugăciunea, cea pe care o așteapta Dumnezeu de atâta amar de timp.

Nu este rugăciune mai puternică decât a omului disperat, care strigă din străfundul ființei sale ”Doamne nu mă lăsa!”. Aceasta este rugăciunea omului plin de păcate dar care strălucește de smerenie. Aceasta este rugăciunea care-l zguduie pe om din temelii și care  izbește în cer ca o săgeată, precum spune Sfântul Ioan Scărarul. Aceasta este rugăciunea regelui Mănase dosădit de umilință, este rugăciunea tâlharului de pe cruce agonizat de chinuri, este rugăciunea Sfintei Mariei Egiptene răvășită de păcat. Aceasta este sfânta disperare care îl împinge pe păcătos să se arunce în brațele lui Dumnezeu cu toată ființa sa.

Prin rugăciune se revarsă harul Duhului Sfânt care îl luminează pe om și-l ajută să  înțeleagă deplin că toată suferința i s-a tras numai de la uitarea lui Dumnezeu. Atunci se vede omul în deplinătatea ființei sale: hâd, ticălos, nedrept, sluțit de propria-i nebunie. Și atunci, realizând ce chip urât are, se îngrețoșează de sine însuși, așa încât se întâmplă marea minune, că în sfârșit omul nu se mai suportă și se lepădă de sine, neavând decât să-l ceară pe Dumnezeu de cârmuitor al vieții, cu târguiala de a-l scoate din iadul deznănejdii. Așa se naște omul nou, omul duhovnicesc, în durerile și incandescența iadului smereniei. Și odată ce omul se recunoaște învins, strălucește în el Adevărul care îl învie. De aici urmează calea dulce a pocăinței.

Dar nu ar ajunge oamenii în această dramatică încleștare a fiului risipitor dacă nu s-ar întovărăși cu păcatul. Drept este că nici nu-i experiență mai convingătoare ca aceasta, de a-ți vede urmările păcatului până la capăt, ca să te lămurești singur că Dumnezeu are întotdeauna dreptate.

De asta se și întorc atâția oameni spre Dumnezeu doar după ce s-au văzut biruiți de propria necredință însă tot de aceea păcătoșii intră în împărăția lui Dumnezeu de multe ori mai înaintea drepților. S-au convins irevocabil că nimic nu-i bun fără Dumnezeu.

”Uneori încercările și greutățile ce ni se întâmplă ne pun în situația unui călător ce se găsește dintr-o dată la marginea unei prăpăstii din fața căreia îi este cu neputință să se întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoștinței și spaima la gândul de a fi înrobiți morții. Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susținuti de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând numele Domnului. Și ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simțim o mână nevăzută purtându-ne cu blândețe și nu simțim nici un rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă să avem încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai marii pământului și hotărârea de a pleca în căutarea unei vieți noi în care locul cel dintâi să îi fie dat lui Hristos.” (Pr. Sofronie Saharov)

(Dan)

(Visited 46 times, 1 visits today)