Sfânta disperare
Este o mare înțelepciune că Dumnezeu îl lasă uneori pe om să guste din păcat până ce se satură, ca să se convingă singur și definitiv că oricât de dulce ar fi gustul păcatului sfârșitul lui este doar moartea.
Așa că omul, însetat să-și astâmpere setea de fericire pe orice căi, se dărâmă cu păcatul până ajunge în pragul epuizării sale: obsedat, complexat, dependent de plăcere, într-un cuvânt hăituit de patimi până la disperare. Odată ajuns în pragul disperării omul se convinge în sfâșit că este limitat, neputincios și că singur nu poate face nimic bun. Și asta este un mare câștig, că în sfârșit ajunge omul să se cunoască cu adevărat. Cu de-a sila că n-a vrut să-i arate Dumnezeu cu frumosul.
Însă disperarea este sabie cu două tăișuri căci ea îl constrânge pe om să aleagă numaidecât între două căi extreme: sinuciderea sau nașterea ca alt om. Așadar, un tăiș îl desparte de Viață iar altul îl desparte de omul cel vechi, omul păcatului. Aici se dă lupta cea mare pentru sufletul omului. Satan caută să-l piardă definitiv pe omul ajuns în pragul disperării și nu mai are decât să-l împingă cu un singur gând în prăpastia sinuciderii. Dacă omul va încuviința șoapta vrăjmașă atunci lupta sa este pierdută pentru totdeauna, asemenea lui Iuda. Dar nici Dumnezeu nu are un prilej mai bun ca acesta, decât să-l scoată pe om la o viață nouă, adică la nașterea unui om nou, rupt de păcat. Și atât așteaptă Dumnezeu de la omul disperării: să-L roage ceva.
Acum, totul depinde de voința omului mai mult ca oricând. Dacă înclină spre a ieși din propriile păcate care l-au împins până aici, acest adânc al deznădejdii îl ajută să înțeleagă că nimeni și nimic de pe pământ nu îl mai poate ajuta să se ridice. Din această ultimă deznădejde izvorăște și răbufnește credința că numai unul singur Dumnezeu mai poate fi scăparea. Și din această neașteptată convingere, se naște rugăciunea, cea pe care o așteapta Dumnezeu de atâta amar de timp.
Nu este rugăciune mai puternică decât a omului disperat, care strigă din străfundul ființei sale ”Doamne nu mă lăsa!”. Aceasta este rugăciunea omului plin de păcate dar care strălucește de smerenie. Aceasta este rugăciunea care-l zguduie pe om din temelii și care izbește în cer ca o săgeată, precum spune Sfântul Ioan Scărarul. Aceasta este rugăciunea regelui Mănase dosădit de umilință, este rugăciunea tâlharului de pe cruce agonizat de chinuri, este rugăciunea Sfintei Mariei Egiptene răvășită de păcat. Aceasta este sfânta disperare care îl împinge pe păcătos să se arunce în brațele lui Dumnezeu cu toată ființa sa.
Prin rugăciune se revarsă harul Duhului Sfânt care îl luminează pe om și-l ajută să înțeleagă deplin că toată suferința i s-a tras numai de la uitarea lui Dumnezeu. Atunci se vede omul în deplinătatea ființei sale: hâd, ticălos, nedrept, sluțit de propria-i nebunie. Și atunci, realizând ce chip urât are, se îngrețoșează de sine însuși, așa încât se întâmplă marea minune, că în sfârșit omul nu se mai suportă și se lepădă de sine, neavând decât să-l ceară pe Dumnezeu de cârmuitor al vieții, cu târguiala de a-l scoate din iadul deznănejdii. Așa se naște omul nou, omul duhovnicesc, în durerile și incandescența iadului smereniei. Și odată ce omul se recunoaște învins, strălucește în el Adevărul care îl învie. De aici urmează calea dulce a pocăinței.
Dar nu ar ajunge oamenii în această dramatică încleștare a fiului risipitor dacă nu s-ar întovărăși cu păcatul. Drept este că nici nu-i experiență mai convingătoare ca aceasta, de a-ți vede urmările păcatului până la capăt, ca să te lămurești singur că Dumnezeu are întotdeauna dreptate.
De asta se și întorc atâția oameni spre Dumnezeu doar după ce s-au văzut biruiți de propria necredință însă tot de aceea păcătoșii intră în împărăția lui Dumnezeu de multe ori mai înaintea drepților. S-au convins irevocabil că nimic nu-i bun fără Dumnezeu.
”Uneori încercările și greutățile ce ni se întâmplă ne pun în situația unui călător ce se găsește dintr-o dată la marginea unei prăpăstii din fața căreia îi este cu neputință să se întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoștinței și spaima la gândul de a fi înrobiți morții. Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susținuti de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând numele Domnului. Și ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simțim o mână nevăzută purtându-ne cu blândețe și nu simțim nici un rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă să avem încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai marii pământului și hotărârea de a pleca în căutarea unei vieți noi în care locul cel dintâi să îi fie dat lui Hristos.” (Pr. Sofronie Saharov)
(Dan)
catu
decembrie 3, 2011 @ 1:29 pm
Intr-adevar, e Sfanta disperarea !
Multumim Doamne pentru toate! Pentru ca ne iubesti atat de mult !
Diana
mai 27, 2015 @ 3:04 pm
Nici nu stiu cu ce sa incep..
Acum doi ani eram in regula..vorbesc despre starea sufleteasca.Acum nu mai am deloc acea impingere,nu mai simt starea aia de liniste,placee in interior.Am incercat de multe ori sa ma ridic,dar simt ca nu mai pot,nu mai am cu ce…Lumea,colegii imi ofera palme zilnic,ma ataca dpdv verbal.Am ajuns sa fiu doar o umbra,sa ma consider una.Am realizat ca nimenui cu adevarat nu ii pasa de tine,traind pana acum cu iluzia prosteasca,ca toti sunt buni, asa ca am cautat sprijin in El…Dar am pierdut acea legatura frumoasa care simt ca se stabilise intre.Am pierdut tot.Ma trezesc cu un gust amar in fiecare dimineata gandindu-ma la cate palme imi voi ma primi si astazi..devine o obisnuinta.
Oricum…ceea ce doresc eu este urmatorul lucru..cum imi pot reveni,cum sa fac rost de acea forta care ma ajuta sa o iau de la capat?
Dan Ilie Baterica
mai 27, 2015 @ 11:35 pm
Stii ce spune un vechi proverb : „Un diamant nu poate fi finisat fără şlefuire, nici un om nu poate fi desăvârşit fără încercări.” De cate ori a spus Mantuitorul : „Credinta ta te-a mantuit” celor vindecati de diferite boli? Asta este tratamentul. gandste-te ca viata asta e scurta in comparatie cu ce e dupa… LAsa-i pe ceilalati sa se bucure si sa rada de tine si tu inauntrul tau gandeste-te ca pe lumea cealalta vor blestema fiecare clipa petrecuta in pacat si fiecare badjocora. Ce pretioasa e eternitatea in linite si pace si ce terifinata e in foc si chinuri. Si eu pot spune ca sunt intr-un moment dificil muncind singur printre oameni rai in alta tara, dar totul e trecator. Sper sa gasesti puterea necesara sa treci peste momentele grele de acum. Sunt alaturi de tine si nu uita forta o ai deaja, cand citesti aceste randuri priveste la icoana Maicii Domnului, la icoana Mantuitorului sunt sigur ca ai vazut-o. 🙂
constantin1993
mai 28, 2015 @ 8:33 am
@Diana: Cel mai bine este să vorbești cu duhovnicul tău despre asta. Ca prieten, îți pot da doar un sfat, cu toții am avut perioade mai bune și perioade mai grele, important este să știi cum să treci peste ele.Există și oameni care îți vor întotdeauna binele, cărora le pasă de tine și anume părinții tăi.Nu ai pierdut nimic, nu ai de unde să știi ce îți va rezerva viața, puneți toată nădejdea în Dumnezeu. Suferința nu trebuie văzută neapărat ca pe o pedeapsă, ci ia-o ca pe un proces de maturizare.Nu cred că există oameni care să nu fi avut momente de decădere în viață.
mihai
mai 28, 2015 @ 12:46 pm
Diana, ti-am citit marturiile(de la ambele rubrici) si nu pot ramane indiferent la aceasta mini-drama launtrica particulara pe care ne-ai impartasit-o. Chiar daca nu te cunosc, in virtutea empatiei spirituale crestinesti , pot sa spun ca ma doare suferinta ta. Am avut si eu experiente similare in colectivele scolare din care am facut parte si stiu ce inseamna sa suferi batjocura. Desi sunt incapabil sa iti dau vreun sfat pentru solutionarea acestei probleme, as putea , totusi sa iti indic cateva directii posibile de indurare.
In primul rand, acest tip de „palme” pe care spui ca le incasezi, cu toate ca sunt dureroase, nu iti voi spune cum sa le eviti, dar pot sa iti spun cum sa le valorifici: loviturile pe care le induram pot constitui mijloace de a dobandi cea mai grea si mai prodigioasa virtute: smerenia. Totul e sa nu degenereze in ponegrire de sine excesiva , in deznadejde si sa nu anuleze stima de sine determinata de constiinta faptului ca suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu.
Apoi, sa fii constienta ca oamenii care lanseaza atacuri , ofense si batjocuri gratuite sufera ei insisi de niste complexe si insuficiente personale foarte frustrante. Colegii tai care iti fac asa ceva sunt mai de plans decat tine. Sigur, ca in plan exterior tu esti victima, dar situatia lor e mult mai grava. Aceste comportamente sunt manifestari ale unor boli sufletesti, ale unor tumori launtrice.
Compatimeste-i si roaga-te pentru ei, caci situatia lor e mai mult decat lamentabila. (In acest sens, platon afirma ca e mai rau sa savrsesti o nedreptate decat sa induri una, sau ca oamenii rai sunt mult mai nefericiti decat cei intelepti, chiar daca in aparenta e de multe ori pe dos).
Prin ceea ce iti fac , ei cad intr-o treapta inferioara tie-fii constienta de asta.
O ultima recomandare personala: ancoreaza-te in dimensiunea culturii si a religiei. Frecventeaza biblioteca si biserica- doua surse esentiale pentru desfasurarea vietii noastre in conformitate cu onorabilul statut de fiinte umane. Iti vei da seama ca toate nefericirile acestea cotidiene nu valoreaza nimic. si ca sa inchei cu un citat scripturistic din Ecclesiast voi spune incurajator: „Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni!”.
Fii curajoasa sii constientizeaza-ti valoarea personala inaintea lui Dumnezeu Care ne iubeste pe toti fara partinire. Doamne ajuta!
sdaniel
mai 28, 2015 @ 4:25 pm
@Diana
De obicei cei mai apropiati oameni sunt familia (parintii si fratii). Ei ar trebui sa fie primii cu care ar trebui sa vorbesti si sa le impartasesti problema.
Bun, sa excludem putin parintii. Cel mai greu pentru un om este sa atinga o stare de echilibru, de pace, de impacare cu sine. Aceasta stare se obtine greu si se pierde usor, din pacate. Mie mi-a luat 20 de ani sa ajung la acea stare, pe care inca o am (din fericire).
1)Ideal ar fi ca fiecare om sa fie suficient de „inspirat” incat sa se descurce singur in a-si gestiona relatiile si a se impune (sau a nu deveni o victima) in cadrul colectivului in care traieste/invata/munceste.
Recunosc ca nu am stiut sa fac asta pana la o varsta. Apoi am invatat sa ma adaptez suficient la anturaj si sunt capabil sa adopt diverse strategii uzuale cum ar fi:
– cadouri spontane pentru colegi;
– spontaneitatea de dimineata pentru „captatio benevolente”;
– rautate rapida si scurta (gratuita) pentru a arata putin coltii, pe principiul „da si fugi”;
– multa indiferenta la agresiuni. De obicei un atacator renunta cand vede ca tinta nu e afectata catusi de putin
etc.
2) Daca obstacolul este prea dificil sau nu poti rezista singur e clar ca trebuie sa ai punct de sprijin, cum ar fi familie sau prieteni. De asemenea, desi e vorba doar de relatie umana, Dumnezeu este o solutie, iar pe El nu il pierzi niciodata, pentru ca te va ierta pentru greselile din trecut. Dumnezeu e acolo sa te ajute nu sa te pedepseasca, de tine depinde sa apelezi la EL.
Vă rog să-mi permiteți anonimatul
mai 30, 2015 @ 7:34 pm
Eu aș recomanda sincer să vorbești și cu un medic de specialitate dacă simți că suferința acesta îți afectează serios viața de zi cu zi.
Pe lângă probemele spirituale cu care ne confruntăm toți mai există și sentimente care sunt cauzate de dezechlibre ce stau în afara conștienței. Acestea sunt veritabile boli care beneficiează de tratamente medicale. Aceste tratamente sunt concepute stiintific pornind de la cauza, multe nu sunt medicamentoase, toate sunt astăzi minim invazive în viata de zi cu zi și mai ales nu sunt contrare religiei.
Nu e corect pentru nimeni să se lupte singur cu astfel de probleme. Spre exemplu noile locuri de muncă sunt stresante pentru toți dar unele organisme nu reacționează corect. La aceste persoane anumiți neuromediatori sunt secretați în exces și stiumulează (atenție!, dincolo de controlul conștienței) eliberarea de hormoni de stres care printr-un cerc vicios duc la și mai mulți mediatori nocivi și tot așa. Aceasta este tulburarea acută de adaptare.
O astfel de problemă care se găsește în afara conștienței trebuie abordată ca orice altă boală și tratată înainte de a ajunge atât de gravă incât să întunece conștiința ca un drog.
Diana
mai 30, 2015 @ 7:39 pm
..sunt surprinsa.Nu ma asteptam la niste raspunsuri asa de elaborate.Multumesc :).
Madalina
iunie 4, 2015 @ 5:40 pm
Nu stiu cat de ziditoare sunt incercarile, mai ales cand ele se prelungesc sau nu duc spre imbunatatirea oamenilor. Nu toti oamenii raspund la fel atunci cand sunt agresati (fizic, psihic).
Cati oameni care au fost supusi unor hartuiri fizice, verbale, psihice nu au capatat o rezistenta psihica si care i-a facut ulterior imuni la orice atacuri?
De exemplu, oameni care se consuma sentimental, afectiv, emotional pentru o anumita persoana, iubesc pasional pe cineva (care nu merita sau care nu le raspunde la fel) si apoi, dupa ce „ard” aceasta pasiune pentru respectiva persoana devin indiferenti, devin exact opusul (ca un zid de protectie). Barbatii – devin misogini, iar femeile trateaza barbatii cu dispret.
Dupa foarte multa pasiune depusa intr-o anumita directie, daca rezultatul nu e pe masura asteptarilor, se instaleaza deznadejdea, disperarea, panica, si,in cele din urma, lehamitea, renuntarea, lipsa de interes.
Rostul incercarilor e sa te faca mai bun, insa sunt cazuri in care incercarile (bolile, deceptiile, greutatile la serviciu sau la scoala, in familie) nu il intaresc pe om, nu il fac mai bun, dimpotriva, il inaspresc, il fac mai dur, mai suspicios, mai circumspect, mai putin inclinat spre iubire si spre daruire.
Ii admir pe oamenii care se ridica iar si iar, esenta e sa ne cunoastem propriile limite (de suportabilitate a durerii, a stresului, a hartuirii) si sa ne delimitam, sa ne retragem atunci cand simtim ca nu mai putem face fata sau ca incercarile ne depasesc puterea de a le tolera.