Sfânta Liturghie sau recreerea lumii

Părintele Rafael Noica amintea cum arhimandritul Sofronie îl sfătuia, pe când era diacon, să rostească cu multă responsabilitate fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii pentru că ele sunt cuvintele creerii lumii. Deşi simţea adevărul din cuvintele stareţului Sofronie, părintelui Rafael îi era foarte greu să înţeleagă acest adevăr profund, întrucât se lovea de neconcordanţa directă, lexicală, dintre cuvintele Sfintei Scripturi despre facerea lumii şi cuvintele rostite la Liturghie. Practic, zicea el, cum să înţeleg că rostind ectenia: „Cu pace Domnului să ne rugăm …” sau „Pace tuturor” etc, aceste cuvinte sunt cuvintele prin care Dumnezeu a creat lumea?

Mărturisesc că mă lovesc de aceeaşi neputinţă a înţelegerii ori de câte ori încerc să găsesc un sens (şi e ceva timp de când încerc!), mai ales că structura Liturghiei a oscilat în istorie, iar forma ei de astăzi nu este nici pe departe întru totul potrivită scopului profund, cosmic al ei. Mai exact, ea conţine cuvinte, expresii, cereri cu caracter particular, care au fost adăugate în timp (fără discernământ) şi care contrazic sensul plenar al Liturghiei. Or, ar trebui să știm că în Liturghie, particularul se subscrie plenarului, care nu-l exclude, ci-l plineşte.

Negreşit, sfatul părintelui Sofronie ţintea un alt plan al înţelegerii. E planul totalităţii, cel în care forma cuvintelor se topeşte în profunzimea sensului. Nu atât cuvintele rostite viza părintele, nu semantica, nu lexicul şi nici măcar conţinutul primar al lor. Părintele ţintea la responsabilitatea înfricoşătoare pe care o avem în faţa cuvintelor, mai bine zis a Cuvântului. Şi dacă Sfânta Liturghie, este prin excelenţă „spaţiul şi timpul” întâlnirii directe cu Dumnezeu, Cel viu şi adevărat, de fiecare dată, la orice Liturghie a unei zilei binecuvântate în care se săvârşeşte, noi suntem cei care prin cuvânt creem o lume a întrupării dumnezeieşti. Acest lucru este înfricoşător şi el depăşeşte orice formulă scolastică aplicată tainelor, de genul: „ex opere operato” (în temeiul lucrării săvârşite). Obiectivitatea săvârşirii ritualice a sfintei Liturghii are nevoie majoră de implicarea subiectivă a fiecărei persoane care participă la ea. Altfel, obiectivitatea trece în ritualism și în rutina relaţiei om-Dumnezeu, nimănui de folos.

Cred că, părintele Sofronie vedea mult mai adânc acest fapt şi de aceea, cerea cu insistenţă, responsabilitate la cuvintele Liturghiei, ca din aceasta să se creeze o disponibilitate aparte de pătrundere în universul înţelesurilor duhovniceşti. Cuvintele rostite neschimbat şi de atâtea generaţii la fiecare Liturghie poartă „pe umerii lor”, nu doar o încărcătură aparte de energie harică unită cu energia strădaniilor umane, dar oferă prilejul direct al accesului omului la viaţa lui Dumnezeu, la lucrarea Lui cu creația întreagă dintru început.

Întoarcerea darurilor creaţiei, în semn de mulţumire, Creatorului este un act de recreere a lumii, aşa cum înstăpânirea omului pe lucrurile creaţiei în mod abuziv este cel mai grav gest de distrugere a lumii. Sfânta Liturghie este timpul şi spaţiul sacru la care suntem chemaţi să reînvăţăm dialogul cu creaţia şi să desluşim astfel sensul nostru de a fi în relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea. Cuvintele ritualice rostite cu implicare, responsabilitate şi disponibilitate, la care se adaugă broderia gândului personal, sunt cea mai înaltă şi cea mai expresivă modalitate de desluşire a sensurilor creaţiei (decât care alta nu există).

În lipsa acestei implicări, nu asistăm decât la un ritual plin de banalitate şi de obiectivitate, care se impune în faţa faptului viu ce aşteaptă să ne străbată. De aceea, devine plictisitor, învechit, greu de suportat. Dar, noutatea lui nu-i în exterior, ci vine din interiorul activat al fiecărui participant. Toată lucrarea Liturghiei vizează fascinanta lume interioară a omului şi a creaţiei întregi (de aceea nu poate fi nicicum particularizată sau confesionalizată în vreun fel). Din această perspectivă, ea este încă căutată şi dorită, mai mult decât oricare variantă şi variaţie exterioară de vrăjire a conştiinţei, pe care ne-o oferă balul neterminat al duhului lumii. Dar, chiar şi această vrajă, tot în Liturghie îşi află revrăjirea sau leacul.

Pe scurt, şi teologic vorbind, dacă Tatăl creează lumea prin Cuvânt (Fiul) Însufleţit (Duhul), omul prin cuvânt asumat şi plin de duh oferă Tatălui o lume înnoită, o lume recunoscută în raţiunile (originile) ei dumnezeieşti. Astfel, cuvântul omului devine fapt dătător de viaţă, care zideşte înmiit. Zideşte conştiinţe adormite. Zideşte suflete amorţite. Zideşte inimii împietrite. Luminează minţi întunecate…, toate întrucât izvorăsc dintr-o gură ce grăieşte din prisosul inimii (Lc. 6, 45), adică dintr-un suflet ce şi-a aflat firescul ca pe o comoară ascunsă în ţarină (Mt. 13, 44).

În acest fel, omul se conectează la autenticul chip hristic dintru sine. Şi dacă un singur om îşi revine întru sine printr-un singur cuvânt responsabil rostit în Liturghie, acela este cuvântul care zideşte o nouă lume, întocmai ca la facerea ei, dintru început. Aceasta întrucât Hristos echivalează valoarea unui singur om cu o lume întreagă (Mc. 8, 36). De altfel, lumea nu are altă cale de a spori în sensurile ei inepuizabile, ce izvorăsc din temeliile ei dumnezeieşti, decât prin omul înnoit. Baia înnoirii omului e Sfânta Liturghie unde el se primeneşte prin Cuvântul rostit şi ascultat şi prin Cuvântul Cuminecat – Sângele lui Hristos care curge şuvoi în Sfânta Liturghie.

Ce taină uriaşă! Ce responsabilitate înfricoşătoare! Preasfânta Treime zideşte prin cuvânt, într-o Liturghie cerească, o lume vie ce poartă viaţă din Viaţa Sa, pregătind astfel zidirea Omului care să o „stăpânescă” (Fc. 1, 28), adică să-i evalueze dumnezeieşte frumuseţea. La rândul său, omul plin de Duh, preface lumea prin Cuvânt şi o Închină Tatălui, ca pe o prescure (mamă) din care se naşte Fiul pe masa sfântului altar în Liturghie, ca apoi, primindu-L în trupul şi sufletul nostru să devenim centrul dinamic al rezidirii „cerului nou şi a pământului nou” (Apoc. 21, 1) în care domneşte armonia deplină a sensurilor divino-umane.

În acest fel, cele săvârşite aici pe pământ sunt reflexul celor săvârşite necontenit în ceruri, până la Ziua în care cele două feţe ale singure-i realităţi pe care o trăim se vor uni într-o singură Viaţă cu nesfârşite străluciri.

Ca să nu spun că atenţia la cuvintele Liturghiei este mobilul înnoitor al lexicului nostru, transformând clişeele verbale în expresii care zidesc, mângâie, bucură, vindecă. Nu degeaba se zice şi bine se zice: „aşa ne este viaţa cum ne sunt gândurile şi cuvintele”!

Şi dacă, „eu sunt” este conjugarea la prezent a existenţei mele pe care Dumnezeu mi-o conjugă din ziua în care mi-a spus: „să fie”! Atunci, veşnicia mea nu-i altceva decât viaţa mea zidită din cuvintele rostirii mele în necontenită uimire faţă de minunata măiestrie a „Celui Ce Este”!

Haideţi să începem această Liturghie a zidirii veşniciei noastre!

(Gheorghe Butuc)