Sfânta Taină a Împărtăşaniei, ospăţul adevărat al credinţei.

Este Hristos fiul lui Dumnezeu? ,,-Probabil, posibil”. Refuzăm din ce în ce mai mult să vorbim despre credinţă, despre vieţile Sfinţilor, ca să nu mai spun de Sfânta Euharistie. Din cei pe care îi cunosc, doar cu două-trei persoane pot vorbi despre Adevăr. Şi totuşi, de ce? Vorbind despre Adevăr, consider că vom putea ajunge după cum va rândui Domnul, să gândim întru Adevăr, să simţim întru Adevăr, să credem întru Adevăr, îndepărtând astfel tot ceea ce este impur, necurat în inima şi în sufletul nostru. Şi ce este Adevărul? La întrebarea aceasta iată că nu mai putem răspunde prin ,,probabil”. În Adevăr nu există probabilitate ci numai realitate, veridicitate. Când spui ,,adevăr”la ce te gândeşti prima dată? Oare adevărul nu îl descoperim chiar în sensul existenţei noastre? Oare nu împărtăşindu-ne cu Hristos, ne împărtăşim defapt cu adevărata Lumină, adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al Domnului?

Suntem chemaţi cu toţii la ospăţul credinţei şi nu la ospăţul necredinţei. Suntem chemaţi cu toţii la ospăţul bucuriei celei adevărate şi veşnice, suntem chemaţi la Cină; unde Adevărul ni se arată. Nu prin mâncare sau prin băutură, ci prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Aceasta este adevărata Cină, adevărata ,,Taină a creştinătăţii” la care Mântuitorul ne cheamă; Cină în care sufletul se ,,spală” de mulţimea păcatelor şi a tuturor fărădelegilor. Cină în care ne îmbrăcăm cu Haina cea nouă a dumnezeirii, dezbrăcând şi lepădând haina cea murdară a păcatelor: haina întinată a omului celui vechi. Însă avem o neputinţă de a vedea, o neputinţă de a înţelege cele duhovniceşti, oricât am discuta sau am scrie despre acestea.  Aţi văzut cât de greu este să îi vorbiţi unui om şi acesta să nu înţeleagă?

Aşa şi acum , pentru a înţelege cele duhovniceşti, pentru a pătrunde în Adevăr, pentru a înţelege şi mai mult scopul vieţii noastre pe acest pământ, trebuie să înţelegem mai întâi că nu aici vom sfârşi, nu aici odată cu moartea, totul se va termina. Nu aici se află adevăratul nostru lăcaş. După cum aţi văzut la televizor, din ce în ce mai mulţi tineri se sinucid; dar adevărata sinucidere începe din clipa în care păcatele ies la iveală; aici are loc sinuciderea sufletească. Necurăţia, întunecimea lăuntrică ne apasă cu putere din ce în ce mai mult astfel încât, neştiind ce să facă, omul apelează la sinucidere. Însă pentru asta a venit Mântuitorul în lume, „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.”

Această mângâiere o aduce Mântuitorul tuturor păcătoşilor! Şi mie, cât şi ţie. Iarăşi ne cheamă: ,,Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”. Cum mai poţi omule să te sinucizi ştiind că El a venit în lume pentru tine? Ştiind că doar ,,El singur are puterea de a ierta păcatele oamenilor”, aşa cum citeşti în rugăciunile înainte de Împărtăşire? Ştiind că doar El are puterea de a-ţi vindeca sufletul bolnav şi inima pângărită? Când ne împărtăşim cu Hristos moartea nu mai are nici o putere asupra noastră, de aceea Mântuitorul ne spune: ,,Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi invia” . Să ne cutremuram la aceste cuvinte pline de adevăr, să credem în ele din toata fiinţa.

Este trist ceea ce se întâmplă nu afară, ci în noi înşine. În noi se nasc toate aceste patimi, în noi are loc refuzul credinţei, refuzul mărturisirii, refuzul bucuriei, refuzul Vieţii celei Veşnice.

Gustăm şi ne ospătăm din cele lumeşti dar nimic nu se compară cu dulceaţa vie şi netrecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi de această dulceaţă ne invredniceste chiar El, prin frângerea trupului şi prin vărsarea propriului Său Sânge. Unui om, cât ar fi de trist, nici cea mai dulce mâncare din lume, nici cea mai bună ciocolată nu îi poate schimba starea lăuntrică. Domnul însă ne schimbă această stare prin Hrana Sa cea de viaţă făcătoare, prin hrană nepieritoare, prin dulceaţă infinită. Cât de minunată este Jertfa Mântuitorului, căci Cel ce S-a răstignit pe Cruce pentru noi, astăzi ne cheamă în Casa Sa, în lăcaşul Luminii şi al Adevărului, la masa Sa. Să păşim în această Împărăţie a Bucuriei nesfârşite, să cunoaştem că El este singurul care dă sens existenţei noastre în această ,,călatorie”, în acest ,,pelerinaj”, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Să zicem şi noi întru această zi „Cat de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai facut” (Ps. 103, 24). Să ne veselim şi să lăudăm lucrurile Domnului! Aşa cum un tată îşi ţine copilul strâns în părinteştile sale braţe, tot aşa Domnul se veseleşte , se bucură şi primeşte în braţele Sale pe cel care aleargă grabnic la Dânsul. 

Doamne ajuta!

Georgiana