Sfânta Tatiana, la vremea ei, a strălucit ca soarele între cei necredincioși. Putem străluci și noi asemenea, astăzi?

Pentru că pe 12 ianuarie a fost prăznuită Sfânta Muceniță Tatiana, mi-au venit câteva gânduri pe care aș vrea să vi le împărtășesc. Dacă vor fi fost de la Dumnezeu, veți judeca singuri.

Citind Acatistul Sfintei, m-au impresionat încă de la Icosul I câteva cuvinte:

„Bucură-te, că în mijlocul Romei păgâne ai viețuit,

Bucură-te, că între necredincioși viața ta ca soarele a strălucit!”

Sfânta Tatiana s-a născut, a viețuit și a mucenicit în Roma antică. Părinții ei au fost de neam bun, tatăl ei fiind chiar de 3 ori antipat al Romei, ceea ce nu i-a împiedicat să fie creștini, să aibă o viață curată și creștinească, insuflându-i și Sfintei, încă de mică, învățătura cea dreaptă.

Sfânta Tatiana a ales să trăiească în curăție și feciorie pentru Hristos, fiind rănită de dragostea Lui și Aceluia îi slujea ziua și noaptea, omorându-și trupul în post și rugăciuni și robindu-l duhului, după cum scrie în viața sa. De altfel, în această frază se cuprinde pe scurt tot ceea ce avem nevoie pentru a trăi o viață curată: dragoste aprinsă pentru Dumnezeu, post și rugăciune. Cine își mai dorește astăzi acest lucru cu toată puterea și cine se mai angajează pe o asemenea cale? Poate că prea puțini dintre noi… și pentru că sunt voci care susțin că „vremurile sunt altele” și că „în ziua de astăzi nu se mai poate” păstra curăția (fie până la căsătorie, fie pentru toată viața) aș vrea să subliniez că nici în acele timpuri situația nu era cu nimic mai bună, din niciun punct de vedere.

Oare erau oamenii altfel în Roma antică? Nu aveau ei aceleași patimi ca toți oamenii de-a lungul istoriei? Ce ne face să credem că a duce o viață duhovnicească, sau măcar una morală, era mai simplu în alte perioade istorice decât acum? Nu cred că este corect accentul care se pune pe viața viciată a omului contemporan și pe dezumanizarea lui ca fiind apanajul societății moderne și numai al ei, deoarece acest lucru duce uneori la deznădejde și la înțelegerea eronată a anumitor lucruri. Este suficient să studiem câte puțin din cultura marilor popoare în diferite etape ale istoriei ca să găsim aceleași păcate, aceleași patimi, aceiași idoli (banul, desfrâul, luxul, mândria, egoismul, ș.a.). Desigur că fiecare epocă a avut specificul ei. Până la inventarea televizorului sau a internetului nu se putea vorbi de o dependență față de ele, fiindcă…nu existau. Ceea ce vreau să spun este că înclinațiile omului au fost aceleași dintotdeauna. Dependența față de lucruri materiale, spre exemplu, este aceeași, funcționează pe aceleași resorturi, indiferent că vorbim de bunurile „primitive” sau de cele moderne din secolul XXI.

În Roma antică, a alege viața pe care a ales-o Sfânta Tatiana și multe alte fecioare mucenițe creștine, nu era ușor nici din punct de vedere social. Cei care au trăit în timpul comunismului își aduc aminte despre taxa pe care trebuiau să o plătească celibatarii și cei care nu aveau copii. De multe ori m-am gândit că acest lucru a fost preluat de către comuniști din regulile romanilor și utilizat pentru politica lor demografică. Și în Roma antică funcționa același principiu. Cel mai mult plăteau celibatarii, iar cei căsătoriți, dar care nu aveau copii, plăteau mai puțin. E adevărat și că existau preotesele vestale – un ordin al preoteselor romane care slujeau pe zeița Vesta în templele închinate ei și care trăiau în deplină castitate. O vestală care încălca regula castității era înlăturată ca și preoteasă și îngropată de vie, dar în general vestalele se bucurau de mai multe drepturi juridice decât femeile romane obișnuite.

Cu toate acestea, instituția căsătoriei ocupa locul cel mai important la romani, fiind considerată o unire pentru toată viața între bărbat și femeie, o împărtășire a dreptului civil și religios, precum și un cadru natural și legitim pentru nașterea și creșterea copiilor (dar bineînțeles, copiii rezultați în afara căsătoriilor nu erau o raritate nici pe atunci, dovadă că situația lor este reglementată în dreptul roman, la fel ca și a femeilor necăsătorite, dar care aveau copii). O femeie căsătorită devenea respectată dacă avea copii; în cazul în care era stearpă, ea putea fi repudiată de soț și în majoritatea situațiilor se întorcea la părinți.

Pentru că nu aș vrea să mai continui pe considerente de ordin istoric, aș sublinia,ca și concluzie, că decizia Sfintei Tatiana, ca și a altor fecioare creștine din acea perioadă, era una plină de vitejie, de bărbăție, de curaj, toate insuflate dintr-o dragoste prea aprinsă pentru Hristos. Oare nu existau presiuni sociale în acea vreme? Oare erau atunci mai ușor de înfrânt ispitele trupului? Oare erau priveliștile necuviincioase mai puține pe atunci…sau poate păcatele? Greu de crezut.

Se spune că homosexualitatea a atins apogeul la romani, având în vedere că în locuințele patricienilor, pe lângă sclavi, mai locuiau și bărbați care îndeplineau această „funcție” pentru stăpânii lor. Prezența lor nu era deloc un secret, prin urmare nici nu constituia un lucru rușinos. Se poate spune că era o normalitate. Apoi, nu degeaba Sfinții Părinți care au trăit în acea perioadă atrăgeau atenția că un creștin nu ar trebui să se ducă la băile publice; acolo se săvârșeau fel de fel de păcate, din acelea de care Sfântul Apostol Pavel spune că nici nu ar trebui să se pomenească. Ce să mai spunem despre locuințele unde aveau loc diverse festinuri, și unde îmbuibarea, alcoolul și desfrâul atingeau cote de neimaginat? Incestul exista și în epoca romana. Nu mai vorbim de cruzime, ucidere, discriminare între oameni. Cu toate acestea, societatea romana a lăsat în urmă și lucruri bune, printre care și dreptul roman, ale cărui principii au stat la baza alcătuirii dreptului în varianta în care există astăzi.

Nicio societate nu a fost perfectă. Fiecare epocă a adus cu ea lucruri bune, lucruri mai puține bune, precum și lucruri scandaloase și cumplite. Dumnezeu nu este niciodată nedrept, iar plângerea noastră referitoare la faptul că în zilele noastre nu se mai poate duce o viață creștină este o formă de cârtire și de învinuire față de Domnul. Atunci când într-o epocă sau într-o societate un anumit rău este îngăduit, El ne dăruiește deopotrivă și lucruri bune care să ne ajute să ne ferim de acel rău. Și nu mă refer numai la Harul Său, ci și la alte daruri, cum ar fi libertatea. Astăzi, la 23 de ani după prăbușirea comunismului, încă nu apreciem la adevărata valoare libertatea pe care o avem…

Sfânta Tatiana a trăit printre necredincioși, printre păgâni. Este adevărat, și în ziua de astăzi, mulți frați creștini trăiesc în străinătate, în țări care poate nu sunt nici măcar catolice sau protestante. Dar noi, cei ce locuim într-o țară ortodoxă, de ce ne-am plânge? E adevărat că sunt mult prea puțini oameni care își iau în serios chemarea și viața de creștin, dar majoritatea românilor știu totuși de Hristos, de Nașterea Sa, de Sfintele Paști. Avem biserici și mânăstiri la tot pasul și nu e nevoie să ne ascundem în catacombe pentru a merge la Sfânta Liturghie sau a ne întâlni cu alți frați întru Domnul. Avem libertatea ca, în căsuța noastră, oricât de modestă și de săracă ar fi, să ne împodobim pereții cu icoane, să ne rugăm, să tămâiem, să trăim virtuos, fie că trăim singuri, sau cu părinții sau suntem căsătoriți.

Sfânta Tatiana, precum spune Acatistul, a strălucit ca soarele între cei necredincioși. De ce nu am putea și noi același lucru? De ce nu ne hotărâm, o dată pentru totdeauna, să trăim după poruncile lui Dumnezeu? Dacă viața noastră ar fi cu adevărat duhovnicească și Hristos ar trăi în noi, nici nu ar mai fi nevoie să le vorbim celor din jur despre credință, pentru că faptele ar vorbi în locul nostru! Și atunci, văzând și simțind Lumina din noi, oamenii singuri ar începe să-și pună întrebări și să caute răspunsuri. Din păcate, este infinit mai ușor a vorbi decât a face.

„Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, căci Dumnezeu este cu neamul drepților” (Ps 13,5), spune Psalmistul. Ne e teamă de disprețul oamenilor și de faptul că ne vor respinge, că nu ne vor integra în grupul lor, deși încă nu am fost schingiuți pentru credința noastră precum Sfânta Tatiana sau mărturisitorii din închisorile comuniste… Ne e teamă că păcatul este mai tare decât noi. Nu, nu va fi mai puternic dacă în noi locuiește Hristos! Ne e teamă că vreun pericol social sau orice alt lucru din exterior ne-ar putea despărți de Dumnezeu, uitând cuvintele Apostolului care spune clar că NIMENI și NIMIC nu ne poate despărți de El sau obliga să păcătuim…decât dacă noi înșine dorim asta. Ne lamentăm că Biserica Ortodoxă, ca și instituție, nu face nimic pentru cei nevoiași, pentru orfani, pentru bătrâni, și nu vedem că acea Biserică…suntem noi. Trupul uman funcționează la capacitate maximă atunci când fiecare mădular, fiecare organ, fiecare sistem (circulator, respirator etc) funcționează corect și este sănătos. Cu cât fiecare organ se însănătoșește, cu atât se simte vindecarea la nivelul întregului organism. Același lucru se întâmplă și în Trupul lui Hristos, care este Biserica. Cu cât fiecare credincios, ca mădular în parte, se nevoiește și se sfințește, cu atât și Biserica se întărește.

Așadar, noi suntem cei care nu facem nimic pentru cei din jurul nostru, dar așteptăm ca altcineva să ia inițiativa. Asemenea evreilor care așteptau un „Mântuitor” care să-i elibereze de sub stăpânirea romană și să le aducă prosperitate, putere și bogăție, și noi așteptăm mereu pe cineva, în afara noastră, care să ne elibereze de necazuri: un sistem social mai bun care să ne scoată din sărăcie, un duhovnic „harismatic” care să ne rezolve problemele duhovnicești fără ca noi să ne mai chinuim ani de zile sau o viață întreagă cu nevoințele, un soț sau o soție care să ne vindece golul din suflet sau să ne rezolve problemele emoționale…sau, la un alt nivel: o pilulă miraculoasă care să ne topească peste noapte kilogramele în plus și o modalitate prin care să luăm examenele fără să învățăm. Atâta timp cât așteptăm ca altcineva sau altceva să rezolve sau să facă ceea ce NOI avem de făcut, niciodată nu vom ieși din blocajul în care trăim. Viața duhovnicească nu este visare, ci acțiune, lucrare permanentă, neîncetată.

Așa cum unii evrei nu L-au recunoscut pe Mântuitorul ca fiind Mesia cel mult așteptat deoarece aveau multe prejudecăți și nu acceptau că El ar putea fi diferit de cum credeau ei, și noi riscăm să nu-L recunoaștem pe Dumnezeu în oportunitățile pe care ni le dă, în oamenii sau situațiile pe care ni le trimite doar pentru că nu coincid cu ceea ce credem că ne-am dori sau ar fi corect/bine.

Mult timp m-am întrebat de ce romanii i-au prigonit pe creștini, în timp ce citeam viețile Sfinților Mucenici din perioada aceea. Pentru mine era de neînțeles deoarece creștinismul nu propovăduia răzvrătirea împotriva legilor statului sau a stăpânirii romane. Mântuitorul Însuși a spus „Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului”, iar Apostolul Pavel ne îndemna, spunând: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.” Creștinii erau mereu pașnici, așadar cu ce îi incomodau pe romani? Mai târziu am înțeles că romanii ar fi lăsat creștinii în pace dacă Hristos ar fi fost un simplu om, chiar un învățat sau „maestru”. Dar fiindcă El este Dumnezeu adevărat, nu se putea ca diavolul să stea liniștit văzând cum tot mai mulți oameni mergeau pe calea mântuitoare care duce la viața veșnică. Avem aici încă o dovadă a dumnezeirii lui Hristos – una subtilă, poate, dar totuși o dovadă. Pe de altă parte, înțelegem de aici, încă o dată, că viața într-o societate, fie ea și păgână, nu poate fi incompatibilă cu viețuirea creștină. Hristos sau Apostolii nu au îndemnat niciodată la revolte, la demonstrații violente, la răzvrătirea împotriva legilor statului, ci dimpotrivă, la supunere. Prin îndemnul de a da Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, luând afirmația într-un context mai larg, putem spune că trebuie să ne îndeplinim datoriile față de stat atâta timp cât acestea nu constituie păcate. Mai mult, putem înțelege și îndemnul de a nu dărui ceea ce este al lui Dumnezeu, adică inima noastră, lumii (și lumescului în general).

Sfânta Tatiana a fost ucisă fiindcă a refuzat să jertfească idolilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere ca și noi să alegem mai degrabă moartea decât a sluji idolilor noștri. Fiecare păcat pe care încetăm să-l mai săvârșim este un pas spre apropierea de Dumnezeu. Fiecare patimă pe care reușim s-o dezrădăcinăm este un pas pe calea către viața veșnică alături de El. Nu există vremuri bune sau mai puțin bune. Să avem încredere că dacă Dumnezeu ne-a dat să ne naștem în mijlocul unei anumite societăți sau într-o anumită epocă, ne-a înzestrat și cu talanții necesari pentru a duce o viață bineplăcută lui. De vină sunt de multe ori nu ispitele propriu-zise – vorba părintelui Cleopa, l-am băga pe diavol în spital de râs cu unele dintre „ispitele” noastre – ci mai degrabă modul nostru de a gândi, povestea pe care ne-o repetăm la nesfârșit…

„Toată lumea face (acum) lucrul ăsta.”

„Nu mai e posibil în ziua de azi…”

„Sunt alte timpuri, nu se mai poate trăi așa cum au trăit bunicii noștri sau creștinii din secolul cutare…”

„N-am să reușesc niciodată să mă las de păcatul ăsta.”

„În ziua de azi nu prea mai ai cum să întemeiezi o familie cu adevărat creștină.” (Of, Doamne, am auzit-o și pe asta!)

„Nu voi putea renunța vreodată la patima care mă chinuie fiindcă e mai puternică decât mine.”

Toate acestea constituie diverse fațete ale uneia și aceleiași povești pe care ne-o spunem nouă înșine, poveste care de fapt nu ne face decât să dezertăm și să începem să trăim triști, blazați, resemnați cu condiția noastră de creștini căzuți care nu se mai pot ridica sau care nu au curajul să urmeze îndemnul Mântuitorul: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea.” Uităm că Domnul e Cel care biruiește în noi, iar simplul fapt pentru care nu o face este pentru NOI NU ÎI DĂM VOIE.

Suntem atât de concentrați pe gândurile și „credințele” noastre încât nici măcar o șansă nu îi dăm. Dumnezeu nu luptă în locul nostru, ci ne dă armele pentru ca noi înșine să luptăm, dar este mereu alături de noi. Au fost câteva situații în viața mea în care am simțit cu toată puterea că, în vreme ce eu zăceam doborâtă și fizic și sufletește, Dumnezeu a luptat în locul meu și a biruit. De altfel, El nu are nevoie de noi, ci noi avem nevoie de El. Dumnezeu poate orice. Motivul pentru care ne lasă pe noi să luptăm este același pentru care un părinte nu îi face temele copilului, ci doar îl ajută la început și apoi îl mai încurajează și-l îndrumă. Același motiv pentru care un părinte nu va face treburile în locul copilului, ci, pe măsură ce acesta crește, îi va încredința din ce în ce mai multe responsabilități. Pe măsură ce am avut din ce în ce mai mult de învățat la școală, ne-am dat seama că și capacitatea noastră de asimilare și înțelegere a crescut. Responsabilitățile au venit și ele odată cu vârsta. Prin analogie, și ispitele sunt din ce în ce mai puternice pe măsură ce creștem duhovnicește, dar și Harul este proporțional cu acestea; prin urmare, nu avem de ce să ne temem! Nu există ispită peste puterile noastre, deși noi ne repetăm mereu acest gând până ajungem să-L credem. Iar dacă ajungem să-l credem, vom renunța de fiecare dată înainte ca lupta să înceapă.

Acum că a început un nou an, vă doresc tuturor și vă îndemn să începem o nouă viață: mai aproape de Dumnezeu, mai sinceră, mai responsabilă, mai optimistă și mai plină de încredere în Domnul, cu hotărâri statornice și o credință care să mute munții (păcatelor noastre) din loc!

(Teodora)