Gâlceava de cuvinte
Mult necaz s-a intamplat intre oameni de pe urma neinţelegerii in cuvinte. Nu toţi inţeleg prin acelaşi cuvant, acelaşi lucru. Cat despre ganduri, neinţelegerea e şi mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vartelniţă a ideilor. S-a intamplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie inţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu insuşi. Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede; unii, insă, destul de mulţi, au inţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 6, 60), un indrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26,65). De aceea L-au şi osandit la moarte.
Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă intoarsă. Mulţi, in zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele, şi, intrucat S-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfanta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17). Aceştia fac acelaşi lucru, adică II osandesc la moarte.
La galceava se incaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai binezis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se galcevesc făpturile Sale: ingerul căzut şi omul decăzut.
La randul său, omul decăzut, cată vreme stăruie in decăderea sa, inseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea intre virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, inviere, judecată, diavol şi iad, – astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta impotrivă, zicand de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!)
Da, el e măsura lumii; nu ştiam. Oare cine-1 ţine din umbră, că cele pămanteşti le crede – de vreme ce nu s-a răsculat nimeni impotriva piramidelor Egiptului – pe cand cele cereşti şi veşnice nu vrea să le primească?
Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteşte nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decat orbi fără să ştie şi să se ţină că văd. Din nefericire asta e tragedia in care se cufundă mulţime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginaşi in ştiinţă şi crescuţi unilateral in cunoştinţe. Nu e bine aşa, ci precum urmărim o armonie intre facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi intre cunoştinţele din cat mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă il indepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atata preţuieşte cată apropiere de Dumnezeu şi-a caştigat in sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, insă trebuie şi el să şi-o caştige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.
Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt insă folositoare cand işi cunosc marginile şi cand nu trec intr-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare.
In ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, insă, e mult mai mult decat atata; depăşeşte măsurile omului. Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului intrucat toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu.
In credinţă, in religie este sfantul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfantul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.
Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.
Sfinţenia insă tocmai viaţa o angajează. Iar sfantul desăvarşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, inviind morţi şi tăcand ochi unde nu erau1, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.
Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.
De aceea, in interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub al veşniciei – lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească – a venit la noi Dumnezeu insuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină, oricat s-ar desăvarşi acestea.
Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne insoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a impins ştiinţa pană la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.
Dumnezeu se revelează smereniei.
Deci, dacă e să inţelegem şi să folosim ceva, să incetăm galceava.
Drept aceea incerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a şaptea – o problemă de biologie – cu cele cateva cunoştinţe ce mi s-au intamplat la indemană. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a stricăciunii şi a toată jalea făpturii omeneşti.
(Pr. Arsenie Boca – Cararea Imparatiei)
florinm
septembrie 1, 2009 @ 10:22 pm
Cat de greu sunt de inteles aceste cuvinte de cei orbi!
Unuia care se uita si nu vede, care aude dar de fapt asculta tot de patima, ce sa-i spui? Ca sfintii au cunoscut realitatea prin viata lor desavarsita – vi se pare cumva, ca aceste cuvinte de aur (la cele din articol ma refer) ar incalzi, ar topi vreo inima impietrita?
Nu sunt batran, dar am ajuns la o concluzie pe care o intaresc cu fiecare secunda care trece, una dintr-un articol mai vechi al lui Claudiu: NU CREZI DACA NU VREI. Nu poti si gata. Doar rugaciunea ii ajuta pe aceia.
Am o prietena care oscila intre ortodoxie si catolicism. „Oscila” inseamna ca incerca sa gaseasca puncte asa-zis slabe ale ortodoxiei si forte ale catolicismului. Vorbea foarte usor lucruri urate despre ortodoxie, despre sfinti, despre Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, banalizand si punand sub semnul intrebarii cuvintele pe care nu le intelegea de acolo. 🙁 Ce mi-a fost dat urechilor sa aud, m-a marcat pentru toata viata, pentru ca stiu de acum ca se poate orice, daca nu ai frica de Dumnezeu, ci doar nadejde bolnava, nemasurata, dar fara a crede, fara ascultare… :sad:(
Daca nu vrei, nu crezi si nici nu intelegi nimic. Din pacate, aici e maretia credintei. Intai trebuie sa vrei. Apoi intelegi cat te lasa Domnul, potrivit cu masura fiecaruia, mai bine zis cu masura smereniei fiecaruia. Problema este tocmai smerenia, sa stii ca trebuie sa asculti, sa stii ca Dumnezeul tau nu e doar unul milos, ci si unul drept, judecator.
Doamne, fereste-ne de pacatele grele, adu-ne pe drumul bun si tine-ne pe el, in directia care trebuie: spre Tine!
Iisuse, miluieste-ma!
Dan
septembrie 2, 2009 @ 9:00 am
Pr. Arsenie Boca, este pr. meu de suflet, de aceea cuvintele sale imi intra in inima ca un fulger. Cat despre ceea ce spui tu Florin, asa este, mi-a trebuit ceva timp sa inteleg ca este o chestiune de vointa. De aceea si Mantuitorul ii intreba pe cei bolnavi daca cred ca El are puterea de a-i vindeca. Procedand asa Domnul le castiga vointa prin confirmarea lor. Si daca le castiga vointa primeau si credinta (sau intarirea credintei). Pentru ca defapt bolnavul era pus in situatia limita de a fi intre menghina si nicovala…necredinta (spre care adesea trage firea umana decazuta) + agonia bolii sau credinta + vindecare. Si omul cocolosit de-atata suferinta lasa cele ale firii pacatoase cautand izbavire acolo unde adesea si noi ajungem cu ultima incercare: la Dumnezeu. De aceea suferinta este foarte buna, ca ce mai multi oameni au ajuns credinciosi tocmai constransi de ea.
In final daca nu vrei nu crezi. Intre credincios si necredincios este o prapastie imensa, chiar fiind vorba de una si aceeasi persoana (in momente diferite ale vietii).
Iar omul necredincios (sau cel certat cu Dumnezeu, ca mai sunt si din acestia care cred in adancul lor dar il neaga pe Dumnezeu din pricina unei neintelegeri cu El) refuza pe Dumnezeu pentru ca iubeste pacatul si nu vrea sa se lase de el. Pentru ca daca ar veni la credinta ar insemna sa-si asume si vina pacatului implicit si consecinta sa. Mai pe scurt…omul care iubeste pacatul nu vrea sa vina la pocainta. Asa ajungem sa vedem ca toti semanam cu strabunul Adam, care a facut primul ceea ce fac odraslele sale (noi) pana in clipa de fata: Fuge de asumarea pacatului si a vinei: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Si asa o sa o tina omenirea pana la sfarsitul veacului. „nu eu sunt de vina”, „n-am stiut”, „nu cunosc”. Ne tragem fesul pe ochi si ne pacalim aproape singuri. La asta ne pricepem cel mai bine. Cei drept ca avem si un „ajutor” neobosit in asta…diavolul. Iar daca stim ca de partea cealalta avem ajutorul permanent al lui Dumnezeu ajungem si la concluzia finala ca: Toata lupta se duce pentru vointa omului. Atat ca v-am plictisit destul. 🙂
florinm
septembrie 2, 2009 @ 10:19 am
Dan, cei despre care am scris mai sus nu sunt constienti de puterea diavolului, de faptul ca el lucreaza in multe feluri impotriva omului. Aceia au doar o idee (partiala) si asupra diavolului (ca si asupra Lui Dumnezeu, pe care-L percep ca fiind doar bun si milos), chiar in ciuda unor „experiente” anterioare avute cu el.
E vorba de o mandrie a mintii, in care omul ajunge sa creada ca daca el intelege intr-un anume fel pe Dumnezeu, pe diavol, credinta etc., inseamna ca asa si este, pentru ca asa intelege el… Nu-l descopera pe Dumnezeu prin credinta, ci Il cauta printre randuri, cu o cautare venita din indoiala.
In loc sa se plieze ei pe realitate (Dumnezeu ESTE si atat, si chiar El spune CUM este – este si milostiv, dar este si judecator; iar diavolul – ne ispiteste prin toate mijloacele posibile, fara a da vina acum numai pe diavol pentru caderile noastre, caci NOI suntem cei care plecam urechea), isi fauresc un Dumnezeu al lor, ajungand chiar sa numai bage de seama la pacatele, la greselile lor. Cum mai poti vedea pacatul din tine, cand tu nadajduiesti la infinit numai in mila Domnului, care nu te va lasa la greu, iar despre frica de Dumnezeu spui ca este doar un fel de a crede in EL? Frica de Dumnezeu nu e doar o modalitate de a ajunge la El, ci este un filtru prin care trebuie sa trecem toti. Nu e vorba de frica asa cum ne e frica de intuneric, frica de foc, frica de animale salbatice. Ci e acea frica ce vine din constiinta, care ne spune ca pentru pacatele noastre, vom da seama, e o frica pe care o invatam din suferinte, caci e atat de scurt drumul de la bucurie la necaz si invers! Acum suntem sanatosi, avem de toate, si peste un timp putem fi pe patul unui spital, loviti de vreo suferinta, si unde ne mai e atunci bucuria dinainte? Numai Domnul ne poate feri de acestea, numai El stie de ce le ingaduie (pentru pacatele noastre, pentru incercarea rabdarii – noi nu stim de ce, dar esential este ca e spre folosul nostru), numai El ne poate scapa. De-asta noi suntem atat de mici si ar trebui sa plecam capul…
Cam atat, nici eu nu vreau sa plictisesc 🙂
Doamne, ajuta!