Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr (recenzie de carte)

Este o carte excelentă a lui C.S.Lewis care abordează problema ispitirii omului și a luptei duhovnicești dintr-o altă perspectivă, aceea a diavolilor care se sfătuiesc cum să-i prindă pe oameni în capcana păcatelor. Sfredenil, diavolul bătrân discută prin scrisori cu Amărel, diavolul mai tânăr, și îl sfătuiește cum să se comporte în preajma diferitelor tipuri de caractere și circumstanțe. Mai jos voi înșirui câteva idei pe care le-am notat, citind prima jumătate a cărții.

Diavolul încearcă să-l ispitească pe om pentru a sta cât mai lipit de cei cu viață și gânduri lumești, să stea lângă atei, lângă materialiști, pentru a fi influențat mental doar în direcția pe care el o dorește. Omul nu trebuie lăsat să raționeze, să gândească la scopul lumii și la scopul lui pe pământ. Sfredelin îi spunea lui Amărel: „Jargonul și nu raționamentul este cel mai bun aliat al tău, dacă vrei să-l ții departe de Biserică.”

Oamenii rețin mai degrabă miștourile despre Biserică și Dumnezeu decât raționamentele. Vorbe ca „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”, „vii cu vii, morții cu morții”, “raiul e plin de femei frumoase”, “fă ce spune popa nu ce face popa” sau ”crede și nu cerceta” sunt reținute mult mai ușor de către oameni, care le dau ca argumente altora, pentru a-și îndreptăți păcatele și depărtarea de Dumnezeu.

„Omului îi dănțuiesc prin cap tot felul de filozofii incompatibile, despre care nu-și pune problema dacă sunt „adevărate” sau „false”. Amețeala și confuzia creată de un număr mare de gânduri ”științifice” și filozofice relativizează totul, inclusiv credința în Biserică și Dumnezeu.

Diavolul se chinuie în primul rând să-l convingă pe om că materialismul (lumea fără Dumnezeu, privită din prisma teoriei evoluționismului) este foarte puternic prezent peste tot, fără să se mai chinuie să demonstreze dacă acest lucru este în mod neaparat adevărat.

Omul va fi mult mai atras și convins de ceea ce vede decât de ceea ce obține ca raționament prin gândire. Orice, dar nu trebuie trezită conștiința omului, astfel începe să se gândească, și poate ușor ajunge la Dumnezeu.. așa îl îndemna Sfredelin pe ucenicul său. Din acest motive trebuie să trecem totul prin filtrul sufletului și al rațiunii, fără să luam lucrurile așa cum le auzim sau le vedem, drept lucruri de necontestat. E musai să analizăm gândurile și faptele noastre.

Vorbind despre înrobirea omului de cele pământești, diavolul cel bătrân spunea: „Nu-ți dai seama cât de înrobiți sunt oamenii impulsurilor celor mai banale”. Și așa este, căci de la micile tabieturi până la marile patimi, toate ne înrobesc și ne impun un comportament la fel cum jaloanele marchează și ghidează traseul de urmat al unui automobil.

„Oamenilor le este imposibil să creadă în neobișnuit când obișnuitul le stă în fața ochilor.” Omul obișnuit să crească și să se miște într-o lume pe care a perceput-o inițial ca fiind doar materială, va fi reticent la minuni, la schimbări radicale de situații, la credința că Dumnezeu poate interveni oricând să schimbe cursul lucrurilor.

De aici și imposibilitatea primilor creștini de a crede că Dumnezeu mai poate face ceva pentru viața lor. Omul duhovnicesc va vedea lumea și oamenii cu ochi duhovnicești, adică și cu parte materială dar și spirituală, pe când omul trupesc va vedea doar trupește, doar din perspectiva legilor materiale.

Indiferent cât de apropiați vor fi oamenii de Dumnezeu, diavolul se va folosi de toate obișnuințele lor mentale și fizice pentru a-i robi și corupe. Orice ar face omul este și trup, deci are nevoie de mâncare, apă, haine, afecțiune, etc.

Pentru cei care abia se apropie de Dumnezeu și vin la Biserică, creștinismul înseamnă muzică psaltică, predici dumnezeiești, Sfinți Părinți trăind în Pustiul Egiptean, pilde din Pateric, cărți duhovnicești și icoane frumoase. Din acest motiv contactul cu Biserica, așa cum este Ea în realitate, cu grupul de creștini care formează comunitatea, va fi foarte ciudat. Cel abia intraț în Biserică va confunda slăbiciunile oamenilor cu slăbiciunile lui Dumnezeu și ale Bisericii.Va fi dezamăgit de unul dintre oamenii de lângă el care cântă fals în biserică, sau de altul care doarme la slujbă, sau de cel cu haine nepotrivite, rămânând cu impresia că este ceva ridicol în această credință. Mulți care vin prima dată la Biserică vor fi dezamăgiți, așteptările lor fiindu-le înșelate cel puțin la nivel de imagine.. În orice domeniu e încercarea care marchează trecerea de la aspirația visătoare la împlinirea dificilă în fapt.

Dacă apucă să treacă cu bine de uscăciunea de la început, începătorii devin mult mai puțin vulnerabili la emoții și atunci vor fi mult mai greu de ispitit.

E important să înțelegem Biserica așa cum este ea, un spital duhovnicesc unde oamenii vin să se vindece, nu o adunare a elitelor duhovnicești. Biserica este marea familie al lui Hristos, Cel care îi adună sub aripa Sa și pe cei buni și pe cei răi, și pe păcătoși și pe sfinți. Hristos și-a asumat întreg neamul după trup, indiferent cât de păcătoșii au fost înaintașii Lui. Ne-judecarea aproapelui este și o condiție a menținerii unei atmosfere de frățietate în Biserică.

”Convinge-l pe cel convertit să se aplece mai ales către lucrurile mari, către trăirile duhovnicești, către trăirile interioare, ca să desconsidere fără să realizeze cele mai elementare îndatoriri.”, așa ispitește diavolul pe cel proaspăt întors la credință dar lipsit de experiența duhovnicească.

Adesea ne chinuim să ținem post, să mergem la biserică, să facem canonul de rugăciune, dar uităm de milă, de iertare, de adevăr, uităm să zâmbim, să fim naturali și nu vicleni, uităm să ne jertfim pentru celălalt.

Tindem să ne rugăm pentru cei de lângă noi mai mult decât să-i ajutăm în mod efectiv cu ceea ce au nevoie. Rugăciunea noastră pentru cei de lângă noi trebuie să aibă un corespondent și în fapte, în viața reala, altfel distanța dintre noi și ei va rămâne la fel de mare.

În carte veți găsi prezetarea multor astfel de ispite și mai ales a mecanismelor duhovnicești prin care oamenii sunt păcăliți să îmbrățișeze păcatul și să se depărteze de Dumnezeu.

Totuși aș vrea să vă atenționez că imaginea pe care o veți găsi în carte, a diavolilor care ispitesc oamenii cum vor ei și îi duc de nas în orice fel, nu e tocmai ortodoxă. Adesea autorul exagerează și lasă impresia că diavolul are o ispită pentru orice faptă bună a noastră și orice gând frumos. Cartea e de folos, dar lasă de înțeles uneori că viața noastra e în mâinile diavolilor și ei ne joacă cum vor, și lucrurile nu stau tocmai așa. Dumnezeu e Proniatorul și Guvernatorul lumii în care trăim, iar diavolul este doar un tolerat în creație care tulbură lucrurile.

(Claudiu)

)