Sfintenia omului…este odihna noastra in inimile semenilor incalzite de Duhul Sfinteniei

Taina persoanei este rostuirea binecuvantarii in sfintenie…
este regasirea sensului persoanei, cel de la inceputul creatiei cand toate erau bune foarte.
parintele Staniloae afirma intr-un mod gradat si plin de traire duhovniceasca, o traire carunta de intelepciune, nonagenara:
„L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu,apoi in carti, in idei, in simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea , nici iubirea. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real prin rugaciune. Si atunci L-am auzit spunandu-mi:

INDRAZNESTE SA INTELEGI CA TE IUBESC !

Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am inteles treptat ca Dumnezeu e aproape, ca ma iubeste si ca , umplandu-ma de iubirea Lui, inima se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt.Si ca, fara aceasta comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea lumea sa traiasca in aceasta iubire, si ar cunoaste viata vesnica…”

In persoana sfantului prin disponibilitatea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamaduita si innoita. Cum se manifesta in mod concret aceasta umanitate innoita? Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de transparenta, de puritate in ganduri si in sentimente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu nepasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.

Cred ca ar fi de prisos sa indraznesc corecturi in experienta de viata a unui om, poate doar adaugiri…si sa nu ne sfiim caci parintele ne-a indemnat sa intregim ceea ce a inceput el, vrea sa ii continuam mostenirea, sa luam aminte si sa indraznim!

Incepem prin parinti, prin toti oamenii ce ne inconjoara din copilarie si pana la pubertate sa cunoastem, sa impropriem, si…„Sa vrea lumea sa traiasca in aceasta iubire, si ar cunoaste viata vesnica”. Cand suntem mici ca varsta biologica, suntem bogati si plini de lumina, de iubire si de sensul cu care am fost creati, negustand inca din pomul rautatii, datorita fragezimii si prospetimii si nevinovatiei copilaresti. Toate cate le facem, le facem imitand dar numai facand binele vom cunoaste pacea si bucuria. Inainte de a constientiza ca am face un rau, niciodata nu ne vom bucura de acel ceva, decat fals.

Cand eram mici, de fiecare data cand cadeam, intai trebuia sa vedem rana si plangeam…iar daca nu vedeam sangele cazaturii, atunci nu plangeam…dimpotriva…daca cei din jurul nostru ne luau si ne imbratisau si ne radeau…chiar nu plangeam deloc, ba chiar ne comportam ca si cum nimic nu s-ar fi comportat…pentru ca faceam totul cu suflet nevinovat, aveam pruncia sufletului. Pruncia care se cere si pentru intrarea in Imparatia lui Dumnezeu este acea delicatete la care omul carunt revine in viata, este acea complementaritate si paralelism al varstei in care Blaga spune: Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Batranul ajunge astfel sa fie intelept prin pruncia sufletului sau, aceasta intelepciune binecuvantata, aceasta pruncie a intelepciunii si a iubirii, a jocului sufletului in delicatete si in sensibilitate, este pulsul si tensiunea zilnica a sfantului. El se daruieste intregii lumi nu numai sotiei, nu numai copiilor sai, el nu are prejudecati, nu are idei, concepte…el este prunc. El are joaca intelepciunii si a iubirii, caci acestea doua duc la delicatete si sensibilitate, la puritate si prospetimea sufletului.

„Viata vesnica aceasta este, sa te cunoasca pe Tine singurul dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17,3;)…si mintea se hraneste din carti, si din concepte ajunge la analogii, asemanari, comparatii, insa vine o vreme cand toate acestea aduc o oboseala mintii…o amortesc…o subjuga ideilor, conceptelor. Ma tem ca aici s-a inpotmolit Platon cu teoria ideilor. El a cunoscut si din taina persoanei…dar acel Dumnezeu unic si necunoscut de care vorebeste Sf. Pavel in cuvantarea din Areopag…vorbindu-le filosofilor el ii incredinteaza ca acel Dumnezeu, in care ei nu indrazneau sa creada….nu primeau Evanghelia Sa: „INDRAZNESTE SA INTELEGI CA TE IUBESC ! „

Si parintele Staniloae a fost incercat, a facut ani de inchisoare pe nedrept, a suferit oprobiul unor colegi, si toate astea nu l-au durut mai mult decat grija pentru cei dragi, pentru familia sa. Asa simt eu…asa stiu marturia fiicei sale, d-na Lidia Staniloae. Prin oameni, prin cei ce ii iubesti si prin rugaciunea pentru ei, aceasta este taina: rugaciunea pentru aproapele, rugaciunea pentru cel drag. Iar cum o sensibilitate mare apropie tot aproapele, toti iti sunt dragi…sa nu ne amagim ca o stare de indiferenta , sau o rugaciune rece, citita din obligatie, citita de frica, citita drept canon….nu este importanta! Ea pregusta si ne invata pruncia inimii si a mintii, ne invata abecedarul convorbirii cu Dumnezeu in comuniunea cu semenii, iar rugaciunea personala, lamurita prin focul incercarilor, cea cu lacrimi, din inima cu tot sufletul pentru cel drag, ne sensibilizeaza mai mult, izvorand in noi caldura si iubirea pentru cel drag. Si din acea inima fierbinte cu o minte a carui cuget este si el fierbinte, se naste delicatetea Sfantului. Toate devin „bune foarte”, toate devin iubire spre iubire din iubire in Lumina lui Hristos!

Sfantul este omul ce radiaza iubire, este odihna iubirii in inimile acoperite de duhul Sfinteniei, este odihna inmugurita din delicatete, blandete, sensibilitate si iubire fata de aproapele nostru!

(Anesti)