Sfinții Români de la Sudul Dunării, din Serbia și Belgrad

Doamne ajută! Vă scriu celor care mergeţi în excursia noastră de la Herculane şi Belgrad, dar şi tuturor cititorilor acestui site minunat.

Presupun că sunteţi cu toţii nerabdători să ajungeţi la Herculane şi să descoperiţi frumuseţile din împrejurimi şi în acelaşi timp să vizitaţi Belgrad-ul, capitala Serbiei, vestită pentru cetatea şi bisericile ei. Totuşi, obiectivele principale ale excursiei rămân mănăstirile Lelic şi Celje, locurile unde se afla moaştele celor doi mari sfinţi ai Serbiei din secolul trecut: Nicolae Velimirovici, respectiv Iustin Popovici. Vom porni cu toţii pe urmele acestor doi stâlpi ai Ortodoxiei.

Dar să nu uităm sau să neglijăm faptul că vom porni şi pe urmele a multor sfinţi români (daco-romani), care au suferit mucenicia pe pământurile din Sudul Dunării (astăzi aflate pe teritoriul Serbiei) în primele secole ale creştinismului. Trebuie să notăm faptul că daco-romanii trăiau atât în stânga Dunării (teritoriul actual al ţării noastre), cât şi în dreapta fluviului, ocupând un teritoriu foarte întins pe care s-au format poporul şi limba română.

În cursul persecuţiilor lui Diocleţian şi Galeriu (sec. III-IV după Hristos) şi-au jertfit viaţa pentru Hristos numeroşi strămoşi ai noştri din povinciile din dreapta Dunării. Printre aceşti martiri se numărau creştini aparţinând tuturor categoriilor sociale: slujitori ai altarului (episcopi, preoţi, diaconi, citeţi), funcţionari, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei de-o potrivă.

Între credincioşii care au îndurat moartea pentru Hristos se numără şi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoşii noştri. Pătimirea lor a avut loc în cetatea Sirmium (nu departe de Belgrad-ul de azi). Montanus a fost arestat şi dus în faţa guvernatorului provinciei. Stând la judecată, el a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi nu va aduce niciodată jertfe idolilor. Fiind supus la chinuri, a rezistat cu tărie, fapt ce i-a determinat pe prigonitori să o aducă şi pe soţia sa, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi il va îndupleca pe soţ să jertfească idolilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea să fie supusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la patimile Domnului. Văzând râvna celor doi soţi, judecătorul a poruncit să fie înecaţi în râul Sava. Astfel, slujitorii le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă câţiva dreptmăritori creştini. În acest chip au primit cununile muceniciei preotul Montanus şi soţia sa Maxima, la 26 martie 304.

Tot în cetatea Sirmium, la câteva zile distanţă, episcopul Irineu a fost decapitat, şi diaconul său, Dimitrie, a fost străpuns cu o suliţă (6, respectiv 9 aprilie 304). În acelaşi an, la 20 iulie, îşi dă viaţa pentru Hristos un creştin pe nume Secundus, iar la 22 decembrie tânăra Anastasia primeşte şi ea cununa muceniciei.

În apropierea aceluiaşi oraş, lucrau mai mulţi cioplitori şi sculptori în marmură, conduşi de cinci neîntrecuţi meşteri creştini: Claudiu, Castoriu, Nicostrat, Sempronian, Simpliciu. Cei cinci refuză să lucreze statuia unui zeu dintr-un palat al împăratului Diocleţian. Drept pedeapsă, sunt închişi în sicrie de plumb şi aruncaţi în râul Sava. Cinstita lor pomenire se face în ziua de 9 noiembrie.

În localitatea Cibalae au primit moartea pentru Hristos mai mulţi slujitori ai altarului, între care preotul Romulus, diaconul Silvan, diaconul Donat şi fratele său Venust. Tuturor li s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21 august 304.

Câţiva ani mai târziu, sub împăratul Liciniu, într-o zi de 13 ianuarie, au fost martirizaţi în Singidunum (Belgrad) diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic. Adus în faţa împăratului, Ermil a recunoscut că este creştin, fiind apoi bătut peste faţă cu un bici de metal şi aruncat în temniţă. Acolo a fost îngrijit cu dragoste de temnicerul Stratonic, care era creştin, dar neştiut de nimeni. Pârât fiind de un soldat împăratului, Stratonic este aruncat el însuşi în temniţă şi supus la chinuri alături de celălalt creştin. Toate încercările de a-i abate de la dreapta credinţă au fost zadarnice, împăratul poruncind să fie spânzuraţi de un copac, iar trupurile lor să fie ciopârţite cu cuţitele şi apoi aruncate în Dunăre. Numărul martirilor din provinciile dunărene este, însă, mult mai mare, dar numele lor au rămas necunoscute. Prin viaţa, dar mai ales pătimirea lor, aceşti martiri pun în lumină nu numai vechimea creştinismului românesc, cât şi continuitatea elementului românesc pe ambele maluri ale Dunării.

Nu trebuie uitat nici Sfântul Niceta de Remesiana, adevărat apostol al daco-romanilor. Episcop de Remesiana (azi Bela Palanka, lângă Niş), acest sfânt are o mare contribuţie la răspândirea Evangheliei la populaţiile sud şi nord-dunărene. Biserica noastră îl prăznuieşte la 24 iunie.

Iată, prieteni, cât de mulţi sfinţi români au pătrimit în aceste părţi sud-dunărene! Avem acum prilejul şi în acelaşi timp datoria să-i cunoaştem şi să-i cinstim .

Vă îndemn pe această cale să aflaţi mai multe despre viaţa şi mucenicia lor, pentru ca atunci când ne vom afla în vechiul oraş Singidunum (azi Belgrad), pe malurile Dunării şi Savei (locurile unde au primit cununa mucenicească mulţi dintre ei) să-i putem cinsti cum se cuvine.

În acelaşi timp, trebuie menţionat faptul că vom vizita comunitatea românească, urmaşii daco-romanilor de care făceam menţiune mai sus, locuitori de pe Valea Timocului. Intenţionăm să ne oprim la Mălainiţa, un mic sat românesc în care preotul Bojan Aleksandrovici (Boian al Lisăndroaichii, după numele său românesc) a reuşit să ridice pe pământul bunicului său o bisericuţă acum câţiva ani. Acest lăcaş de cult a devenit centrul românilor din Timoc, fiind până nu demult singurul loc din regiune unde se slujea Sfânta Liturghie în limba română, în ultimii 200 de ani (între timp au mai fost ridicate câteva paraclise în alte sate româneşti). Acest părinte, adevărat suflet al românilor de peste Dunăre, a suferit şi suferă în continuare aspre persecuţii şi prigoniri din partea autorităţilor sârbeşti doar pentru simplul fapt că serveşte intereselor populaţiei româneşti de aici, şi anume: şcoală şi biserică în limba română.

Populaţia românească dintre văile Timocului şi Moravei a fost ocupată de sârbi în 1833, fiind supusă la cumplite încercări. Preoţii şi învăţătorii au fost expluzaţi sau ucişi, oamenii fiind obligaţi să se sârbizeze. Cu toate acestea, un nucleu de românism a rezistat şi în timpurile noastre se manifestă ca atare.

Părintele Bojan Aleksandrovici este o părticică a acestui nucleu, a acestui suflet ancestral românesc care refuză să dispară. În momentul ocupării de către sârbi a acestui teritoiu, românii aveau 87 de biserici şi 7 mănăstiri. Imensa majoritate a acestora au fost distruse sau trecute în proprietatea bisericii sârbe. Actualmente românii nu mai posedă nici una din acele biserici, iar datoria noastră este să-i ajutăm.

De aceea, vă îndemn pe toţi să veniţi şi sa cunoaşteţi aceşti oameni, care asemenea sfinţilor pomeniţi mai sus, suferă prigoană pentru credinţa şi neamul lor.

Să ne ajute Dumnezeu să avem o călătorie cât mai frumoasă şi folositoare pentru suflet.

Nădăjuduiesc ca ocrotiţi fiind de rugaciunile acestor sfinţi, să ne putem întoarce acasă cu bine, istorisindu-le întămplările şi celor care nu au putut să ne însoţească.

(Cosmin Duță)

Bibliografie: „Sfinţi daco-romani şi români”- Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Editura Trinitas