Şi credincioşii pot cădea în păcate grele
Credem în Dumnezeu, mergem la Biserică, ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, ne rugăm seara, dimineaţa şi-n timpul zilei, şi pentru că facem toate acestea ne considerăm credincioşi. Câteodată acest „statut” de credincios şi apropiat al lui Dumnezeu ne face să-i judecăm pe alţii care poate nu se arată aşa de râvnitori ca noi, sau poate nu-l cunosc pe Dumnezeu. Şi uite aşa începem să judecăm când vedem pe cinevă că a căzut în păcate grele, acuzându-l sau mustrându-l verbal sau în mintea noastră.
De multe ori rămânem miraţi de faptul că unii pot păcatui traind in desfrau, îmbătându-se, înjurând, făcând avorturi, furând, înşelând sau lovind pe cineva. Şi această mirare a noastră e folosită de diavolul pentru a ne şopti că suntem mai buni, şi fiind aşa aproape de Dumnezeu niciodată nu vom face păcate aşa de mari. Acest gând creşte în noi mândria şi naşte dispreţul faţă de cel ce păcătuieşte, întipărindu-se în minte ideea că niciodată nu vom cădea aşa.
Şi astfel uităm că nu prin puterile noastre reuşim să nu cădem, ci numai prin puterea care ne-o dă Dumnezeu în fiecare clipă, ca Unul ce este în noi de la Botez, căci câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi-mbrăcat. Iar haina aceasta e în primul rând a sufletului ,dar şi a trupului, care ne fereşte de murdăria şi răceala păcatului.
Uităm că Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează cu dragoste: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10, 12), altfel spus, cui i se pare că e drept prin puterile lui să-şi aducă aminte ce spune psalmistul: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Psalmul 15)
Şi cel ce păcătuieşte e fiu al lui Dumnezeu, Domnul îl iubeşte şi pe el aşa, la fel cum o mamă arată aceeaşi dragoste către fiul cel obraznic ca şi către şi cel cuminte.
Uneori ne lasă Dumnezeu să cădem în păcat pentru că suntem mândri, pentru a realiza că singuri nu putem face nimic bun. Câteodată Domnul îşi ia mâna de pe noi şi ne lasă să ne prăbuşim în păcate, ca să-i înţelegem şi pe cei pe care noi ii judecăm, să le înţelegem mai bine suferinţa.
Asa a cazut in pacate grele si regele David prin ucidere si curvie, asa a cazut si Sf. Petru cu lepadarea de Dumnezeu, asa a cazut si Iuda vanzatorul de Dumnezeu, si asa vor cadea oamenii credinciosi pana la sfarsitul lumii din pricina mandriei si a neascultarii.
Astfel, si creştinii pot cădea în păcate grele, mai ales atunci când se consideră deasupra celor păcatoşi. Nimeni nu e fără de păcat, unii au păcate mai mici sau mai mari dar toţi au vina păcatului, toţi suntem în aceeaşi barcă. Dumnezeu a lăsat Biserica pentru a ne mântui numai împreună, şi nu unul câte unul. Eu n-aş vrea să mă duc în Impărăţia Cerurilor fără soţia şi fetiţa mea, fără mama şi tata, fără prietenii mei, fără naşii şi finii mei, m-ar durea sufletul să văd cum unii se duc în întuneric iar alţii la lumină.
Nu e de ajuns ca eu să nu păcătuiesc, ci trebuie să mă îngrijesc ca şi cel de lângă mine să nu mai păcătuiască. Nu e de ajuns să mă arat eu plin de virtuţi iar aproapele meu să se înece în păcat. Gândul că noi creştinii nu putem cădea în păcate grele e o mare ispită şi ne face să nu-i mai iubim pe oameni.
Să nu judecăm pe nimeni mai bine, să nu ne îngrijim de păcatele altora ci de ale noastre, să-i iubim pe toţi ca şi cum n-ar fi păcătuit aşa cum Dumnezeu zilnic are grija de noi şi ne iubeşte uitând de sacul de păcate pe care-l purtăm în spinare.
Credinta singura nu numai ca nu mantuieste pe nimeni, dar nici macar nu te fereste de a cadea in pacate. Ceea ce ne scapa de pacat insa, este funia ascultarii care la un capat incepe cu frica de Dumnezeu iar la celalalt capat se termina cu dragostea de Dumnezeu. Iar noi calatorim spre Imparatia Cerurilor tocmai pe aceasta funie, primita prin credinta.
Şi noi creştinii putem cădea în păcate grele…
D
septembrie 2, 2009 @ 10:35 am
Bineinteles ca si crestinii pot cadea in pacate grele. Nimeni nu este scutit din oficiu (doar noi ne putem scuti,traind cum trebuie)
De cazut,intr-adevar se cade usor judecand aproapele. Cazi in pacatul pentru care l-ai judecat. O spun pentru ca si eu am patit-o, si nu o data; si tot nu m-am invatat minte. Este o pedagogia divina; ne arata Domnul ca daca noi nu cadem ca acela,este pentru ca El ne tine sa nu cadem; altfel am fi ca el sau chiar mai rau.
Dupa cum spunea un parinte: sa ne invatam sa luam oamenii asa cum sunt; pur si simplu. Fara judecati de valoare
Imi place teribil de mult cuvantul Sf.Ioan Gura de Aur care se citeste la Inviere. Daca Domnul ne iubeste intr-atat de mult pe fiecare,NECONDITIONAT, de ce sa ma consider eu mai breaz ca cel de langa mine?
Redau mai jos cuvantul. Poate este cineva care nu il stie.
„De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.”
PS: „m-ar durea sufletul sa vad cum unii se duc la intuneric si altii la lumina”
Frate, acest lucru este inevitabil, stii si tu asta. Parintii spun insa ca cei mantuiti nu vor mai sti de cei care nu sunt mantuiti, de cei din iad. Se va sterge amintirea lor, chiar daca ar fi fost in viata foarte apropiati . Pentru ca altfel acela nu ar mai fi rai ! – daca ai sti ca cei iubiti ai tai se chinuie crunt, chiar inima ta crestina, iubirea ta, te-ar impiedica sa traiesti raiul. Si pentru asta vom avea doar amintirea celor cu care suntem impreuna in Imparatie.
cabira
septembrie 2, 2009 @ 11:12 am
Intr adevar, cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur e bucurie pentru suflet.
De cate ori il recitesc e ca si cum as retrai bucuria din noaptea Invierii.
Cu siguranta ne doare cand cei dragi traiesc in intuneric, o durere atat de mare, incat uneori ne copleseste, si asa ar trebui sa si traim – cu pocainta nu numai pentru pacatele noastre, ci si pentru ale celor din jur, gandind ca daca ei pacatuiesc, si noi avem partea noastra de vina – ca nu am incercat sa i indreptam, sau ca nu ne am rugat mai mult pentru ei.
Spunea insa un Parinte, ca in general, exista in familii cel putin o persoana care duce crucea acelei familii, o persoana pe care o alege Dumnezeu, si care indura si suferinta si necazurile familiei, de parca ai putea spune ca cel mai mare rau s a abatut asupra acelui om.
Insa daca el va ramane statornic in credinta si rabdare pana la sfarsit, poate, Dumnezeu ii va mantui si familia pentru nevointa lui.
Nu stim noi cum va fi Judecata lui Dumnezeu, dar stim sigur ca Dumnezeu ne va rasplati dupa faptele noastre, asa cum El insusi a spus.
Metodios
octombrie 29, 2009 @ 4:53 pm
Da.Credinciosii adevarati sunt cei mai razboiti de diavol,pentru ca pe acestia diavolul ii uraste cel mai mult,ceilalti ce fac voia lui sunt ai lui.Oricum,ma vad nevoit sa atrag atentia despre ce inseamna a mustra si a judeca.Nu trebuie sa judecam,dar trebuie sa mustram.Nu cu violenta sau mandrie,ci cu blandete,dar trebuie.Daca nu mustram inseamna ca suntem si noi complici la faradelegile celorlalti,inseamna ca suntem de acord cu ele.Asta e o capcana in care cad multi,nu mustra de frica ca vor fi acuzati ca judeca.A judeca inseamna a da sentinte,iar sentinta o va da numai Dumnezeu la Judecata.
Emy
aprilie 20, 2010 @ 11:33 pm
In Viata Sfintilor sunt relatate adesea cate lupte si incercari au avut Sfintii Parinti pentru ca credinta lor sa fie de neclintit.
Cu cat un om avanseaza in dreapta credinta,cu cat credinta lui este mai de neclintiti Cel Rau duce o lupa si mai mare ca omul sa se sminteasca,sa-i clinteasca credinta.
Acolo unde oamenii curvesc si se distreaza sta doar un Diavola schiop care doarme,acolo unde se roaga un om vin cati mai multi sa-l intoarca pe om de la rugaciune.
De altfel Dumnezeu daca vroia lasa direct credinta curata,perfecta dar omul nu-si mai aducea aportul,nu mai cauta Adevarul lenevind.
Incercarile astea au un rost,sunt de asa natura sa cearna,caci este scris sa nu puna picior de om pacatos in Ceruri.
Trebuie consemnat ca intotdeauna cei credinciosi sunt incercati de Cel Rau cu Voie De la Dumnezeul nostru.
Doar rugaciunea il pazeste pe om,ea zideste in omul cautator de Adevar puterea de a trece peste ispite.
Cand Dumnezeu a creeat omul,a cantarit sufletul ca acesta sa reziste incercarilor cele mai grele si pentru ca El ne iubeste a mai pus de La El,deci putem sa izbutim,doar sa vrem iar acolo unde nu reusim Dumnezeu ne poate ajuta,trebuie doar sa-i cerem si sa credem cu tarie.