„Şi noi vrem să devenim sfinţi!”

Printre  degeţelele  răsfirate  se  zăreşte  privirea  jucăuşă.

–  Serafim, nu trişa!  Se  aude  îndată  un  glas  duios  dar  îndeajuns  de  ferm  pentru  a-l determina  pe  micul  trişor  să  joace  corect.

După  zece  secunde,  numărate  cu  nerăbdare  de  cel  care  trebuia  să  descopere  locurile  în  care  s-au  ascuns  tovarăşii  de  joacă,  Serafim  porneşte  în  căutarea  prietenilor  săi,  nu  înainte  însă  de  a  striga  „cine  nu-i  gata,  îl  iau  cu  lopata”, aşa  cum  prevede  jocul  „De-a  v-aţi  ascunselea”.

Râsete  cristaline  se  aud  în  curând  şi treptat, locurile  în  care  s-au  ascuns  micii  năzdrăvani, – ascunzătorile -, cum  se  numeau  în  limbajul  dulcei copilării,  au  fost  descoperite.

– Mai  trebuie  să  descoperi  două  ascunzători.  Spuse  vesel  un  copilaş.

–  Uite,  uite!  Încercă  altul  să  atragă  atenţia.

– Sttt !  Nu  ai  voie  să  trişezi.  Îl  certă  un  al  treilea  copil  pe  cel  care  voia  să  încalce  regulile  jocului.

Dar,  cu  reguli  încălcate  sau  respectate, jocul  se  termină  curând,  căci  şi  ultimele  ascunzători  au  fost  descoperite  şi astfel,  numărul  micilor  năzdrăvani  se  întregeşte.  Şapte  copilaşi  cu  chip  de  îngeraş  sfinţesc  locul  cu  inocenţa  şi  râsetul  lor  cristalin.  În  privirea  lor  curată  se  oglindeşte  Raiul,  iar  în  sufletele  lor  inocente  îşi  găseşte  odihna  Însuşi  Dumnezeu.

– Continuăm  jocul?  Rosteşte,  timid,  un  copilaş.  Dar,  un  glăscior  mai  îndrăzneţ  propune  altceva:

– Ce  vreţi  să  deveniţi  când  veţi  ajunge  oameni  mari?  Propun  să  ne  împărtăşim  acest  vis.

Chicote  vesele  aprobă  ideea  şi,  aşezându-se  în  cerc  pentru  a  se  vedea  unul  pe  celălalt,  încep  să  rostească,  pe  rând,  diverse  meserii:  poliţist,  magician,  învăţător, aviator, până  când  un  răspuns  neaşteptat  surprinde:  sfânt.

– Sfânt? Se  auziră, la  unison, vocile  celor  şase  copilaşi.

Cu  privirea  plecată,  Serafim, – căci  el  a  surprins  prin  acest  vis  aparte -,  rosteşte  aproape  în  şoaptă, ca pentru  sine:

– Of,  dacă  nu  voi  fi  sfânt,  atunci … să  pot  vorbi  puţin cu  sfinţii.

O  linişte  se  aşterne  peste  îngeraşii  în  trup  de  om. Parcă  şi  vântul,  care  până  în  acea  clipă  adia  alene, se  linişteşte  brusc  pentru  a  auzi  cuvintele  celui  ce  voia  să  atingă  sfinţenia. Ridicându-şi  privirea  curată,  Serafim  îl  priveşte  pe  fiecare  copil  în  parte  şi,  simţind  curiozitatea  din  sufletul  lor,  explică  motivul  unei  asemenea  alegeri.

– Într-o  seară  am  visat  că  am  ajuns  în  Rai   şi…ah, cât  de  frumos  era  totul!  La  început nu am  văzut  pe  nimeni, mă plimbam  de  unul  singur  printre  frumuseţi  pe  care  nu  le  pot  descrie.  Simţeam  atât  de  multă  bucurie  în  suflet  încât,  dacă  puteam, o  împărţeam  cu  toţi oamenii  din  această  lume. Şi,  plimbându-mă,  mi-am  zis  în  sine  că  nu  mai  vreau  să  plec  din  acel  loc….

– De  unde  ştiai  că  eşti  în  Rai?  Îl  întrerupe  unul  dintre  copii.

– Pentru  că  un  loc  mai  frumos  şi  mai plin  de  iubire  şi  pace  nu  poate  exista  în  această  lume. Iar dacă  Raiul  se poate  simţi  în  vreun  fel,  cred  că  aşa  se  simte, ca un  ocean  de  iubire, linişte  şi  frumuseţe.

– Nu  îl  mai  intrerupe.  Se  aude  glasul  îndrăzneţ  şi  cunoscut  care,  în  urmă  cu  câteva  minute  a  făcut  propunerea  inedită cu  visul.

Iar  apoi,  îndreptându-şi  privirea  spre  Serafim, copilul  îndrăzneţ  îl  îndeamnă, de această  dată  cu  o  voce  duioasă,  să  continue. De  îndată, Serafim  rosteşte  ca  şi  cum  nimeni  nu  l-ar  fi  înterupt:

– Am  văzut  un  om  şi… totuşi,  parcă  nu  era  om  căci  un  chip  mai  luminos şi  un  zâmbet  atât  de  plin  de  bunătate, nu  am  mai  văzut  niciunde. M-am  oprit  în  dreptul  lui  şi  îl  priveam  fascinat.  Nu  îmi  puteam  lua  privirea  de  pe  chipul  lui…. Iar,  în  timp  ce  stăteam  aşa,  faţă  către  faţă,  simţeam  cum  peste  sufletul  meu  trece  ceva  asemănător  unor  valuri… ca un  fel  de  valuri  ale  mării,  doar  că  acestea  erau  valuri  de  bucurie…  în  această  stare  fiind, îl  întreb  cine  este, dacă  e  om,  înger  sau  doar  o  închipuire….

Pentru  o  clipă,  Serafim  se  opreşte  şi  zâmbeşte  uşor,  ca  şi  cum  ar  fi  retrăit  momentele  din  vis,  ca  şi  când  acum  ar  fi  fost  în  Rai.  Dar  îndemnul  prietenilor  săi  de  a  continua  îl  determină  iarăşi  să  vorbească.

–  Şi  mi-a  zis  un  nume…

–  Aşadar,  a  fost  un  om. Intervine  acelaşi  copilaş  nerăbdător  care  a  mai  întrerupt  o  dată  povestea.

–  Sstttt.  Se  aud  mai  multe  voci.

Zâmbind,  Serafim  confirmă  cuvintele  prietenului  său,  dezvăluind  şi  numele  omului: Serafim  de  Sarov.

– Dacă  a  fost  doar  un  vis,  iar  acel  om  nu  există  cu  adevărat? Aveţi  acelaşi  nume  si poate,  ţi-ai  imaginat totul. Se  aude  vocea  unui  alt copilaş,  dintre  cei  şapte  adunaţi.

Ultimele  cuvinte  au  adus  peste  sufletele  ascultătorilor  sentimente  diverse.  De  la  surprinderea  şi  bucuria  care  domnea  în  sufletele  lor, au  ajuns  la  tristeţe  şi  îndoială. Nu însă  pentru  mult  timp.

– Nu  ţi-a  mai  spus  nimic?  Ce  s-a  întâmplat?  Cum  s-a  terminat  visul?  Se  aud,  deodată,  întrebări  din  toate  părţile.

– După  ce  mi-a  răspuns  la  întrebare, mi-a  zâmbit  şi  m-am  trezit  îndată. La  fel  ca  şi  tine,  spuse  Serafim  uitându-se  spre  prietenul  care  se  îndoise, am  crezut  că  totul  e  doar  un  vis. Timpul  a  trecut,  iar  eu am  uitat  de  ceea  ce  v-am  povestit  până  când,  într-una  din  zile,  bunica  îmi  aduce  o  iconiţă,  spunându-mi  că  numele  meu  este  acelaşi  cu  al  sfântului  din  icoană  şi,  când  privesc,  mirare!  Era  omul  din  vis. Serafim  de  Sarov  există  cu  adevărat!  Şi  e  sfânt.

Încheie,  cu  vocea  plină  de  un entuziasm  adorabil, micul  Serafim. Preţ  de  o  secundă,  liniştea  domină  întreaga  atmosferă,  dar  această  linişte  e  doar una  exterioară  căci  sufletele  micilor  năzdrăvani  erau  cuprinse  de  valuri  de  bucurie  şi  entuziasm.

Privindu-le  chipul  aveai  impresia  că  doar  trupurile  firave  mai  ţin  sufletele  inocente  în  această  lume, împiedicându-le  să  viziteze  Raiul,  locul  unde  se  odihnesc  sfinţii. În  ochii  lor  stelele  şi-au  făcut   locaş, atât  de  multă  lumina  era,  iar  pe  buzele  tuturor  se  citea  cu  uşurinţă  aceeaşi  dorinţă  comună:

– Şi  noi  vrem  să  devenim  sfinţi!

(Mihaela  Gligan)