„Şi noi vrem să devenim sfinţi!”
Printre degeţelele răsfirate se zăreşte privirea jucăuşă.
– Serafim, nu trişa! Se aude îndată un glas duios dar îndeajuns de ferm pentru a-l determina pe micul trişor să joace corect.
După zece secunde, numărate cu nerăbdare de cel care trebuia să descopere locurile în care s-au ascuns tovarăşii de joacă, Serafim porneşte în căutarea prietenilor săi, nu înainte însă de a striga „cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, aşa cum prevede jocul „De-a v-aţi ascunselea”.
Râsete cristaline se aud în curând şi treptat, locurile în care s-au ascuns micii năzdrăvani, – ascunzătorile -, cum se numeau în limbajul dulcei copilării, au fost descoperite.
– Mai trebuie să descoperi două ascunzători. Spuse vesel un copilaş.
– Uite, uite! Încercă altul să atragă atenţia.
– Sttt ! Nu ai voie să trişezi. Îl certă un al treilea copil pe cel care voia să încalce regulile jocului.
Dar, cu reguli încălcate sau respectate, jocul se termină curând, căci şi ultimele ascunzători au fost descoperite şi astfel, numărul micilor năzdrăvani se întregeşte. Şapte copilaşi cu chip de îngeraş sfinţesc locul cu inocenţa şi râsetul lor cristalin. În privirea lor curată se oglindeşte Raiul, iar în sufletele lor inocente îşi găseşte odihna Însuşi Dumnezeu.
– Continuăm jocul? Rosteşte, timid, un copilaş. Dar, un glăscior mai îndrăzneţ propune altceva:
– Ce vreţi să deveniţi când veţi ajunge oameni mari? Propun să ne împărtăşim acest vis.
Chicote vesele aprobă ideea şi, aşezându-se în cerc pentru a se vedea unul pe celălalt, încep să rostească, pe rând, diverse meserii: poliţist, magician, învăţător, aviator, până când un răspuns neaşteptat surprinde: sfânt.
– Sfânt? Se auziră, la unison, vocile celor şase copilaşi.
Cu privirea plecată, Serafim, – căci el a surprins prin acest vis aparte -, rosteşte aproape în şoaptă, ca pentru sine:
– Of, dacă nu voi fi sfânt, atunci … să pot vorbi puţin cu sfinţii.
O linişte se aşterne peste îngeraşii în trup de om. Parcă şi vântul, care până în acea clipă adia alene, se linişteşte brusc pentru a auzi cuvintele celui ce voia să atingă sfinţenia. Ridicându-şi privirea curată, Serafim îl priveşte pe fiecare copil în parte şi, simţind curiozitatea din sufletul lor, explică motivul unei asemenea alegeri.
– Într-o seară am visat că am ajuns în Rai şi…ah, cât de frumos era totul! La început nu am văzut pe nimeni, mă plimbam de unul singur printre frumuseţi pe care nu le pot descrie. Simţeam atât de multă bucurie în suflet încât, dacă puteam, o împărţeam cu toţi oamenii din această lume. Şi, plimbându-mă, mi-am zis în sine că nu mai vreau să plec din acel loc….
– De unde ştiai că eşti în Rai? Îl întrerupe unul dintre copii.
– Pentru că un loc mai frumos şi mai plin de iubire şi pace nu poate exista în această lume. Iar dacă Raiul se poate simţi în vreun fel, cred că aşa se simte, ca un ocean de iubire, linişte şi frumuseţe.
– Nu îl mai intrerupe. Se aude glasul îndrăzneţ şi cunoscut care, în urmă cu câteva minute a făcut propunerea inedită cu visul.
Iar apoi, îndreptându-şi privirea spre Serafim, copilul îndrăzneţ îl îndeamnă, de această dată cu o voce duioasă, să continue. De îndată, Serafim rosteşte ca şi cum nimeni nu l-ar fi înterupt:
– Am văzut un om şi… totuşi, parcă nu era om căci un chip mai luminos şi un zâmbet atât de plin de bunătate, nu am mai văzut niciunde. M-am oprit în dreptul lui şi îl priveam fascinat. Nu îmi puteam lua privirea de pe chipul lui…. Iar, în timp ce stăteam aşa, faţă către faţă, simţeam cum peste sufletul meu trece ceva asemănător unor valuri… ca un fel de valuri ale mării, doar că acestea erau valuri de bucurie… în această stare fiind, îl întreb cine este, dacă e om, înger sau doar o închipuire….
Pentru o clipă, Serafim se opreşte şi zâmbeşte uşor, ca şi cum ar fi retrăit momentele din vis, ca şi când acum ar fi fost în Rai. Dar îndemnul prietenilor săi de a continua îl determină iarăşi să vorbească.
– Şi mi-a zis un nume…
– Aşadar, a fost un om. Intervine acelaşi copilaş nerăbdător care a mai întrerupt o dată povestea.
– Sstttt. Se aud mai multe voci.
Zâmbind, Serafim confirmă cuvintele prietenului său, dezvăluind şi numele omului: Serafim de Sarov.
– Dacă a fost doar un vis, iar acel om nu există cu adevărat? Aveţi acelaşi nume si poate, ţi-ai imaginat totul. Se aude vocea unui alt copilaş, dintre cei şapte adunaţi.
Ultimele cuvinte au adus peste sufletele ascultătorilor sentimente diverse. De la surprinderea şi bucuria care domnea în sufletele lor, au ajuns la tristeţe şi îndoială. Nu însă pentru mult timp.
– Nu ţi-a mai spus nimic? Ce s-a întâmplat? Cum s-a terminat visul? Se aud, deodată, întrebări din toate părţile.
– După ce mi-a răspuns la întrebare, mi-a zâmbit şi m-am trezit îndată. La fel ca şi tine, spuse Serafim uitându-se spre prietenul care se îndoise, am crezut că totul e doar un vis. Timpul a trecut, iar eu am uitat de ceea ce v-am povestit până când, într-una din zile, bunica îmi aduce o iconiţă, spunându-mi că numele meu este acelaşi cu al sfântului din icoană şi, când privesc, mirare! Era omul din vis. Serafim de Sarov există cu adevărat! Şi e sfânt.
Încheie, cu vocea plină de un entuziasm adorabil, micul Serafim. Preţ de o secundă, liniştea domină întreaga atmosferă, dar această linişte e doar una exterioară căci sufletele micilor năzdrăvani erau cuprinse de valuri de bucurie şi entuziasm.
Privindu-le chipul aveai impresia că doar trupurile firave mai ţin sufletele inocente în această lume, împiedicându-le să viziteze Raiul, locul unde se odihnesc sfinţii. În ochii lor stelele şi-au făcut locaş, atât de multă lumina era, iar pe buzele tuturor se citea cu uşurinţă aceeaşi dorinţă comună:
– Şi noi vrem să devenim sfinţi!
(Mihaela Gligan)