Și totuși există iubire!

Acum ceva timp am participat la o lansare de carte a unui autor, în liceul în care învăț. În sala respectivă, unde se ţinea lansarea, veneau tot mai mulţi elevi captivaţi de ceea ce povestea autorul. După ce şi-a terminat discursul, elevii au pus diferite întrebări la care scriitorul a răspuns, fiind impresionat de curiozitatea tinerilor. La un moment dat a venit vorba de căsătorie şi de iubirea în căsătorie iar scriitorul a spus aşa:

„După ani de căsătorie iubirea se pierde, rămâne doar respectul, nu o să mai vedeţi în soţia voastră femeia iubită ci veţi avea doar un respect pentru femeia care v-a născut copiii”.

Acest lucru m-a dezamăgit profund, iar dacă acest răspuns venea din partea unei persoane obişnuite poate că nu m-ar fi supărat aşa tare. Dar a venit din partea unui artist, din partea unui om care în operele sale descrie personaje ce se îndrăgostesc cu atâta ardoare.

Am răsfoit puţin cărţile sale, în special cele care aveau ca subiect dragostea dintre două persoane. Mi-am dat seama că autorul respectiv credea în sentimentul de iubire, dar nu credea în dăinuirea acelui sentiment. El concepea personaje care se îndrăgostesc, care iubesc, dar lipsea profunzimea acelei iubiri. Bineînţeles cineva mi-ar putea spune: „cum să nu fie iubire adevărată? personajele doar sufereau din iubire!”.

Da, poţi să suferi din iubire, dar după câtva timp să-ţi treacă şi dragostea și suferința pentru dragostea pierdută. Personajele sufereau pentru că în loc să-şi împlinească iubirea, ele o distrugeau prin răzbunări și egoism. Acestea de fapt le provocau suferinţa, nu iubirea în sine.

În contraexemplu, dacă luăm poeziile lui Eminescu, observăm că în ele este prezentă suferinţa, doar că aici suferinţa este cauzată de faptul că îndrăgostiţii nu-şi pot împlini iubirea din diferite motive care nu țin doar de ei, în timp ce în cărţile acestui autor nu stătea nimeni în calea împlinirii iubirii dintre acele personaje, decât ele însele.

Prin acest lucru autorul trăda aceea idee cum că „dragostea moare după un timp”. De aceea încurca atât de mult destinele personajelor, încercând să nu ajungă în acel punct în care personajele sunt împreună, se căsătoresc și urmează cursul firesc al lucrurilor.

Această concepţie a ”iubirii de paie” am regăsit-o deseori în cărţile scrise de autori postmodernişti iar mie personal mi se pare trist să scrii despre iubire, despre puterea ei, dar în realitate să nu crezi că acea putere poate fi nemuritoare.

Mai trist mi se pare să fii artist şi să fii atât de cinic în privinţa sentimentului de iubire, în condiţiile în care arta adevărată are rolul de a deschide sufletul omenesc şi de a-l lăsa fără „apărare” în fața frumosului şi a iubirii.

La câteva zile după această lansare am avut o discuţie cu o prietenă în legătură cu căsătoria. Prietena aceasta a mea este o fată credincioasă, doar că nu crede în căsătorie. A spus tare şi răspicat: „De ce să mă mărit? Ca să divorţez apoi? Toate persoanele pe care le ştiu, şi sunt căsătorite, îmi spun că dacă ar putea da timpul înapoi n-ar mai face pasul acesta”. Eu nu am ştiut ce să-i răspund, am rămas fără argumente pentru că deseori când mă plimb prin oraş, văd multe perechi de tineri, unii chiar căsătoriţi, dar merg la jumătate de metru distanţă unul de celălalt, nevorbindu-şi, fiecare gândindu-se la altceva… Singurătate în doi.

Mi-am pus şi eu întrebarea aceasta: „De ce?” M-am întrebat cum se poate ca într-o lume liberă, unde ai libertatea de a-ţi exprima sentimentele, unde societatea este permisivă, uneori prea permisivă, unde Valentine’s Day a ajuns să fie o sărbătoare cunoscută de mii de oameni şi sărbătorită cu mare fast, unde băieţii nu mai trebuie să se „chinuie” să convingă o fată ca să iasă la plimbare, unde sărutul în public a devenit deja ceva banal, cum se poate ca în această lume care permite iubirii să se desfăşoare cu dezinvoltură, cum e posibil să lipsească tocmai sentimentul iubirii netrecătoare?

Răspunsul mi l-am dat tot singură. Lipseşte iubirea deoarece ne grăbim, ne grăbim să oferim totul şi să primim totul fără să avem răbdare ca toate să vină la rândul lor, iar din cauza faptului că ne grăbim, după ce am trecut prin toate etapele în mod superficial, ajungem să ne plictisim unii de alții. Ne plictisim de iubire, pentru că nu avem răbdare să o descoperim în profunzimea ei, ne plictisim de persoana iubită pentru că ne grăbim să o cunoaştem sub toate aspectele, însă uităm de suflet. Nu aşteptăm ca persoana aceea să-şi dezvăluie sufletul, ci vrem doar să intrăm cu forţa în intimitatea gândurilor, a fiinţei acelei persoane.

Dacă nu ne-am plictisi de iubire n-am avea nevoie să inventăm sărbători superficiale şi reci precum Valentine’s Day, care nu transmit nimic, dar din cauza faptului că după ce am descoperit „totul” în mod simplist, ne săturăm şi ne dorim ceva inovator, ceva original în relaţia de dragoste, dar defapt ascundem gunoiul sub preș.

Acum este la modă să ai cât mai mulţi iubiţi/iubite, dar după ce te desparţi de ei/ele nu mai ştii să spui două vorbe despre acea persoană, nu mai „ţii minte” ce-i plăcea acelei persoane, devine un străin acel om, îţi dai seama că nu ştii nimic despre fiinţa pe care nu demult o sărutai în văzul tuturor, pentru că de fapt niciodată n-ai încercat, n-ai avut răbdarea să o cunoşti cu adevărat.

În prezent, multe căsătorii se fac din orice motiv mai puţin iubirea adevărată. Se fac din interes, din dorinţa de a părea familist(ă), din teama de a nu rămâne singur(ă), din pripă, confundând atracția fizică cu iubirea, fără să te gândeşti dacă vei putea fi alături de persoana respectivă atunci când îi va fi greu, dacă te vei putea sacrifica pentru ea, dacă eşti dispus(ă) să suferi pentru acea persoană.

Într-o dimineaţă mă grăbeam pe stradă iar la un semafor am văzut doi bătrânei. El îi oferise braţul iar ea l-a luat şi-l ţinea delicat, mergeau încet, se vedea că ea este mai contenită ca el, iar bătrânelul mergea în acelaşi ritm cu soţia lui.

Într-o lume care se grăbeşte, într-o lume care își exprimă iubirea prin săruturi pasionale şi relaţii intime iar apoi rămâne scrum totul şi o iei de la capăt, acei bătrânei sunt exemplul că iubirea se află în gesturi simple.

Într-o lume care crede că iubirea are nevoie de cuvinte mari, de declaraţii lungi și ”superbe” dar în care nimeni nu se angajează prin fapte, aceşti bătrânei au arătat că iubirea nu are nevoie de cuvinte, că acel gest spunea atât de multe, spunea „sunt aici, te poţi baza oricând pe mine”.

Într-o lume care crede că este nevoie de cadouri scumpe şi deosebite pentru a întreține iubirea, aceşti bătrânei au arătat că iubirea vie are nevoie doar ca sufletele să se dăruiască în simplitatea vieți de zi cu zi.

Oamenii cred că iubirea costă dar nu, iubirea nu e de vânzare şi nici nu poate fi cumpărată. De ce să fie nevoie de zece buchete de trandafiri pentru a-ţi arăta iubirea când ea poate sta şi într-o floare de câmp?

De ce să fie nevoie de o cină scumpă pentru a demonstra cât de mult iubeşti, când iubirea poate sta într-o simplă mâncare pregătită cu foarte mult drag.

De ce încercăm să trăim iubirea după nişte tipare văzute în filme, când fiecare suflet e diferit, fiecare suflet simte şi trăieşte iubirea în modul propriu.

De ce ne chinuim să creăm atmosfere romantice prin tot felul de metode artificiale, care nu ne reprezintă, doar ca să părem romantici?

Pe mine m-a impresionat mult perechea aceea de bătrânei care au dovedit prin gesturi simple că în secolul XXI mai există iubire. Poate păreau bătrâni, dar sufletele lor erau tinere. Îmbătrânim doar atunci când nu mai credem în statornicia iubirii.

(Lili)