Simbolismul inelelor din slujba Logodnei

Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea şi schimbarea inelelor. Dintru început trebuie subliniat faptul că întrebuinţarea inelelor în logodnă este un obicei vechi, precreştin, pe care Biserica l-a preluat, l-a consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească şi căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână.

În Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Facere 41, 42), al slavei (Dan 6, 17) sau al adevărului (Tamara, în Facere 38, 25); în Imperiul Roman făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne dă mărturia că „inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei, este de fier”. După mărturia lui Tertulian, inelul era de aur. Este posibil ca Plinu, care locuia la Roma, să ateste o tradiţie conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecuse la un inel de aur.

Aceeaşi tradiţie o găsim şi-n dreptul popular al ţărilor din Orient, preluată de creştini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, şi inelul. Acest act avea loc, iniţial, în cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduinţelor, logodnicul înmâna un inel de fier tinerei fete, care-l purta pe al patrulea deget de la mâna stângă şi câteva cadouri, ca mărturie pentru viitoare unire a lor”. Punerea inelelor este menţionată şi de tradiţia veche creştină, dar şi de cei mai vechi codici constantinopolitani.

Cândva inelele erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei. În Bisericile Greacă şi Rusă, şi astăzi se păstrează în Evloghiu şi în Trebnic rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă şi aşezarea mirilor pe solee, în faţa Sfintelor Uşi, pentru a fi binecuvântaţi, după care sunt duşi în naos pentru oficierea slujbei.

Pentru înţelegerea sensului dat de Biserică punerii şi schimbării inelelor, prin rugăciunile şi binecuvântarea ei, este necesar să pătrundem în sensul adânc al rugăciunilor de la logodnă. Noi suntem obişnuiţi să interpretăm schimbul inelelor ca pe o simplă mărturie a fidelităţii reciproce. Este important de notat totuşi că nici una dintre cele patru referinţe biblice, la care face aluzie „rugăciunea inelelor”, nu interpretează slujba în acest sens limitat şi pur omenesc; dimpotrivă, inelul este mai întâi semn al făgăduinţei lui Dumnezeu către om şi în al doilea rând, semn al logodirii omului cu Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a ales Biserica dintre neamuri, aşa cum îşi alege mirele mireasa, şi Şi-a logodit-o, fecioară curată: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna aceasta; uneşte şi păzeşte pe robii Tăi în pace şi într-un gând”.

Pentru a înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, Evanghelia ni-L înfăţişează pe Hristos ca „logodnic” al umanităţii mântuite, ca Mire al Bisericii, Care ne invită la Împărăţie ca la nuntă.

Adevărul şi Făgăduinţa trimise peste robii lui Dumnezeu s-au împlinit în Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în care a fost restaurată omenirea – ultimul scop al ei: restaurarea pierdutei unităţi cu Dumnezeu, reintegrarea vieţii umane în plenitudinea ei autentică.

Acesta este sensul logodnei creştine: reintegrarea celor doi în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste, reintegrare lor în Hristos.

(Pr. Vasile Gavrilă)

---

În rugăciunea punerii inelelor se spune aşa:

„…Prin inel s-a dat lui Iosif stăpânirea în Egipt; prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului; prin inel s-a arătat adevărul Tamarei; prin inel Părintele nostru cel ceresc S-a îndurat spre fiul cel risipitor, când a zis: daţi inel în dreapta lui şi, junghiind viţelul cel gras, mâncând, să ne veselim.”

Toate aceste rugăciuni sunt întocmite cu mare înţelepciune de Sfinţii Părinţi şi dacă le vom analiza vom putea deprinde înţelesuri şi mai adânci.

Haideţi să luam fiecare eveniment în parte în care inelul apare având diferite simboluri.

1. Iosif era cel mai mic dintre cei 12 fii al lui Iacob (numit şi Israel). Tatăl lui îl iubea mai mult decât pe ceilalţi fii şi din acest motiv el şi-a atras invidia fraţilor. Iniţial fraţii mai mari au hotărât să-l omoare dar până la urma Iosif a fost vândut unui egipitean ca sclav. Astfel Iosif ajunge într-o ţară străină, departe de părinţi şi fraţii lui, ca slugă în casa lui Putifar, o căpetenie de la curtea lui Faraon şi comandantul gărzii lui.  Cu toate acestea Scriptura face o precizare foarte importantă:

„Domnul însă era cu Iosif şi el era om îndemânatic şi trăia în casa egipteanului, stăpânul său.  Stăpânul său vedea că Domnul era cu dânsul şi că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui.  De aceea a aflat Iosif trecere înaintea stăpânului său şi i-a plăcut şi l-a pus peste casa sa şi toate câte avea le-a dat pe mâna lui Iosif. ”

După puţin timp Iosif ajunge gestionarul întregii gospodării şi averi al lui Putifar, câştigând încrederea stăpânului său. Din cauza soţiei lui Putifar care dorea să desfrâneze cu Iosif, printr-o înscenare Iosif este acuzat că a vrut s-o violeze. Din acest moment el ajunge la închisoare. Dar Scriptura face din nou o precizare foarte importantă:

„Dar Domnul era cu Iosif, a revărsat milă asupra lui şi i-a dăruit trecere înaintea mai-marelui temniţei, încât mai-marele temniţei a dat pe mâna lui Iosif temniţa şi pe toţi osândiţii, care erau în temniţă, şi  orice era de făcut acolo, el făcea. Iar mai-marele temniţei nu avea nici o frică de nimic, că toate erau pe mâna lui Iosif, pentru că Domnul era cu el şi toate câte făcea, Domnul le sporea în mâinile lui. ”

Chiar şi în închisoare fiind, Iosif avându-l pe Dumnezeu alături ajunge să capete încrederea mai-marelui temniţei şi să fie pus gestionar peste toţi şi toate de acolo.

După puţin timp Faraon, conducătorul Egiptului aruncă în aceeaşi închisoare şi pe mai-marele paharnic şi pe mai-marele pitar. Într-o seară aceştia au fiecare câte un vis pe care Iosif reuşeşte să le tâlcuiască şi să le explice ce semnificaţie au pentru viaţa lor şi ce va urma să se întâmple.

După ceva timp mai-marele paharnic este eliberat şi intra iar în graţiile lui Faraon. După doi ani Faraon are un vis şi cheamă pe toţi magii Egiptului să i-l explice. Nimeni nu reuşeşte asta, iar mai-marele paharnic şi-aduce aminte de Iosif care-i tâlcuise visul în închisoare, şi-l recomandă lui Faraon.

Luminat de Dumnezeu Iosif descifrează în chip extraordianr visul lui Faraon, explicându-i că vor urma şapte de ani de belşug pentru lumea întreagă, după care alţi şapte ani de secetă şi foamete. Faraon fiind încredinţat în sufletul lui că Iosif i-a tâlcuit aşa cum trebuie visul îl pune pe Iosif stăpân peste tot Egiptul:

„Şi şi-a scos Faraon inelul din degetul său şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină de vison şi i-a pus lanţ de aur împrejurul gâtului lui. Apoi a poruncit să fie purtat în a doua trăsură a sa şi să strige înaintea lui: „Cădeţi în genunchi!” Şi aşa a fost Iosif pus peste tot pământul Egiptului. Şi a zis iarăşi Faraon către Iosif: „Eu sunt Faraon! Dar fără ştirea ta, nimeni nu are să-şi mişte nici mâna sa, nici piciorul său, în tot pământul Egiptului!” ”

Inelul pe care i l-a dăruit Faraon lui Iosif este simbolul puterii şi a autorităţii asupra întregii ţări.

Ca să revenim la logodnă, inelul pe care-l primesc mirii pe mână semnifică autoritatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om (bărbat şi femeie) să stăpânească întreaga lume („Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l stăpâniţi pe el” (Facere 1, 28)). Aşa cum Dumnezeu a fost mereu cu Iosif în toate etapele vieţii lui, dându-i spor în tot ceea ce face şi făcându-l bineplăcut lumii, la fel Dumnezeu făgăduieşte mirilor că va fi alături de ei pe tot parcursul vieţii şi le va da rod în toate câte vor face.

Iosif a demonstrat că omul cu Dumnezeu nu este nicăieri străin şi întreg pământul îi este casă, şi oricâte suferinţe ar avea Domnul îl poate scoate nevătămăt. Iosif ajunge din sclav – stăpân, din rob ajunge rege de facto al Egiptului.

La fel omul, bărbat şi femeie, este chemat să scape de sub robia păcatelor şi să ajungă asemenea lui Dumnezeu, plin de iubire faţă de toţi oamenii, şi plin de Duhul Sfânt, trăind în Împărăţia cerurilor încă din viaţa aceasta.

2. Al doilea eveniment îl are în prim plan pe Daniel, unul dintre cei trei dregători puşi de regele Darius Medul în fruntea regatului său.

„Însă Daniel era mai presus decât toţi dregătorii şi satrapii, fiindcă în el era un duh înalt şi regele îşi pusese în gând să-l pună mai mare peste tot regatul. Atunci dregătorii şi satrapii s-au trudit să găsească lui Daniel vreo pricină din partea cârmuirii regatului, dar n-au putut să-i afle nici o pricină sau lucru rău, căci el era credincios şi nici o trecere cu vederea sau greşeală nu i s-a putut pune în seamă.” (Daniel 6, 3-4)

Atunci ceilalţi dregători i-au sugerat regelui să dea o poruncă prin care oricine se închină altui dumnezeu decât regelui să fie aruncat în groapa cu lei. Daniel, nefiind din neamul perşilor, s-a dus şi s-a rugat în camera lui, unde avea o fereastră deschisă înspre Ierusalim şi în fiecare zi îngenunchea de trei ori vorbind cu Dumnezeu.

Dregătorii l-au prins rugându-se şi l-au dat pe mâna regelui pentru a fi pedepsit. Regelui i-a părut tare rău, pentru că-l avea la inimă pe Daniel. Într-un final hotărăşte să-l arunce în groapa cu lei, zicându-i:

„Dumnezeul tău pe Care tu Îl cinsteşti fără încetare, Acela te va scăpa!” Apoi s-a adus o piatră care a fost pusă peste gura gropii, iar regele a pecetluit-o cu inelul său şi cu inelul dregătorilor săi, aşa ca nimic să nu se schimbe cu privire la Daniel. ”

După o noapte în care a postit regele se duce a doua zi şi-l strigă pe Daniel din groapă:

„Daniel, slujitorul Dumnezeului celui viu, Dumnezeul tău, Căruia te închini neîncetat, oare a putut să te scape de lei? Apoi Daniel a vorbit cu regele: „O, rege, în veci să trăieşti! Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui, precum şi în faţa ta, rege, n-am făcut nici un rău!””

Din acel moment regele porunceşte ca întreg regatul perşilor, care era păgân, să se închine Dumnezeului lui Daniel.

Inelul prin care împăratul Darius Medul pecetluieşte groapa leilor este garanţia minunii care se va întâmpla cu Daniel. El are credinţa că Dumnezeul lui Daniel îl va scăpa pe acesta, pentru că era nevinovat şi era cinstit şi drept în toate câte făcea.

Astfel inelul cu efigia regelui devine garanţia credinţei într-o mare minune, care devine credinţa tuturor perşilor în Dumnezeul lui Daniel, care este de fapt Dumnezeul lui Israel, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Revenind la logodnă, inelul pus pe mâinele mirilor este o un simbol al întoarcerii omului la credinţă în Dumnezeu, refuzând închinarea la toţi idolii lumii, la toate plăcerile egoiste şi găunoase. Inelul de la logodnă este un impuls pentru miri de a crede cu tărie în Dumnezeu, indiferent de ce se va întâmpla, căci ceea ce la oameni este cu neputinţă la El este cu putinţă.

3. Al treilea eveniment ne-o înfăţişează pe Tamara, soţia unuia dintre fii lui Iuda, care era unul dintre cei 12 fii  ai lui Israel.

Iuda avea trei băieţi: Ir, Onan şi Şela. Iuda i-a găsit lui Ir femeie, pe Tamara, dar după puţin timp pentru răutatea lui, Dumnezeu l-a omorât. Ir nu reuşise să ridice niciun urmaş cât a fost în viaţă. Preoţii Israelului proveneau, aşa cum rânduise Dumnezeu, doar din rândul urmaşilor lui Iuda. În caz că cineva nu lăsa urmaşi şi murea, fratele lui urma s-o ia pe cea văduvă, şi să ridice el urmaşi din ea, pentru a continua neamul şi pentru a da preoţi care să slujească la templu.

Astfel Onan o ia de nevastă pe Tamara, dar în loc să-i ridice urmaşi fratelui său, el din invidie, vărsa sămânţa jos. „Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât şi pe acesta.” (Fac. 38, 10).

Iuda, văzând fărădelegea fiului său, o sfătuieşte pe Tamara că-i va da pe Şela, fiul lui cel mai mic, dar peste o vreme când  va creşte mare.  Tamara merge şi locuieşte în casa tatălui ei, aşteptând promisiunea. Soţia lui Iuda moare, iar Şela creşte şi se maturizează şi ajunge bărbat. Iuda de frică să nu-i moară şi acest băiat evită să i-o dea pe Tamara.

Acum că era văduv, Iuda a plecat spre  unul dintre prietenii săi pentru a tunde oile. Auzind acest lucru Tamara, lasă hainele de văduvie, se găteşte înfăsurându-se cu un văl şi iese înaintea lui Iuda. Acesta crezând că este o femeie uşoară o întreabă dacă poate intra la ea. Tamara acceptă, dorindu-şi din toată inima să poate avea şi ea urmaşi, mai ales că fusese înşelată de Iuda care nu s-a ţinut de promisiune, dar îi cere în schimb să-i dea ceva. Iuda promite că-i va da un ied din turma lui. Tamara cere garanţie ceva până când îi va aduce iedul. Astfel Iuda îi dă inelul, cingătoarea şi toiagul său.

Iuda pleacă de la Tamara fără să bănuiască că ar fi ea. Tamara rămâne însărcinată şi vestea se duce repede în popor. Iuda află că nora sa văduvă, ar fi căzut în desfrânare şi hotărăşte să fie pedepsită prin ardere, aşa cum era pedeapsa atunci. Tamara, înţeleaptă, îi trimite prin cineva inelul, toiagul şi cingătoarea şi-i spune: „Eu sunt îngreunată de acela ale căruia sunt lucrurile acestea” (Fc. 38, 25)

Iuda îşi recunoaşte lucrurile şi spune:

„Tamara e mai dreaptă decât mine, pentru că nu am dat-o lui Şela, fiul meu”. Şi n-a mai cunoscut-o pe ea. ” (Fc. 38, 26)

Inelul în acest caz l-a dat de gol pe Iuda şi a arătat adevărul Tamarei.

Revenind la logodnă, inelele puse pe mâna mirilor sunt o mustrare de conştiinţă pentru cel care încearcă să facă adulter, înşelându-şi soţul sau soţia. Inelul purtat la mână arată tuturor că eşti făgăduit(ă) înaintea lui Dumnezeu unui singur bărbat/ femei, şi nu ţi se cuvine să mai ai ochi pentru altcineva. Inele de pe mână sunt o readucere aminte că unul din scopurile căsătoriei este şi naşterea de prunci.

4. Ultimul eveniment înfăţişează pe fiul risipitor din Evanghelie, primit acasă cu braţele deschise de tatăl lui. Acesta a poruncit să i se pună inel în mână şi să i se taie viţelul cel gras pentru a se veseli cu toţii. Inelul în acest caz este semn al împăcării, al iubirii pe care Tatăl o poartă mereu fiilor. Prin analogie, inelul este iubirea pe care Dumnezeu o arată întregii omeniri continuu, de la începutul lumii şi până astăzi.

Inelele de logodnă simbolizează iubirea şi mila lui Dumnezeu faţă de noi, indiferent cât de mult ne adâncim în patimi şi păcate.

Recapitulând iată care ar fi semnificaţiile inelului de logodnă:

• semn al făgăduinţei lui Dumnezeu către om
• semn al logodirii omului cu Dumnezeu (restaurarea pierdutei unităţi cu Dumnezeu, reintegrarea vieţii umane în plenitudinea ei autentică)
• semn al autorităţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om pentru a stăpâni întreaga lume
• semn al prezenţei continue al lui Dumnezeu lângă noi
• semn al ajutorului pe care Dumnezeu ne făgăduieşte că ni-l va oferi în tot binele pe care-l vom face
• semn al tăriei în credinţa şi al roadelor mari pe care le dă aceasta în familie şi în societate
• semn de mustrare pentru cei care sunt ispitiţi să facă adulter
• semn prin care arăţi că eşti făgăduit unei singure femei, sau unui singur bărbat
• semn al naşterii de prunci
• semn al iubirii şi milei lui Dumnezeu față de noi, până la sfârşitul vieţii

(Claudiu)