Simplitatea inimii

Poate cea mai dură lectură din Săptămâna Mare este cea de la Utrenia Mirelui din Marţea Mare, când auzim capitolul 23 din Evanghelia lui Matei. Este un refren care apare în mai multe versete : „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!” Numai o sigură propoziţie de acest fel ar cântări foarte mult, dar în acest capitol special din Matei, Iisus spune asta de 8 ori (cu multe alte astfel de invective adăugate). Ipocrizia est un păcat greu – unul de care credincioşii sunt în mod special susceptibili. Opusul ipocriziei, acesta îmi ocupă gândurile în acest articol.

Citim deseori în Sfinţii Părinţi despre : unirea minţii cu inima. De cele mai multe ori ne gândim la ceva mistic şi misterios. În ceea ce mă priveşte, ma rog de ani de zile aşteptând un astfel de fenomen, mereu cu experienţa aşteptării.

Există o altă formă a unirii inimii cu mintea care este o condiţie necesară pentru prima : simpla unire a inimii cu mintea atunci când realmente spunem ceea ce gândim.

Scriptura critică lipsa acestei uniri (şi critica se regăseşte în învăţătura lui Hristos) :

…poporul acesta cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe. (Isaia 29 :13)

Poate părea un lucru simplu să gândeşti exact ceea ce spui şi să spui exact ceea ce gândeşti – dar acest fel onest de a vorbi este mult mai puţin obişnuit decât ne imaginăm. Dintr-o mare varietate de motive, deseori nu reuşim să dăm glas inimii noastre (unele motive nu sunt rele sau greşite).

Rătăcirea minţii noastre în timpul rugaciunii este o experienţă obişnuită. Cuvintele continuă dar inima noastră este « departe ». Unii ar putea crede că asta li se întâmplă numai celor care se roagă citind rugăciuni dintr-o carte (asta este fără îndoială un risc pentru o astfel de rugăciune), cu toate acestea, inima noastre este de aşa natură încât chiar şi în discursul improvizat, ea poate fi la fel de uşor absentă. Astfel, auzim « formule », expresii frecvent repetate la cei care se roagă « din inimă », « improvizând ».

Simplul adevăr este că e greu să ne unim inima cu gura. Această fundamentală lipsă de integritate este unul dintre modurile în care nedesăvârşirea noastră se manifestă. Suntem popor cu « buze mincinoase ».

Relaţiile noastre umane sunt pline de bătaie de joc care vine din altă parte, nu din inimă. Nu doar Dumnezeu este lipsit de confirmarea şi mărturia inimii noastre. « Te iubesc » deseori înseamnă altceva.

Printre învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre rugăciune se află şi îndemnul de a ne linişti, iar vorba şi inima să ne fie una. Acesta este un mod simplu de unire a inimii cu gura.

Într-o astfel de unire simplă, inima noastră întreagă ni se descoperă (noi cu siguranţă ne ascundem de ceea ce avem în inimă prin foarte multe alte moduri de exprimare). Sigur că această descoperire nu este întotdeauna o descoperire plăcută – pentru că inima este deseori plină de întuneric şi de gânduri pe care preferăm să le ascundem. Asemenea descoperiri, desigur, sunt hrana excelentă pentru spovedanie. Fără cunoaşterea aceasta, spovedania este mult slăbită. „ Am minţit” ar trebui să fie spus mult mai frecvent la spovedanie. Îi spunem lui Dumnezeu „cu toată inima mea”, când de fapt vrem să spunem că „inima mea este în întregime în altă parte”. Este o minciună – una aşa de obişnuită încât o plasăm în categoria „mintea mea a rătăcit”. Mintea noastră nu chiar a rătăcit – inima noastră a fost departe. O problemă mult mai gravă.

Concentrarea necesară pentru unirea inimii cu gura (mintea) este şi ar trebui să fie parte din arsenalul nostru spiritual normativ. Se cere să învăţăm atât să ascultăm cât şi să vorbim şi să ne spovedim mai des (după cum descoperim adevăratul conţinut al inimii noastre). Noul Testament vine în sprijinul ideii şi menţionează problema minciunii, observând şi faptul că Satana e „tatăl minciunii” precum şi:

V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr.  Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl si pe Fiul. Oricine tăgăduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.

A spune adevărul înseamnă mult mai mult decât a împlini criteriile de integritate morală – este legat profund şi în mod esenţial de cunoaşterea lui Dumnezeu. Nu putem cunoaşte adevărul dacă refuzăm să fim printre cei care spun adevărul. Nici nu putem fi printre cei care spun adevărul dacă nu există unire inimă şi ceea ce iese din gura noastră.

În anii de început, ca preot anglican, aş fi profund tulburat de faptul că mulţi dintre cei de această credinţă (şi nu exagerez) au considerat perfect acceptabil să spună în timpul unei slujbe   cuvinte (precum crezul de la Niceea) pe care nici ei nu le credeau de fapt. Odată cu trecerea timpului, am observat că deşi mulţi alţii ar pretinde că ei cred în crez şi îl rostesc cu entuziasm absolut – rămâne o diviziune între inimă şi gură. Este oare o îmbunătăţire să spui crezul (în care crezi teoretic) dar mintea ta să rătăcească şi inima ta să fie departe?

Dacă aş fi într-o căsătorie în care o persoană a spus că mă iubeşte , dar de fapt nu mă iubeşte, sau într-o căsătorie în care o persoană „m-a iubit” dar inima ei era în altă parte – nu cred că diferenţa contează prea mult. În ambele cazuri rămâi cu golul unei relaţii lipsite de iubire.

Este ca parabola celor doi fii, în care unul, la cererea tatălui său de a pleca la ogor, spune „Da” dar nu se duce. În timp ce celălalt spune „Nu” dar mai târziu se răzgândeşte şi merge. Hristos ne-a învăţat că al doilea a fost cel credincios. Nu cuvinte – ci cuvinte, inimă şi fapte – o unitate în centrul fiinţei noastre.

Fie ca Hristos să găsească în inima fiecăruia dintre noi casa bineprimitoare a adevărului în această vreme a Paştelui!

(Pr. Stephen Freeman)