„Simt nevoia să Te chem, să îngenunchez smerit şi să Te rog să vii în negura sufletului meu”
Razele suave ale soarelui îmi bat uşor la geam, iar o adiere plăpândă de vânt clatină încet crengile amorţite ale copacilor din grădină.
Este dimineaţă… Doamne, îţi mulţumesc pentru această nouă zi, îţi mulţumesc pentru îngăduinţa de a mai lucra şi azi la mântuirea mea, îţi mulţumesc pentru razele calde ale soarelui care mi-au vestit marea Ta iubire faţă de mine păcătosul, îţi mulţumesc pentru toate binefacerile pe care le-ai revărsat asupra mea de la începutul existenţei mele şi până acum.
Astăzi, mai mult poate ca oricând, am nevoie de iubirea Ta, de sprijinul Tău, de ocrotirea Ta, de îndrumarea Ta… am nevoie de Tine.
Ştiu că eşti aici, dar Doamne… simt nevoia să Te chem, să îngenunchez smerit şi să Te rog să vii în negura sufletului meu şi să reaprinzi scânteia dragostei faţă de Tine cu focul dragostei Tale, scânteie care s-a stins din pricina multelor mele răutăţi.
Sunt sigur că auzi strigătul meu aproape stins care se îndreaptă spre Tine. Nu Te scârbi de mine, Doamne! Nu-ţi întoarce privirea de la mine şi nu mă lăsa să umblu în umbra morţii ci trimite-mi braţul Tău cel atotputernic şi ridică-mă din întunericul păcatelor, precum ai ridicat de demult pe strămăşul nostru Adam din legăturile Iadului.
Îmi cunosc nimicnicia şi neputinţa dar de asemenea cunosc şi nemăsurata şi nespusa Ta iubire faţă de oameni şi de aceea cutez, cu frică, cu cutremur şi cu inimă înfrântă, a Te chema pe Tine, Doamne, să-mi fii şi de această dată călăuzitor în călătoria aceasta pe marea învolburată a grijilor şi a necazurilor, care încearcă să scufunde orice corabie ce se îndreaptă spre limanul cel liniştit al Împărăţiei Tale.
(Alexandru Popescu)
