Singur în fața lui Hristos

Uneori mă simt singur, părăsit, nici un om nu are cum să mă ajute… și nici sfinții… sunt eu singur cu Hristos, eu față în față cu Hristos, ființa mea și Hristos, păcatele mele și Hristos… am un sentiment de singurătate în fața Ființei supreme, îmi simt neputința în fața Imensității, de aici sentimentul de singurătate… și chiar nu este nimeni care să mă poată ajuta… 

Și deși Îl simt în preajmă, am sentimentul că nu ne putem apropia niciunul unul de altul… Este ca acea clipă în care voi sta singur înaintea Lui și nu va fi nimeni care să mă ajute, este ca și cum aș fi cu puțin înainte de clipa Judecății, dar nu simt groază, ci sunt sfâșiat de propria mea singurătate, mă simt părăsit de orice ajutor și mă simt neputincios în fața propriei mele firi stricate.

Și totuși, mă întreb, de ce să-mi fie frică în relația mea cu Hristos?… Cred că îmi simt falsitatea vieții, trădările fără număr față de bunătatea Lui… îmi simt batjocorirea față de El… ce aș putea aștepta din partea Lui în urma atâtor răutăți cu care L-am întâmpinat? Nenumărate răutăți, nenumărate trădări… Este sentimentul acela pe care îl avem când greșim față de cineva mai mare decât noi și care știm că ne iubește și așteptăm clipa deciziei: ne iartă și de data aceasta sau acum este ultima dată când Îi vom mai vedea fața?

Și pe toate acestea le simt pentru că vreau și eu să-L iubesc, vreau să răspund la strigătul Lui sfâșietor: Omule, te iubesc nespus de mult!… Dar eu rămân același trădător, nepăsător și neputincios în dorința de a-L ajunge, de a-L atinge… Aș vrea să pot să fiu în stare să-I simt prezența tot timpul, să fiu în stare să stau lângă El, să fiu în stare să rezist știindu-L lângă mine…

(Anonim)