Singurătate versus Dumnezeu
“Cât de singuri suntem!” E replica utilizată cel mai frecvent în această vreme unde neliniştea, puzderia de griji, handicapul de a ne sonda adâncurile, îndepărtarea de semenul nostru domină la toate nivelurile sociale. Eşecul de a ne gestiona favorabil timpul ne transformă în victime ale propriilor acţiuni. Dezavantajul de a ne lăsa purtaţi de valul unui prezent nesemnificativ ne asigură certitudinea unui viitor primejdios, atât spiritual, cât şi material.
Marea problemă a umanităţii este redată de abandonarea Lui Dumnezeu, ori încadrarea Lui sub un atribut cultural aşezat în “cutiuţa cu valori”atent zăvorâtă, excluderea Lui de-a dreptul forţată din clipa de faţă pentru efectiva blocare a intervenţiei Sale în clipa ce urmează. Astfel, singurătatea noastră depinde doar de voinţa de a ne înstrăina de Cer.
Toate dorinţele noastre, gândurile cel mai puţin exteriorizate, planurile ne sunt cunoscute de Cel care ne-a dat viaţă. El aşteaptă să Îl chemăm, să-L înţelegem, să-L credem când ne promite ceva, aşteaptă să Îl iubim.Una din promisiunile Sale, prin excelenţă, este aceea că “Nu vă voi lăsa singuri, ci vă voi trimite un Mângâietor”, “Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Ce poate fi mai fascinant decât prietenia, protecţia, binecuvântarea pe care ne-o acordă Iisus în schimbul dorinţei noastre de a-L primi în suflet?
REFUZUL fiecăruia de a-L recunoaşte ca Dumnezeu produce ruptura om-Creator. Acestă ruptură se resimte prin sentimentul de a fi rămas singur, părăsit şi, cel mai dureros, abia atunci resimţi propria-ţi vină; starea pe care o ai se datorează numai alegerii tale de a rămâne “pe cont propriu”. Când vom înţelege că acest “cont propriu” trece prin Dumnezeu, derivă din El (fiindu-ne Tată), vom ajunge să ne considerăm fii ai Lui, şi orice problemă am întâmpina în călătoria noastră pe pământ, I-o vom prezenta Lui, ca unui Tată, primindu-I ajutorul divin după care sufletul nostru suspină.
În intimitatea cea mai sublimă a fiinţei noastre păstrăm lumina cu care ne-am ivit pe acest pământ. Din lumină ne întreţinem flacăra credinţei, prin ea răspundem Cerului, fiind darul pe care trebuie să îl împărtăşim celorlalţi spre a fi, în cele din urmă, recompensaţi. Câţi dintre noi reuşesc să Îl vadă pe Hristos în omul de la colţul de stradă, în sărmanul copil zgribulit de frigul din inimi mai presus de cel al iernii?
Iarnă afară, iarnă înlăuntrul nostru.
Dumnezeu are nevoie de răspunsuri, de reacţii din partea noastră, de feedback-uri spirituale. El ne ghidează paşii, învaţă alături de noi, ne “creşte”, pe când noi, ne gândim măcar o data SERIOS să Îi fim recunoscători? Oare El nu se simte singur când e ocolit? Am constatat că Dumnezeu e atât de aproape de fiecare încât, obişnuiţi cu asta, nu mai conştientizăm prezenţa Lui. Îngrijorătoare e această “închidere” de bună voie a “ochilor spirituali”. Dacă primim totul “gratuit” de la Dumnezeu, ce ne costa un simplu “Mulţumesc!” închinat LUI? Tot ce ni se întâmplă este spre binele nostru, chiar dacă uneori e greu să întelegem asta.
Singurătatea este indiciul că L-ai lăsat pe Prietenul tău prea departe de tot ce înseamnă “viaţa ta”. Oamenii îţi asigură minimul de “creştere”, pe când El desăvârşeşte orice plan, orice drum pe care l-ai parcurge. Când omul drag ţie pleacă departe, ştii că într-o zi, va reveni. Când recunoşti că El merge cu Dumnezeu, niciodată nu te desparţi de el.
Senzaţia de confort din braţele mamei, când erai mic, cititorule, o poţi redobândi încredinţându-I Lui spaţiul de cinste din sufletul tău, nu pentru că eşti dator să faci asta, nu pentru că ţi-e teamă să nu rămâi singur – cum cred cei mici – ci gândeşte dincolo de limitele cotidianului. Unde se termină singuratatea, incepe adevărata prietenie cu Dumnezeu!
(Alina)
dany
octombrie 21, 2009 @ 9:11 am
cat adevar ai cuprins in acest articol
Problema e ca societatea chiar indeamna la o astfel de singuratate la o detasare totala de Dumnezeu, de spiritualitate de valori , tocmai pt ca lumea sa devina o simpla masa de consum
P.S: artcolule este scris intr-un mod deosebit de profesionist;-)
jhoallina
octombrie 21, 2009 @ 10:14 am
frumos articol pe o tema de actualitate..care dintre noi nu se simte uneori singur? din propria mea experienta am vazut ca omul care se indreapta spre pacat cu atat se indeparteaza de Dumnezeu si cu atat se simte singur..in ziua de azi singuratatea o poti simti in familie sau cu amicii, tocmai pentru ca inima omului e rece. Si o inima rece se deschide cu greu oamenilor dar si lui Dumnezeu..
de aceea sa ne ajute Dumnezeu sa simtim si sa ne incalzim de dragostea ce ne-o arata pentru a iesi din singuratate.
Doamne ajuta.
admin
octombrie 21, 2009 @ 10:40 am
Articolul este minunat! Scris cu foarte multa maiestrie…
Adriana
octombrie 21, 2009 @ 1:07 pm
„Câţi dintre noi reuşesc să Îl vadă pe Hristos în omul de la colţul de stradă, în sărmanul copil zgribulit de frigul din inimi mai presus de cel al iernii?”
„Am constatat că Dumnezeu e atât de aproape de fiecare încât, obişnuiţi cu asta, nu mai conştientizăm prezenţa Lui. „
Cand i-am spus unui crestin ortodox aceste lucruri, mi-a raspuns sa citesc Crezul si sa vad unde sade Domnul Hristos (raspunsul lui fiind: in Cer la dreapta Tatalui, si va cobora iar pe pamant doar la Judecata Finala, El conducand Biserica din Ceruri), m-a acuzat ca am idoli daca imi inchipui ca Domnul Hristos sta aproape de fiecare dintre noi (si inca mi-a zis ca am vedenii de la necuratul daca eu il simt pe Domnul aproape de mine!!), mi-a zis ca exista o ierarhie si ca eu nu pot avea „acces” direct la Domnul ci doar prin intermediari (ingerii care duc rugaciunile, apostolii, sfintii, preotii etc), iar cand am insistat ca Il poate vedea pe Hristos in fiecare cersetor de pe strada, mi-a cerut sa nu ii mai scriu, zicand ca el nu vrea sa faca parte din biserica din care cred eu ca fac parte…
De aceea oamenii, chiar credinciosi fiind, sunt singuri, le este frica sa creada in mila Domnului pentru ei, se considera prea nevrednici pentru ca Domnul sa le fie atat de aproape, considera ca Sfintii au ajuns la o astfel de apropiere doar dupa ani si ani de lacrimi si pocainta, si nu accepta ca pacatosii de rand (cei ca mine) sa Il simta atat de aproape pe Domnul, ii considera in inselare daca simt asa ceva. Asa sa fie oare?… Eu cred ca nu, insa as dori sa aflu parerea a cat mai multi credinciosi…
dany
octombrie 21, 2009 @ 4:09 pm
Adriana draga, ai dreptate, Domnul e langa noi, e prezent in fiecare om care-l marturiseste, chiar El ne-o spune
Asta este mesajul lui Hristos, un mesaj de apropiere, de dragoste de prietenie
Hristos e Cel ce se identifica in cei mici in cei neinsemnati in cei alungati si nebagati in seama
in casa de jale, in casa de lacrimi in inima ce suspina, acolo e locul Lui acolo e prezent El in toata slava
miriam
octombrie 21, 2009 @ 4:25 pm
Da… foarte frumos articolul. Numai oamennii sensibili isi pot exprima astfel sentimentele. Este adevarat ca traim intr-o lume in care domneste viteza… nu mai avem timp sa vedem ceea ce este frumos.Deseori merg pe strada
si nu-L observ pe Hristos-ul de la colt… nu mai am timp sa ascult ciripitul psarelelor, sa ma bucur de natura care ma conduce la Dumnezeu.
jhoallina
octombrie 21, 2009 @ 9:21 pm
Da Adriana asa e, eu consider ca ortodoxia e o credinta vie si toti credinciosii sunt chemati la sfintenie..sunt oameni care merg la biserica, dar nu au inteles pe deplin credinta, sau la care e doar superficiala, care nu au simtit si nu au ‘gustat’ din rugaciunea profunda,din bunatatea si pacea dumnezeiasca,asemenea acestui om ce tu l-ai intalnit. Spune Sf.Ioan Gura de Aur intr-o rugaciune: ” Ca stiu milostivirea Stapanului meu, stiu nepomenirea de rau a Iubitorului de oameni si ca voitor al milei este, „Care nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”. Si „Care voieste ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vie”, mai ales cei ce se intorc de la pacat. Caci „nu a venit sa cheme pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta”. Caci „nu au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei ce rau patimesc”. Deci, asa aflandu-ma si asa socotind, nu ma abat din nadejdea cea buna, nici nu ma deznadajduiesc de mantuirea mea. ” asadar consider ca singuratatea poate fi invinsa prin nadejdea in Dumnezeu si prin iubirea celor de langa noi.
Dan
octombrie 21, 2009 @ 10:14 pm
Ma bucur ca am gasit un articol asa de bun .
De altfel acest site reprezinta un adevarat izvor de ganduri sincere , marcate de o profunzime pe care doar constiinta religioasa o poate dezvolta .
Acest articol are un adevar mare in cuprins si este scris intr-o maniera caracteristica revistelor de specialitate. Va multumesc celor care postati si administratorilor acestui site pt ceea ce aceti .
Loredana
iulie 24, 2010 @ 6:23 pm
🙁 Singuratatea e un sentiment care nu te lasa sa traiesti..parca un val iti acopera ochii si nu iti mai permite sa ii vezi pe cei din jur,ti se pare ca nimanui nu ii pasa de tine si asta te face sa te indepartezi,devenind astfel respingator si uneori chiar irascibil.Din pacate eu am trecut prin asta si inca mai trec 😉 ..m-am intrebat multa vreme care e motivul starii mele si nu a trebuit decat sa ma uit la icoana Domnului ,pentru ca imediat mi-au dat lacrimile si am simtit ca sunt prea departe de Dumnezeu..is constienta ca singura cale de a fi fericit si de a nu te simti singur este apropierea de Dumnezeu,mai precis rugaciunea.Sa va ajute Dumnezeu sa nu cunoasteti acest sentiment al singuratatii.Rugati-va Lui sa va apere si sa va lumineze!Doane ajuta! 😀