Singurătatea omului modern

Conform tradiţiei benedictine, un călugăr depune patru voturi: sărăcia, castitatea, ascultarea şi stabilitatea. Majoritatea oamenilor sunt familiari cu primele trei voturi monahale, dar nu şi cu al patrulea. În practica benedictină clasică, acesta însemnă că un calugăr să stea într-un loc: să nu se mute de la o mănăstire la alta. Aceasta nu a fost o idee inovativă a benedictinilor. Dinainte ca Benedict să scrie regulile sale, exista dejala Părinții din pustie această vorbă: “Stai în chilia ta şi ea te va învăţa toate”.

Statul într-ul singur loc sau stabilitatea nu par a fi un lucru dificil, precum sărăcia, castitatea sau ascultarea. Totusi, în realitate poate fi într-adevăr cel mai greu vot dintre toate. “Diavolul de la amiază” care încercă să îi întristeze pe calugarii de la început, era cunoscut în special ca o tentaţie ce apărea la un anumit moment de a-şi părăsi chilia şi a merge în vizită, acolo unde bârfa şi alte ispite mult mai mari puteau apărea. În acea clipă, a sta în locul tău era cea mai grea lupta dintre toate. În forma sa extremă, vedem în partea de Est că au existat Stâlpnici, adică călugări care au trăit în vârful unor stâlpi (cel al Sfântului Simeon avea o înălţime de aproape 300 de metri !).

În lumea noastră modernă stabilitatea este un lucru extrem de rar. Americanul mediu se mişcă o dată la ficare cinci ani. Atunci când am venit prima dată în Oak Ridge (Tennessee), mi s-a spus adesea de către oamenii bătrâni că “oamenii din Oak Ridge sunt de pretutindeni !”. Când s-a fondat acest oraş  ca parte a Proiectului Manhattan, în anul 1943, această remarcă era cu adevărat neobişnuită. Americanii se mutau cu locuinţa arareori. Dar a trebuit să dau ultimele veşti noilor mei concetăţeni: “Oriunde mergi, oamenii sunt de pretutindenea !”.

Era o vreme în oraşul meu natal din Carolina de Sud, o plimbare la magazin sau la piaţă ar fi adus o duzină de întâlniri ocazionale cu prieteni şi cunoştinţe. Acum când vizitez, sunt cu toţii străini- sau eu sunt cel străin. Eu nu mai locuiesc acolo.

Toate acestea ar fi interesante din punct de vedere sociologic, dacă nu ar avea un efect asupra vieţilor noastre. Însă au un efect profund.

În 1935 (de exemplu), cel mai obişnuit model pentru ţara noastră era ca un băiat dintr-un anumit loc să întâlnească o fată din acelaşi loc, să se aşeze la casa lor şi să-şi crească copiii în comunitatea în care ei însişi se născuseră, având rude şi prieteni formând o reţea de relaţii care îi înconjura şi după care nutreau. Rata divorţurilor şi a crimelor era scazută în majoritatea locurilor. Comunităţile stabile tind să aibă familii stabile. Reţeaua de relaţii promovează acest lucru. Fiinţele umane au trăit în aceste forme relativ stabile în cea mai mare parte din istoria omenirii.

În 2007 (ca un alt exemplu), cel mai obişnuit model este ca un băiat să întâlnească o fată în liceu sau mai târziu – să zicem că el e din Virginia şi ea din Ohio. Se căsătoresc şi se mută în Oregon unde îşi încep cariera, sau s-au întâlnit acolo şi se căsătoresc. Familia este lucrul pe care îl negociez de genul: “Ai cui părinţi îi vizităm de Thanksgiving anul ăsta? etc.”. Reţeaua de prieteni este adeseori formată din prietenii de la lucru ai lui, respectiv ai ei, şi adeseori nimic mai mult.

În anul 1980, pe când trăiam în Columbia, am participat la o conferinţă în care lectorul a cerut unui auditoriu de aproximativ 400 de persoane să ridice mâna dacă cunoşteau cinci persoane din blocul în care locuiau. S-au ridicat câteva mâini. Am fost în grupul din urmă. Nu cunoşteam pe nimeni din complexul de apartamente unde locuiam. Cei mai mulţi dintre noi nu cunoşteau nici măcar un singur vecin. Şi acesta nu e un tipar modern neobişnuit.

Asta ne aduce la singurătatea omului modern. Internetul ne-a facut să fim mai conectaţi între noi, într-un mod virtual, decât cei din generaţiile de dinainte. Desigur, este un grad înalt de voluntariat în acestă comunitate virtuala. Dacă eu astăzi nu vreau să postez nimic, tu nu poţi face nimic în privinţa asta. Nu suntem o comunitate naturală.

Nu te pot atinge sau auzi cum râzi. Împărtăşesc o poză ca tu să ştii ceva despre cum arăt. Dar care e glasul meu? Cât din dialectul meu Apalas se agaţă încă de limba mea (nu mult, dar o parte).

Şi ştim doar ceea ce alegem să împărţim (să arătăm). Aceasta reprezintă echivalentul unui sat foarte mic, într-adevăr.

Odată ce omul modern şi-a pierdut stabilitatea (şi consider că sunt de vină structurile noastre economice pentru acest fenomen- de exemplu, taxele pentru deplasare sunt deductibile) am pierdut şi roadele acesteia. Crimă, divorţ, consensurile simple care fac ca o cultură să dispară. Televiziunea cu trei canale din anul 1950 şi familiile “white-bread” au reprezentat probabil ultima manifestare a unui consens anterior care nu va mai reveni. Şi nu poate reveni fără stabilitate.

Am trăit în Oak Ridge timp șase ani din 1989,  cea mai lungă perioadă în care am trăit vreodată într-un loc. Cunosc mulţi oameni în acest oraş de 25.000 de locuitori şi cunosc destul de bine parohia mea de mai mult de o sută de suflete. Stabilitate pentru mine înseamnă că voi fi îngropat în acest oraş. Acesta este un obiectiv pe care îl am, însă este unul dintre obiectivele pe termen lung.

Pentru noi toţi, o anumită formă de stabilitate este necesară, chiar dacă acesta este una pe care  trebuie să ne-o creăm noi înşine în mare măsură.

Aş arăta spre Biserica Ortodoxă ca exemplu de stabilitate. Pot să citesc cărţi de acum câteva secole şi să recunosc şi să înţeleg ceea ce se spune. Sf. Atanasie este la fel de interesant pentru mine pe o bază de zi cu zi aşa cum ar spune, de exemplu, pr. John Behr. Ultimele noutăţi din Ortodoxie pur şi simplu nu sunt foarte vechi. Există o stabilitate care vine din această parte a vieţii – o stabilitate pe care nu o pot crea, dar la care pot adera. Sunt ortodox şi pot căuta zi de zi să înţeleg mai bine ce înseamnă asta. Mă pot crea pe mine (care este, probabil, mult mai de preferat).

Eu nu pot părăsi lumea modernă (sau post-modernă, dacă preferaţi). M-am născut în 1953 şi nu este nimic de făcut cu privire la aceasta. Dar există angajamente pe care le pot face – pe care oricare dintre noi le poate face. Sunt căsătorit. Eu nu am un vot de sărăcie, dar tot ce am este deţinut si de soţia mea (nu există proprietate privată). Dacă aveţi copii, veţi învăţa orice ar fi, o anumită formă de sărăcie. Eu nu am un jurământ de castitate. Dar am o singură femeie, mai mult decât un călugăr. În ceea ce le priveşte pe toate celelalte 3 miliarde de femei din lume – eu sunt un călugăr. Pentru cei căsătoriţi, fidelitatea este forma naturală de castitate. Eu nu am un jurământ de ascultare (şi nici soţia mea), dar am o viaţă de supunere reciprocă – voinţa mea nu este a mea. Noi nu suntem aici pentru că eu singur am vrut să fiu aici. Suntem aici pentru că am vrut să fim aici (în cele din urmă, să presupunem că există ascultare – faţă de episcopul meu, şi faţă de Dumnezeul meu – dar pe o bază de zi cu zi Eminenţa Sa nu interferează. Dumnezeu poate fi, de asemenea, ciudat de tăcut).

Dar stabilitatea este mult mai efemeră. Cred că numai prin faptul de a deveni parte a unei comunităţi mai mari, chiar mai mari decât în prezent şi de a ajunge în trecut, vom începe să găsim stabilitatea. În mod ciudat, Oak Ridge este mult mai stabil acum decât majoritatea oraşelor. Dar nici una nu se potriveşte cu stabilitatea de 2.000 de ani a tradiţiei vii. Pentru a trăi viaţa mea în vecinătatea Împărăției lui Dumnezeu, în care sfinţii ştiu numele meu şi mă încurajează sau mă hărţuiesc dacă este necesar.

Dumnezeu să ne dea harul de a veni la locul de stabilitate din voi. Pune-mi un loc unde pot să stau liniştit (să nu mă mai mişc).

(Pr. Stephen Freeman – Singurătatea omului modern)