Sinuciderea te duce în iad

141

Pentru că zilele acestea s-a vorbit foarte mult de moartea prin sinucidere a Mădălinei Manole cred că este necesar să înţelegem de ce Biserica Ortodoxă condamnă acest păcat şi-l consideră printre cele trei păcate împotriva Duhului Sfânt: necredinţa, ura şi deznădejdea. Trebuie să discutăm despre două aspecte ale acestei probleme:

1. Care sunt consecinţele faptei săvârşite de sinucigaş.

2. De ce Biserica Ortodoxă îl privează pe sinucigaş de slujba înmormântării.

1. Referitor la primul aspect ar trebuie să ne gândim care a fost starea sufletească a celui care a hotărât să-şi ia viaţa. De multe ori ne grăbim să judecăm, analizând la rece viaţa şi gesturile care au precedat sinuciderea. Dacă cel care s-a sinucis ar fi fost cineva foarte apropiat nouă am fi fost mult mai rezervaţi în afirmări şi nu ne-am mai grăbi să spunem aşa repede că sufletul celui mort se va duce în iad. Nimeni nu poate şti cu siguranţă ce era în sufletul unui astfel de om, ce zbucium şi întristare apăsătoare l-au cuprins.

De obicei oamenii îşi iau viaţa din cauza problemelor materiale, a deziluziilor în dragoste, a singurătăţii sau a suferinţelor trupeşti insuportabile. Este evident că astfel de oameni nu au o legătură strânsă cu Dumnezeu şi nu participă la viaţa Bisericii, căci altfel vocea conştiinţei i-ar fi înspăimântat iar conştientizarea existenţei unei judecăţi a faptelor noastre după moarte în faţa lui Dumnezeu ar fi reprezentat deasemenea un puternic argument în favoarea vieţii. Oamenii care fac astfel de gesturi nu au o imagine clară a ceea ce se v-a întâmpla după moarte dar consideră moartea ca o soluţie.

Părintele Dorin spunea foarte frumos, condamnând sinuciderea: „viața nu mai e văzută ca darul lui Dumnezeu pentru ca noi să ne mântuim, ci e, de foarte multe ori, doar amfiteatrul patimilor noastre.” iar Sfântul Talasie în Filocalie spune că „întristarea cea de ocară e pricinuită de lipsa plăcerilor. Cel ce le dispreţuieste pe acestea petrece neîntristat.”

Gestul sinuciderii aparţine unui om împătimit, plin de păcate, mândru şi egoist care-şi vede împlinirea vieţii doar prin sine şi nu iubind pe ceilalţi. Să zicem că mie nu-mi este bine şi sunt trist şi am o gramadă de probleme, dar soţia mea, copiii mei, părinţii mei, prietenii mei, toţi sunt bine, sunt sănătoşi şi se descurcă. Dacă este aşa atunci eu de ce să-mi iau viaţa în loc să le cer ajutorul. De ce să nu plâng pe umărul lor, de ce să nu strig în gura mare: „Fraţilor ajutaţi-mă că nu mai pot !”. Dacă nu mai pot face faţă problemelor de ce să nu mă uit la cer şi să strig către Dumnezeu, chiar dacă n-am făcut asta niciodată: „Doamne, dacă exişti, ajută-mă!”.

Dacă cel rău mi-a dat acest gând al sinucidereii, de ce să nu mă uit la oamenii din jurul meu care poate suferă mai mult decât mine: la cerşetori, la săracii care dorm în frig şi ploaie pe stradă, la oamenii fără mâini sau fără picioare, la surzi, la muţi, la orbi, la bolnavii mintal, la văduve, la orfani, la cei cu boli incurabile… Cu siguranţă cineva în lumea aceasta suferă mai mult decât mine, şi poate nu numai cineva, poate sunt mii şi zeci de mii de oameni. Suferinţa e proprie tuturor oamenilor de pe pământ, nimeni nu este străin de ea, nici cel mai mare şi mai bogat, nici cel mai sărac şi fără griji. Dacă toţi suferim dar continuăm să ne ducem viaţa aşa cum o avem, pentru ce să nu nădăjduiesc şi eu împreună cu ceilalţi că va veni o vreme când toţi vom sta la judecată, când Dumnezeu va face dreptate pe pământ, când cei buni vor merge în Împărăţia Cerurilor unde „nu este nici întristare, nici durere, nici suspin ci viaţă fără de moarte”, iar cei răi, cei egoişti, cei plini de păcate vor merge în iad. Sinuciderea este un gest care arată neîncrederea în purtarea de grijă al lui Dumnezeu. Sinuciderea este o faptă care arată şi neîncrederea în ajutorul oamenilor de lângă tine.

Sinuciderea este un gest egoist, este un fel de a rezolva lucrurile singur, desi fiind vesnici, moartea nu ne scapa de suferinta sufleteasca ci doar ne amageste ca ne-ar scapa. Doar Hristos Domnul a reuşit acest lucru, doar El a omorât moartea prin moarte. Dar El a reuşit asta pentru că nu este doar om, ci este şi Dumnezeu. Eu nu pot nimic singur, căci sunt doar om, am nevoie şi de Dumnezeu pentru a învinge suferinţa.

„Adesea ne întrebăm: Ce se întâmplă cu sufletul celui care se sinucide? Răspunsul, din păcate, este unul singur. Sinucigaşul, fie că a fost creştin sau ateu, are parte de iad. Da! Şi creştinul care toată viaţa a frecventat Biserica, s-a spovedit, s-a împărtăşit, a fost milostiv, dar s-a sinucis, liber consimţind, are parte de iad. Şi Iuda a fost apostol şi, cu toate acestea, gestul lui nu l-a absolvit de chinurile iadului. Chiar a coborât în noaptea infernului cu pâinea de la masa Cinei. Nu a aflat clemenţă din partea lui Dumnezeu pentru ca nici nu a vrut. Petru ar fi putut să recurgă şi el la un astfel de gest necugetat, în noapte lepădării, numai că el, în ciuda căderii sale, şi-a ales o altă cale de rezolvare – pocăinţa, de altfel – singura în măsură să dizolve păcatul, cum spune Sfântul Ioan Casian. În ceea ce-l priveşte pe Iov, el a fost îndemnat de soţia sa să-L blesteme pe Dumnezeu, ca să scape de viaţa şi de problemele lui. Săraca, avea un mod păgubos de a gândi. Însă Iov, contrar dorinţei soţiei sale, L-a căutat pe Dumnezeu în cele mai adânci încercări ale vieţii lui. Da, în încercări nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi.” (Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor).

Privarea sinucigaşului de slujba Înmormântării, a Parastasului, privarea de împărţirea pomenilor, de locul de veci în cimitirul parohiei, alături de rudele sale, şi chiar de pomenirea lui la slujbele Bisericii este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a pacatului făcut. Privarea de toate aceste este o măsură de ordin pastoral, o atenţionare aspră asupra oamenilor care au rămas în viaţă că sinuciderea nu este o soluţie, ci dimpotrivă, te îngroapă şi mai mult în problemele din care vroiai să ieşi. Dacă veţi citi cu atenţie slujba înmormântării din Molitfelnic veţi observa că multe pasaje de acolo sunt destinate în principal celor care participă la slujbă şi nu celui adormit. Aceste pasaje au ca rol întărirea convingerii că există o viaţă după moarte, că există o judecată la care toţi o să dăm seama, că există raiul şi iadul şi toate acestea nu sunt doar poveşti.

Deşi Biserica nu are slujbe pentru cei care l-au refuzat pe Dumnezeu luându-şi viaţa, totuşi, în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în cadrul Vecerniei speciale care se oficiază după Sfânta Liturghie, Părinţii au rânduit să se citească o rugăciune în care sunt pomeniţi şi sinucigaşii.Dumnezeu a hotărât prin sfinţii săi să-i priveze pe sinucigaşi de toate aceste rânduieli bisericeşti, pentru a arăta celor în viaţă că El este un Tată iubitor, şi nu-şi lasă copiii când au nevoie de ajutor, doar că ei trebuie să-l ceară, ei trebuie să-şi manifeste libertatea care le stă în fiinţă cerând ajutor. Altfel Dumnezeu ar trebui să-i oblige să nu greşească, negându-le chiar personalitatea. Aceste măsuri luate de Biserică sunt şi o atenţionare pentru cei apropiaţi ai sinucigaşului care poartă şi ei vina, pentru că nu l-au făcut să simtă dragostea şi ajutorul lor. Sinuciderea este un minus pentru întreaga societate, este o consecinţă a vieţii trăite individual, în mod egoist. Ar trebui să fim mai atenţi cu oamenii de lângă noi, ar trebui să comunicăm mai mult cu ei, să ne rugăm mai puternic pentru ei lui Dumnezeu, ar trebui să renunţăm mai mult la noi în favoarea lor.Cine simte că este iubit nu se va sinucide niciodată!(Claudiu Balan)

 

(Visited 2.264 times, 6 visits today)