Sodomia ca semn al Apocalipsei în „Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu
Nuvela Zahei Orbul are o puternică încărcătură simbolică, o carte în subtext, ce se adresează creștinilor. Vasile Voiculescu era în ultima parte a vieții când scria Zahei Orbul, după 1947. Trăia singur și aproape izolat, mergea la biserică la Antim Ivireanul și practica isihasmul.
În perioada interbelică Vasile Voiculescu a fost o personalitate a lumii culturale și medicale (ținea emisiuni la radio, era cunoscut ca poet). Dar după 1947 nu se poate adapta noii lumi și se retrage. Locuia într-o încăpere neîncălzită iar oamenii îl credeau cerșetor și îi dăruiau de pomană când îl vedeau la Antim în poartă, ceea ce el nu refuza. Privirea și înfățișarea descrisă de cei care l-au cunoscut atunci, era a unui profet, cu o puternică viață interioară.
Am să încerc să punctez câteva elemente ale simbolurilor și înfruntării ”de subsol” din Zahei Orbul.
-
Așa cum la începutul filmului Andrei Rubliov, de Tarkovski, cei 3 călugări care intră în izba din sat să se adăpostească de ploaie înfățișează Sfânta Treime a lui Rubliov, cea care alungă demonicul reprezentat de măscărici (care iese spășit când intră ei, dar continuă a-și iți capul de după streașină atunci când oamenii ”se destind”), tot așa ”Panteră”, fiara, începe să scadă în ochii celor din spital fiindcă a sosit ”orbul”, omul curățat de rău prin lipsa luminii create, dar ales spre dobândirea luminii necreate. Atenție! Orbul avea un drum de parcurs spre împlinire, un greu urcuș al ruperii de multe spre apropierea de Dumnezeu, practic o călugărie specială.
-
În scurt timp, fiara, Panteră, ”adulmecă” prada, adică omul curat ce trebuia ”murdărit” și își începe asaltul mințindu-l. Recurge la o țigancă ce îi ”ghicește” că va dobândi vederea la schitul Dervent. Astfel, devine dependent de Panteră, cel care-l putea duce la Dervent. Îi răpește apoi demnitatea transformându-l în cerșetor, în colaborare cu popa Gioarsă, imaginea preotului decăzut care se închină lui Mamona, banului, apoi Zahei devine cal de povară, în supus lumii materiale. Zahei acceptă cu umilință totul, doar în speranța redobândirii ”luminii”. Supunerea omului de către fiară se face prin minciună și prin iluzii, dar iluzia luminii create conduce de fapt la adevărul luminii necreate. Aici este o mare taină, de care Evanghelia este plină de trimiteri: ”Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată” ,”cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor”, ”În vremea aceea, cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră şi fără întuneric”, ”Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric” și așa mai departe. Cei trei magi au căutat o stea (lumina materială) și au găsit Pruncul Hristos.
Calul de povară care este Zahei este un motiv binecunoscut în folclor și în povești. Feciorul de împărat este înșelat de fiară (Spânul din Harap Alb spre exemplu) și sluga ia locul stăpânului, așa cum Panteră ia locul omului lui Dumnezeu, Zahei, pe care-l pune să tragă la ham. Asocierea Zahei – cal are și alte semnificații: Zahei, schimbat odată cu orbirea, iese din nimicnicia vieții de până atunci și simte altfel, ”vede” natura, mirosurile, frumusețea, pe care, ochi având, nu le ”vedea”, decăzut prin viața josnică, de bețiv și rob al materialului pe care o ducea. Scoaterea sa din noroi are loc și prin mama sa, de care voi vorbi mai târziu. Astfel, Zahei e un ”înger”, reprezentat în basme de calul înaripat, protectorul și îndrumătorul alesului mântuit. Zahei încă nu a urcat la stadiul de om, simte natura, creație a lui Dumnezeu prin care se manifestă frumusețea și slava Creatorului, dar încă nu e liber.
-
Eliberarea din robie și recâștigarea demnității nu se poate obține decât prin răbdare, nu prin revoltă. Ca și Harap Alb, căreia Sfânta Duminică îi spune să rabde, așa și Zahei rabdă. Salvarea vine din exterior, de la Dumnezeu. Furia râului ucide Fiara și eliberează pe Zahei, re-devenit om liber (este un botez, Zahei iese din apă mărturisind că cerșetor nu va mai fi, își recâștigă demnitatea eliberându-se de Fiară, de rău).
Scena râului învolburat, stihia care ucide tot, mai puțin pe cel ales, este și vetero-testamentară (Noe).
-
Ca orice călugăr, Zahei este supus ispitei erotice în episodul Lagradora (care are și importante trimiteri la mitologia greacă). Așa cum Samson e învins de femeie, uriașul Zahei cedează. Eșecul lui Zahei îl conduce spre un alt mediu, fără erotismul femeii, dar cu alte ispite. Ceea ce literar și ”gândind liber de prejudecăți” pare o nedreptate pentru Zahei (nu el a ucis-o pe Caliope), în planul justiției divine, el, ca ales, cade îngrozitor. Caliope era o femeie căsătorită cu care el trăiește în păcat, comite adulter, chiar din neștiință fiind, dar înainte de toate el își pierde castitatea.
-
Lumea ocnei
Reprezintă lumea păcatului, o lume căzută ce nu se mai poate salva.
”Aici l-au luat în primire și în loc de nume i-au dat un număr săpat cu fierul roșu în carnea umărului” se afirmă în a 2-a frază a capitolului. Atunci când Zahei întreabă de popă și biserică i se spune că acolo nu există.
Misiunea orbului este tălmăcită de Șerbotă – ghicitorul șaman, omul-șobolan când vrea să-i citească viitorul în palmă lui Zahei și spune, într-o doară că ”Poate va ajunge împărat”, iar când altul îi replică ”împărat în țara orbilor” și că pentru asta măcar de un ochi ar avea nevoie, Șerbotă îl pune la punct: ”(…) sunteți niște proști, sunt fel de fel de împărați, unii peste cele nevăzute… ”,.
Zilnic se coboară în muntele de sare pe o spirală descendentă (ca un ”vrej uriaș înfășurat în jurul golului”), simbol evident al infernului.
Cunoaşterea lui Dumnezeu se transformă într-o urmărire infinită a unui obiect infinit, într-o căutare continuă, care progresează întotdeauna şi nu se opreşte niciodată: un elan către eternitate. Moise se află pe munte, dar nu-L vede pe Dumnezeu şi de aici rezultă un progres continuu. „Totuşi el (…) nici nu vede (căci nu poate fi văzut); ci numai locul unde se află ”
Întunericului divin i se spune întuneric în sens de depăşire, fiind astfel identic cu lumina supraluminoasă a lui Dumnezeu. Întunericul este lumina divină. De aceea în Teologia mistică, Sf. Dionisie Areopagitul ne vorbeşte de întunericul supraluminos sau de raza supraluminoasă a întunericului . ”Lumina devine întuneric numai pentru natura noastră mărginită. Întunericul este supraluminos din cauza luminii şi nu înseamnă negarea oricărei cunoaşteri, deoarece în acel întuneric Moise vede ceva, anume cortul imaterial, care este însuşi Hristos, așadar Moise cunoaşte în întuneric (…)”1.
”Vrejul” se rotește în spirală descendentă și se sprijină pe hău, pe nimic, adică exact opusul ascensiunii extatice spre Lumină din Biblie. Coborârea se face spre întuneric. Părintele Dumitru Stăniloae observa că unele biserici românești au turlele răsucite în spirală ascendentă, ocna din Zahei Orbul este răsturnatul turlelor bisericii.
Simbolistica este evidentă: lumea căzută înseamnă lumea ale cărei rânduieli sunt inversate decât cele din lumea bună (atenție, nu lipsa rânduielilor!).
Jos, în adâncuri, orbul întâlnește o lume fără Dumnezeu și, ca atare, fără de păcate, cum îi explică popa Țurcă, citându-l pe Nietzsche (”Dincolo de bine și de rău” – motivul este pătruns azi în limbajul comun, promovat de ateismul contemporan).
Lumea căzută cu susul în jos se reflectă din plin: preotul ispitește și îndeamnă la sodomie și băutură (popa Țurcă îl dezleagă pe Zahei de jurământul abstinenței de la alcool), adventistul, condamnat la ocnă ca ucigaș de preoți, devine ascultător la ritualurile ținute de popa Țurcă (căruia Zahei îi spune ”tu ești o beznă și pe dinăuntru și pe dinafară…”), cei care afară, în libertate, erau nesupuși autorității, criminali în serie, tâlhari, devin în ocnă încorporați unei ierarhii care avea un ”sobor” ce se împărtășea cu alcool care-i atrăgea într-o rotire a neantului și pe ceilalți, biserica este de fapt tractirul unde-l conduce Mânza pe Zahei, numele creștine sunt deformate în porecle, semn al naturii căzute care coboară în animalitate (Mânza, Iapă-Moale etc.), fostul Trică cuțitașu, mahalagiu devine Boieru, stăpânul plin de noblețe al lumii ocnei etc.
Irmilie este o parodiere a sfinților prooroci vetero-testamentari (era adventist, adică ținător al Sabatului), anunță urgiile care vor veni prin intrarea în transă demonică, întocmai ca posedatul din Gadara.
-
Reprezentarea autorităților, a gardienilor în Zahei Orbul
Vasile Voiculescu schițează, fără să intre în detalii, o lume a păcatului (ocna) supravegheată și protejată de autorități. În fapt, viciul este un mijloc de control social. Gardienii sunt blânzi, încurajează sodomia, alcoolul, tutunul (chiar dacă nu oficial, dar permit accesul acestora la deținuți), iar în relațiile cu deținuții acționează prin interpuși, cei trei ”șefi”.
Reacția gardienilor este foarte interesantă. Sub un limbaj și atitudine ”adormitoare”, Vasile Voiculescu introduce o serie de elemente care par ”firești”, omenoase, în logica lucrurilor, dar ascund cu totul alte intenții și țeluri. Astfel, sub atenta supraveghere a gardienilor viciul înflorește, se încurajează acte care par ”cuminți”, care se prezintă luminos ca fiind o dorință de a aduce lumea normalității, a lumii de afară în închisoare. Metoda persuasiunii, a ”imitării” obiceiurilor bune se transferă asupra lumii impregnate de păcat a ocnei.
Încă de la început gardienii îl protejează pe Zahei, fiindcă era orb și autorității îi era milă de el, ne spune autorul. Cu toate acestea, atitudinea de alternare a metodelor soft cu cele hard o pune în aplicare și Boieru, stăpânul ocnei. ”Căsătoria” sodomiților oficiată de popa Țurcă se face cu acordul gardienilor și cu sprijinul lor, devenind un ”eveniment public”, la care vor să participe și fetele directorului închisorii ”de plictiseală”.
Interesant că după moartea lui Boieru și destrămarea viciului acceptat oficial prin norme ale virtuții atitudinea gardienilor se schimbă. Devin duri, câinoși, se tem de ”neorînduială”, de anarhie, practic.
-
Cum se integrează Zaheu în lumea ocnei
Atragerea omului lui Dumnezeu ca părtaș al lumii păcatului este principala misiune a lui Boieru (care, în fapt, nu-l plăcea, autorul are grijă a ne avertiza încă de la început). Cu toate acestea, Boieru nu ezită a-i ceda pe Mânza, a-l pofti la alcool, a-l onora cu tovărășia locotenenților săi.
Vasile Voiculescu uzează de tertipuri ”lumești” pentru a ne explica acceptarea lui Zahei de către ocnași (refuzul său de a avea statut privilegiat și faptul că vrea să coboare pe picioarele sale în ocnă, caracterul său ”dintr-o bucată”, forța sa fizică ce impunea respect etc.). În fapt, la nivel spiritual, Zahei este ispitit și aruncat într-o cursă. Dacă nu poate prin diverși bărbați tineri să-l atragă la sodomie, dacă nu poate prin consum de alcool să cadă (”Sfântul acesta nu consumă” constată Boieru), dacă prin forță nu poate (a încercat și violul), Boieru mizează pe imitarea binelui. Umanismul lui Zahei, sensibilitatea sa naivă, firea sa în care nu sălășluia răul (vezi scena crizei de epilepsie a lui Irmilie unse se reia scena demonizatului din Gadara – cap. 8 din Evanghelia după Luca – , când ”lighioana” strigă la Zahei, om al lui Dumnezeu, să se îndepărteze fiindcă din el a ieșit demult; intervenția lui Zahei se face la cererea ”finului” Boieru, o altă modalitate de apropiere de rău) îl fac să încerce o acomodare la lume, un ”aggiornamento”, bucuros că relațiile stabile de sodomie au condus spre pace, spre relații ”așezate”, spre o mai mică violență. ”Pacea rea”, falsa pace a păcatului este cauza căderii lui Zahei. Înșelarea prin civilizație, prin cultură (la început e impresionat de latura umană a ocnașilor care seara cântau balade, apoi e impresionat de manierele ”soției” lui Boieru, Giugiuc (sodomit), care îl primea la un ceai, care imita familia reală de afară, din libertate).
Oficierea slujbei căsătoriei sodomice și participarea lui Zahei ca ”naș”, părinte spiritual, are consecințe dramatice, constituind un semn al sfârșitului. Oricâte păcate avea ocna, Dumnezeu încă o ținea fiindcă răul nu luase locul binelui chiar în altar.
Mare parte din evenimentele tragice din ocnă care încep a se manifesta după căsătoria sodomică fac aluzie la cap.16 și 17 din Apocalipsă. O parte din cei prezenți, inclusiv Boieru, sunt striviți de cubul de sare, cu trimitere la templul – cub din Apocalipsă, iar sarea ca factor de purificare. Căderea lui Boieru are loc în plină glorie a sa, când părea că totul e în puterea sa. Înainte de asta însă căzuse desfrânata (personajul enigmatic Giugiuc, adus în ocnă pentru scurt timp, ia mințile tuturor, cere căsătorie religioasă și dispare apoi scos din ocnă). Să nu uităm blasfemierea în cazul desfrânatei prin adoptarea numelui de Mioara (aluzie la mielul din Apocalipsă).
O altă parte a ocnașilor pier din pricina unei boli bruște și ucigătoare (vezi buba rea din cap.16 al Apocalipsei).
Proorocul mincinos din Apocalipsă este reprezentat de Șerbotă, ”vraci și zodier”, care practică magia, chiromanția și care este un șaman ce cheamă șobolani. Interesant însă că toate ”minunile” sale sunt înșelătorii demonice, câtă vreme nu poate face nimic ziditor. Constată unul dintre ocnași: ”un capăt de funie ca să evadăm nu poate aduce…”. Șerbotă, ca și Giugiuc, îi adapta și lega lumii ocnei pe cei închiși, nu căuta să-i elibereze, doar să-i țină în păcat.
-
Sfârșitul
Zahei nu piere odată cu ”cei vechi”, ca om al lui Dumnezeu care nu cunoscuse sodomia, dar ocna îl înghite și ”putrezește”. Urmează o dezagregare a sa fizică, semn al pierderii curățeniei interioare și al alcoolismului.
În următoarele capitole ale cărții Zahei caută harul din care a căzut și înțelege că nu-l mai poate obține prin forțele proprii. Ratează totul, inclusiv întâlnirea cu mama sa. El, altădată capabil să cunoască un om numai pipăindu-l (vezi excepționala caracterizare și cunoaștere adâncă a lui Alexandru-Mânza), nu își poate recunoaște mama (personaj excepțional, creat după modelul îngerilor; Fregata fluturându-și stegulețele pe cheiuri, închisă la azilul de nebuni, este o trimitere la natura sa îngerească: Panglica pe care îngerii o poartă pe cap arată puritatea intelectului lor, ei fiind legaţi direct de Dumnezeu, sursa existenţei celor văzute şi nevăzute. De asemenea, panglica mai simbolizează cununa cereştilor virtuţi, simbolul nestricăciunii sau, în concepţia lui Simeon al Tesalonicului, ea este semn al unirii intelectuale a îngerilor cu Dumnezeu), care-l recunoaște fără ezitare.
În fapt, cheia ”alegerii” lui Zahei de către Dumnezeu stă în caracterul curat al mamei sale, care a suferit pentru el întreaga viață.
Ultimul capitol are ca temă descoperirea acelui preot întors la har, fiecare ajutându-l pe celălalt, căderea preotului și suferința lui Zahei.
Sfârșitul său pământesc nu ne descoperă destinul său în fața lui Dumnezeu, destin care rămâne o taină pentru noi, până la chemarea trâmbiței îngerului la o doua venire a lui Hristos, când toate se vor descoperi (o altă cheie a citirii cărții în notă apocaliptică).
Interesant este că Vasile Voiculescu nu uzează de lumea comunistă care-l exilase și apoi îl va trimite la închisoare pentru a construi lumea apocaliptică. Are o nuvelă despre o lume comunistă, dar aceea nu e apocaliptică (Lobocoagularea prefrontală e nuvela), este o lume totalitară dar în care omul e liber interior și nesupus păcatului, iar tinerii, prin ”inimă”, aluzie la rugăciunea inimii, isihasmul practicat de el în cercul de la Antim Ivireanu, acced la libertate.
Lumea ocnei din Zahei Orbul este preluată strict din Apocalips după Ioan, fără trimitere la societatea dominată de comunism a timpului său.
Căderea apocaliptică se face prin păcat nu sub constrângerea sistemului politic totalitar, care, oricât ar fi de brutal, nu poate subjuga voința liberă a omului. Le răpește oamenilor libertatea exterioară dar interior sunt liberi în cele mai negre temnițe. Lumea in care trăia Vasile Voiculescu încă dădea sfinți mucenici (chiar poetul este descris de cei care l-au cunoscut asemenea unui sfânt isihast pe care nu-l mai putea atinge lumea. Trăia în camere neîncălzite și scria ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare” și nuvele mistice).
Căderea apocaliptică din ocna prin care trece Zahei Orbul este de alt calibru. Acolo lumea geme sub firea păcătoasă a oamenilor. Intrarea păcatului în Biserică este semnul sfârșitului. Atunci când un preot oficiază sub sfinte taine o ”căsătorie” sodomică sunt actualizate cuvintele apostolului din Apocalipsă.
Om simplu, curat, dar fără suficient discernământ, Zahei cade robit de pacea și civilitatea, bunele maniere, subțirimea moravurilor pe care le aduce Giugiuc, mai exact civilizația corupe și distruge așa cum nu o poate face sistemul totalitar.
Autoritățile, gardienii din Zahei Orbul nu sunt torționarii comuniști. Sunt atenți, dedicați, oferă suficientă libertate ocnașilor încât aceștia să poată ”alege” dar în fapt îi domină prin vicii (sodomie, alcoolism etc.), nu prin teroare. Abia după episodul apocaliptic, gardienii reintroduc teroarea, fiindcă noii veniți nu erau ”rafinați” ca cei vechi care dispăruseră.
(Teodor N.)
1. Pr. dr. Stelian-Alin Dumitru, Sfântul Dionisie Areopagitul. Teologia și iconomia lui Dumnezeu