„Stăpânul Inelelor” şi „Harry Potter”: forme ale neo-păgânismului modern
Societatea contemporană acordă o mare atenţie gândirii magice şi imaginarului mitic. Occidentalii sunt atraşi în principal de doua forme ale neo-păgânismului etnic: păgânismul germano-scandinav şi druidismul. Înflorirea păgână se alimentează din mai multe surse. În primul rând este vorba de o fascinaţie occidentală pentru popoare indigene şi culte „primitive”. Pe de altă parte, dezvoltarea neo-păgânismului datorează mult internetului. Până mai ieri izolaţi, păgânii din lumea întreagă se întâlnesc astăzi virtual şi se motivează reciproc în credinţa lor.
Cercetătorii consideră că anumite tradiţii religioase ca: hinduism, budism, şintoism, animism african şi amerindian, taoism şi şamanism siberian, pot fi considerate forme ale neo-păgânismului. Din aceată cauză la ora actuală neo-păgânismul are cel mai mare număr de adepţi, peste un miliard şi jumătate.
Neo-păgânismul se fondează pe refuzul adeseori virulent, al valorilor şi dogmelor creştine. În general susţinătorii acestui curent refuză distincţia între materie şi spirit, între bine şi rău, între natură şi cultură, între om şi biosferă. Această viziune se manifestă în principal prin reapariţia cultelor şi divinităţilor paleocreştine, dar şi prin tentative de elaborare. Iată câteva caracteristici ale neo-păgânismului:
– teoria corespondeţei între toate părţile universului vizibil şi invizibil, şi a corespondenţei între microcosmos şi macrocosmos.
– natura este o fiinţă vie
– comunicarea cu spiritele supranaturale: ingeri, etc.
– practica magiei este prezentă adesea în ceremoniile neo-păgânismului. Anumite grupuri practică o magie sexuală, influenţată de ocultism sau de tantrismul indian.
– scopul neo-pâgânismului este de a găsi fericirea şi împlinirea de sine, aici, pe pământ şi nu în viaţa de după moarte.
Putem distinge între un păgânism instinctiv, un păgânism ritual şi unul intelectual. Păgânismul a supravieţuit în mai multe forme, în primul rând în incoştientul colectiv, care îl eliberează prin anumite forme artistice sau la nivelul credinţelor şi tradiţiilor populare. Un exemplu de persistenţă a practicilor păgâne, la care omul contemporan aderă, uneori în mod incoştient, este tradiţia legată de Moş Crăciun.
Un alt exemplu edificator pentru persistenţa păgânismului în subconştientul colectiv este sărbătoarea morţilor în ţările anglo-saxone: Halloween. Ea îşi are originile într-o sărbătoare păgână, respectiv sărbătoare celtică a recoltei şi a Anului Nou, Samhain.
Astăzi ideea că păgânismul a supraveţuit în Occident, conştient sau inconştient, şi aceasta sub diferite forme, este larg răspândită. Există multe lucrări, unele din ele de nivel universitar, care susţin că păgânismul a reuşit să supravieţuiască în sânul societăţii medievale, mascat prin povestiri, legende, mituri, folclor, atât în mediu popular cât şi la elitele intelectuale prin artă, literatură sau discurs metafizic.
Subcultura tinerilor, adică anumite genuri muzicale („muzica industrială” şi Black Mettal), desenele animate, paraliteratura, ca şi unele producţii cinematografice:
– Excalibur, de John Boorman
– The Cat People, de Jacques Tourneur
– The Wicker Man, de Robert Hardy
– Braveheart, de Mel Gibson
– Dune, de David Lynch
au adesea o tematică păgână. Benzile desenate sunt un factor important al reapariţiei inconştiente a păgânismului, inspirându-se din folclor, context medieval sau legende. (Ex: Spiderman, Batman, Catwoman, Superman, etc.).
Nu în ultimul rând, succesul genului literar cunoscut sub numele de heroic fantasy ne pune în faţa unui veritabil fenomen socio-cultural. Cartea lui J.R.Tolkien, The Master of the Rings (Stăpânul inelelor), a fost citită de milioane de persoane din lumea întreagă. Cartea structurată pe ideea căutrării iniţiatice este o sinteză a păgânismului celtic şi scandinav. Succesul planetar al versiunii cinematografice confirmă că structura cărţii rezonează profund cu inconştientul contemporanilor noştri.
Cazul lui Harry Potter, personajul inventat de J.K.Rowling se înscrie în acelaşi registru. Cele patru volume care s-au scris până acum constituie un succese literar greu de egalat; 195 de milioane de cărţi vândute în întreaga lume. Şcoala de vrăjitorie Poullard este o lume magică unde se pot găsi toate elementele genului cunoscut sub numele de heroic fantasy: magie, păduri fermecate, pitici şi uriaşi, dragoni, personaje care încarnează răul, etc.
În ultimii ani au apărut şi foarte multe jocuri video pe pc sau console care conţin elemente păgâne, transpunând genul heroic fantasy într-o realitate interactivă (ex. World of Warcraft, Heroes Of Might & Magic, Half Life, etc.). Neo-păgânismul elimină ideea unui Dumneze personal, a unui Dumnezeu creator, şi induce tuturor gândul că omul nu va da seamă de nimic, nimănui, pentru faptele sale, încurajând astfel afundarea în urâciunea păcatelor şi în marea de plăceri limitate.
(Extras din Cursul de Misiologie, Anul IV, Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti)
Catalin Kirk
iulie 25, 2010 @ 3:17 pm
Nuante necesare
[i]Dune[/i] contine o parabola foarte ampla referitoare la acele societati care persista pana in zilele noastre intr-o forma sau alta de organizare feudala, si in special societatile islamice. Vezi si cateva din numele ce se intalnesc acolo, Arrakis, Muad’Dib, sunt foarte sugestive. Unii critici ai islamismului chiar au vazut in descrierea casei domnitoare din carte (Harkonnen) multe analogii cu casa regala saudita, in felul cum isi trateaza supusii si stilul de viata absurd si ipocrit. Acestea fac din opera lui Frank Herbert un sci-fi de foarte buna calitate, putand fi pus alaturi de [i]Fahrenheit 451[/i] al lui Ray Bradbury. Fantezia acestor scriitori nu s-a irosit, deoarece ei au fost totusi bine ancorati in societatea in care au trait si au stiut sa vada si in viitorul imediat.
Cat priveste ecranizarea [i]Dune[/i], cea veche (1984) a lui David Lynch are si ea valoarea ei, mai ales ca nu s-a abuzat de efecte speciale care erau inca foarte scumpe (si slabe…). Subiectul e tratat insa destul de superficial, focalizand pe printul Paul „Muad’Dib” Atreides (Kyle Mclachlan) in detrimentul parabolei expuse de autor. Nu as putea explica mai mult, nu am urmarit foarte atent.
Iar [i]Braveheart[/i], totusi, e o pagina din lupta pentru independenta a scotienilor! Iar ecranizarea este excelenta si Mel Gibson a facut rolul vietii lui (si ca regizor a fost la apogeu).
Deci acestea nici n-au apropiere de genul fantasy, sau heroic fantasy. Acestea fiind zise, articolul e bine scris, [i]Harry Potter[/i] si [i]Stapanul Inelelor[/i] meritand inca multe critici.
Catalin Kirk
iulie 25, 2010 @ 3:23 pm
Sigur, departe de mine de a taxa cumva calitatea unui curs de la Facultatea de Teologie, dar am vrut sa arat niste mici scapari, nimic catastrofal. Si desigur e si o apreciere subiectiva a mea, care poate fi suficient de intemeiata sau nu.
Guest
iulie 26, 2010 @ 11:14 am
Catalin, inainte de toate vreau sa spun ca si eu am crescut in spiritul acesta al filmelor SF asa ca pot vorbi ca unul ce cunoaste destul de aproape titlurile de mai sus.
De mic copil eu am fost indragostit de cartea ‘Dune’al lui F. Herbert, o consider intradevar una dintre cele mai reusite carti scrise vreodata. Herbert are o viziune foarte interesanta a viitorului umanitatii in vreo 10.000 de ani dar se cunoaste de la o posta ca este doar atat: o fantezie. Ma deranjeaza in special faptul ca Paul Atreides este prezentat ca un fel de mesia in carte, un fel de ‘the one’, cu toate ca nu este nimic special la caracterul acesta. Pe de alta parte ceea ce imi place la carte este faptul ca nu prezinta ‘ specii extraterestre ‘, batalii interstelare si alte feluri de chestii clisee cum vezi in ‘Star Wars, Batllestar galactica, etc.
Mentionez ca am jucat jocul Dune de vreo’ 20 de ori 😀
Am jucat si Half life ca orice alt ‘nerd’ de pe planeta asta 🙂 de vreo’ 5 ori. WOW nu am jucat niciodata dar in schimb am jucat Warcraft 3 si multe alte jocuri shooters, RPG sau de strategie.
Ceea ce vreau eu sa spun in balbaiala de mai sus este ca toate aceste carti, jocuri, filme care il poarta pe om in tinuturi incredibile, situatii de exceptie, aventuri fascinante sunt egale cu zero, ZERO atunci cand ne gandim la destinul pe care il are Dumnezeu pentru noi.
Stii expresia aceea ‘Realitatea este mai fascinata decat fictiunea’? Ei bine chiar asa este. Eu personal consider ca a cauta adevarul in aceasta viata, a cauta vietiile sfintilor parinti, a cauta cat mai multe informatii despre aceasta fiinta atotputernica numita Sfanta Treime este de o mie de ori mai fascinant decat orice altceva.
ela
octombrie 15, 2010 @ 5:54 pm
Cred ca se exagereaza putin…In primul rand Braveheart nu are nimic in comun cu Harry Potter si Lord of the rings, principalele blamate de acest articol..Este,cum spunea si Catalin,un episod din lupta pentru independenta a scotienilor..poate nu imi mai amintesc eu bine, dar nu are legatura cu magia sau comunicarea cu spirite ale naturii sau altceva 😀
Cat despre Lord of the rings, va spun sincer ca este printre filmele pe care le revad oricand cu placere..pentru mine este un film despre prietenie,curaj,sacrificiu si de ce nu,despre lupta dintre bine si rau (in contextul respectiv)..faptul ca este inspirat de mitologia nordica este o chestiune de forma,nu de fond..macar atata minte sper ca am cat sa nu iau in serios un film din genul heroic-fantasy si sa imi imaginez..ce,de fapt? ca exista elfi,troli si hobbiti?ca ader la acele credinte pagane?este ridicol..nici un om intreg la minte nu poate lua in serios asa ceva…
Dupa acest rationament,ar trebui interzise Iliada si Odiseea, de exemplu,deoarece contin elemente pagane..din nou,care tin de forma,fiindca fondul este cu totul altul…
In cultura fiecarui popor exista influente precrestine,inclusiv in cea a noastra..multe dintre basmele populare romanesti si multe dintre obiceiuri au elemente si chiar radacini precrestine,deci pagane..si totusi nu cred ca este cineva in pericol de a se intoarce la religia si miturile dacilor 😀
Eu sunt de parere ca este necesara o masura in toate..doar astfel putem evita extremele..
Doamne ajuta!
Mihai
iulie 7, 2016 @ 8:58 am
J.R.R Tolkien şi cartea sa „Stăpânul Inelelor” nu îşi merită critica adusă de către acest articol. În primul rând cartea nu se bazează pe nicio mitologie, ci este o pură invenţie a autorului. Singurele elemente preluate din mitologii sunt unele dintre neamurile de fiinţe. Apoi cred că trebuie avut în vedere ceea ce Tolkien însuşi declară despre carte într-una dintre scrisorile pe care i le scrie unui prieten iezuit: „[b]The Lord of the Rings is of course a fundamentally religious and Catholic work[/b]; unconsciously so at first, but consciously in the revision. That is why I have not put in, or have cut out, practically all references to anything like ‘religion’, to cults or practices, in the imaginary world. For the religious element is absorbed into the story and the symbolism.”
Simbolismul creştin al cărţii este unul mai puţin evident decât, spre exemplu, în „Cronicile din Narnia” ale lui C.S. Lewis. Există câteva articole şi cărţi scrise pe această temă, spre exemplu una chiar în limba română: „Lumea lui Tolkien” a lui Robert Lazu. Cititorul interesat poate găsi aici referinţe către articole ştiinţifice de critică literară care tratează problema simbolismului creştin al trilogiei.
În plus autorul acestui articol amestecă în prezentarea sa cartea „Stăpânul Inelelor” cu ecranizarea cinematografică. Cele două nu trebuie confundate. Cartea îi aparţine lui Tolkien, ecranizarea nu. Cel care a citit cartea a putut constata că simbolismul creştin este mai evident decât cel al ecranizării.
Să avem în vedere să nu fim şi noi aşa cum îi scrie apostolul Pavel lui Tit despre unii dintre contemporanii săi: „Toate sunt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul.” (Tit 1:15)
Cu puţin efort, în această carte şi în altele asemenea, sau chiar şi în ecranizarea ei şi a altor cărţi, Îl putem vedea pe Hristos cel ce S-a dat pe Sine răscumpărare pentru noi, ca să avem prin credinţa în El iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu Tatăl şi viaţa veşnică. Şi apoi, îl putem vesti copiilor noştri (care s-au bucurat de film ca de un basm) şi prietenilor (care poate încă nu cunosc vestea ce bună).
Dan Tudorache
iulie 7, 2016 @ 1:26 pm
Pot confirma și eu că una-i cartea (cele trei volume) „Stăpânul inelelor” și alta-i trilogia cinema, în sensul că în ecranizare se pierd multe detalii din carte.
Însă sincer să fiu nu am sesizat vreun simbolism creștin la lecturarea lor. Nici nu spun că nu este, pentru că atunci când am citit cărțile nu eram tocmai pe Cale, dar ar fi trebuit să sesizez măcar ceva evident.
Una peste alta trebuie să recunosc că am fost fascinat și de ecranizare și parcă aș mai da odată în mintea copiilor pentru ceva asemănător. Mi-au plăcut foarte mult basmele când eram copil, și am rămas cu înclinația.