Statul este o iluzie

Am de gând să încalc câteva reguli personale în acest articol. În mod normal, încerc să scriu în limitele cunoscute ale credinţei ortodoxe răsăritene. De asemenea, încerc să scriu despre lucrurile pe care le cunosc – ambele reguli limitează sfera scrierii mele. Dar pentru această postare, vreau să „gândesc cu voce tare” despre unele lucruri care par a fi enigmatice.

Multă vreme am crezut că este folositor să priveşti la lucruri care sunt acceptate de toţi şi să îi întrebi – nu se pune problema când ei au dreptate (deşi, uneori să presupunem că au) – cât mai ales să întreb ceea ce vor să spună şi să întreb dacă există o modalitate diferită de a-o spune altfel.

Eu nu sunt un politolog, indiferent ce presupune această meserie. Cu toate acestea, conversaţiile recente de pe blog mi-au amintit despre unele gânduri pe care nu le-am agreat de o vreme. E vorba de unele întrebări cu privire la caracteristicile a ceea ce numim noi „stat”. Ce este un stat şi de ce are aceasta autoritate (chiar şi peste viaţă şi moarte)? De unde îşi are originea statul – este el legitim din punct de vedere creştin?

Răspunsul la prima întrebare. Pare evident faptul că există un ceva pe care oamenii îl numesc “stat” şi că acesta nu va dispărea prea curând. Planeta s-a aranjat în “state” de secole (nu foarte multe până în prezent) şi statele au acumulat puteri enorme, bogaţii nenumărate şi armament îngrozitor. Orice ar fi statele – ele sunt mari, bogate şi periculoase.

Cele mai multe state de astăzi îmbrăţişează unele teorii ale democraţiei (cel puţin într-un sens oficial). Foarte puţine, printre altele, încă mai susţin că au şi drept divin. Democraţiile moderne nu fac apel la dreptul divin (deşi unele dintre ele ar avea un astfel de drept datorită mulţimii persoanelor creştine -. de exemplu America).

Imaginaţi-vă pentru un moment, o lume care nu a fost organizată în state, ci în furnizori comerciali şi consumatori. Nu sunt sigur cum am putea denumi o astfel de organizaţie – poate o afacere de stat sau am putea folosi alt termen mai elevat. Într-o astfel de lume, furnizarea de produse si servicii pentru consumatori ar fi activitatea principală.

Imposibilitatea de a le furniza la timp ar duce la pericolul de a fi înlocuit cu un furnizor mai atractiv – e ca şi cum Microsoft ar fi înlocuit de către Apple. Credeţi că nu se poate întâmpla? E foarte probabil.

Într-o astfel de lume, în calitate de consumator, simţi cumva o loialitate specială pentru vreunul din furnizorii de produse? Te-ai duce la război să ucizi pentru ei? Am folosit acest exemplu tocmai pentru că suna absurd să ucizi pentru o companie, pentru Kelloggs, său General Electric.

De ce statul-naţiune provoacă o astfel de loialitate în oameni? America a fost prima ţară care a fost fondată ca o „idee”.

Orice ar putea gândi cineva despre Constituţie – nu este un document de inspiraţie divină, iar întemeierea naţiunii noastre nu a fost o intervenţie măreaţă în cursul istoriei umane. (cu excepţia gândirii câtorva eretici sectanţi şi ocultişti). Strămoşii mei, dacă doriţi să întrebaţi, au trăit aici şi au luptat de partea Revoluţiei Americane. Cu toate acestea, venind din Marea Britanie, nu mă pot gândi că vărsarea de sânge să fi fost justificată în mod rezonabil de cauză revoluţionară. Sclavia a durat cel puţin o generaţie mai mult în America decât în Marea Britanie – atât de mult au luptat pentru libertate ca un ideal fondator.

Eu nu sunt împotriva bogăţiei – deşi cred că a fi bogat înseamnă a avea o poziţie ontologic precară (exemplu cămilei şi trecerea prin urechile acului din Evanghelie). Nu cred că păstrarea bogăţiei  este un motiv justificat pentru uciderea cuiva. În acelaşi mod, nu cred că este justificată uciderea cuiva pentru bani.

Eu va voi oferi câteva concluzii – doar cugetările mele de azi.

Statul este o iluzie (o iluzie foarte periculoasă). Este o iluzie că nu are nimic în comun cu organizarea divină. Statele sunt entităţi seculare, invenţiile omului pentru motivele sale personale, şi, prin urmare, sunt iluzorii (într-un sens ontologic). Împărăţiile acestei lumi vor deveni împăraţii ale Domnului nostru şi a Hristosului Său – Scriptura ne spune (dar asta numai la sfârşitul lumii). Mă tem mai mult să fiu condus de către creştini decât de şefii marilor companii.

Spunând că statul este o iluzie nu înseamnă că eu cred că trebuie ca tu sau eu să încercăm şi să-l facem să dispară. Pur şi simplu cred că statul trebuie extrem de relativizat în gândirea creştinilor care caută Împărăţia Cerurilor. Statul nu ne va însoţi în Împărăţie, nici nu ne-o va aduce mai aproape sau mai departe.

Am menţionat de mai multe ori în ultima vreme că am studiat sub îndrumarea lui Hauerwas Stanley de la Universitatea Duke când am fost în programul de doctorat acolo. Am dus cu mine în ultimii 20 de ani un citat al lui care pare să meargă la miezul problemei statului:

“De îndată ce credem că suntem responsabili pentru cursul istoriei, ne facem pe noi înşine părtaşi la crimă. “

Eu nu sunt responsabil pentru cursul de istorie – ci Dumnezeu este. Drama actuală a lumii este un act care se întemeiază pe piesa scrisă de cei care cred că sunt responsabili pentru cursul istoriei. Desigur, în prezent aceasta este o dramă absurdă. Cred că niciunul din Departamentul de Stat american nu are idee despre ceea ce este „primăvară arabă” (valul de proteste din lumea arabă din 2010 şi până astăzi). Chiar şi cei care sunt implicaţi direct nu par a fi foarte siguri. Dar suntem suficient de siguri pentru a ucide. Asta mi se pare a fi un pariu serios, că ştiţi cursul/rezultatul, sau credeţi că aveţi posibilitatea să-l gestionaţi.

Una dintre marile drame tragice umane ale lumii au urmat încetării focului care a pus capăt Primului Război Mondial. Câştigătorii, (conduşi în mare parte de britanici şi de preşedintele american Woodrow Wilson) au redesenat harta lumii. Ei au creat ţări care nu au existat înainte. Unele dintre ţări au stârnit dezechilibre periculoase printre inamici vechi (şiiţii versus sunniţii, de exemplu). Deciziile au fost de multe ori arbitrare, mai presus de convingeri. Rezultatul a fost un secol de agitaţie şi de război – o mare parte îşi are originea în absurdităţile născute în perioada de şase luni din 1919.

Îmi cer scuze pentru o astfel de politică aparte – dar faptul că noi nu controlam cursul istoriei este extrem de evident prin această mică lecţie de şase luni.

Deci, ce trebuie să facă un creştin? „Faceţi tot ce puteţi mai bun – şi încercaţi să nu mai păcătuiţi atât de mult.” Un citat care îmi place oarecum. Dar trebuie să înţelegem de dragul sufletului nostru, că Dumnezeu nu a pus fiinţe umane în poziţia de conducere. Noi ar trebui să ascultăm de autorităţile sub care trăim – atât timp cât acestea nu ne cer să încălcăm poruncile lui Dumnezeu – dar pe noi nu ar trebui să ne încânte puterea lor. Ea este himera – ca toată puterea lui Pilat din Pont. El şi-a închipuit că este conducător al lumii – cel care controlează viaţa şi moartea. Absurditatea şi nulitatea îngâmfării lui este revelată în Persoana lui Hristos, care stă în faţa lui, tolerând judecata lui, pentru că, „Nu ai putea face nimic dacă nu ţi s-ar fi dat ţie de sus.” Aceasta este voia Tatălui de care Hristos ascultă – nu se teme de răutatea şi ameninţările unui procurator roman.

Când ne gândim la stat (al nostru sau oricare altul), am face bine să aducem în minte imaginea lui Pilat din Pont, şi amintiţi-vă figura veşnică a lui Hristos în faţa lui. Trebuie să nu ne temem – şi nu trebuie să ascultăm de şarpe – amăgitor, care ne spune că noi conducem lumea.

Dumnezeu conduce.

Hauerwas a spus o dată în clasă:”Pentru că nu suntem responsabili de istorie, nu avem nimic mai bun de făcut decât să avem copii şi să le spunem Evanghelia lui Iisus Hristos.”

Te rog iartă-mă. Eu sunt un om ignorant. Dar acestea sunt lucruri pe care le-am gândit astăzi.

(Pr. Stephen Freeman)