Strigătul disperat al românului care nu mai speră
A trecut foarte mult timp de la ultimul articol. N-am mai avut timp, efectiv, si nici starea necesara sa imi astern gandurile pe hartie. Cine e sotie, mama, si angajata a statului sigur ma intelege. Insa acum simt nevoia sa-mi manifest tristetea, nemultumirea, dispretul, sa ma eliberez cumva de furia neputintei care m-a cuprins. Poate ca pe crestinii adevarati nu-i afecteaza mult mediatizata „criza’’, poate ca pe oamenii care au suficienta nadejde la Dumnezeu nimic nu ii sperie, insa pe oamenii mici ca mine, cu o credinta ‘’caldicică’’, care se roaga mult prea putin, merg rar la Biserica si abia reusesc sa tina Postul Craciunului, vestea ca vei fi dat afara de la serviciu nu iti pica deloc bine, mai mult de atat, incepi sa intri in panica.
Si nu pentru ca ai de platit chiria, intretinerea sau rata la banca, ci pentru ca nu vezi un viitor prea stralucit, ba chiar deloc. Am senzatia ca un nor de fum, negru de tot, urmeaza sa ma inghita si am tendinta sa fug, sa plec cat mai departe, inainte sa fie prea tarziu. Realizez ca noua tinerilor, nu ni se da nicio sansa. Te intrebi, in astfel de momente: la ce imi foloseste ca am absolvit o facultate, ca m-am chinuit atat sa invat, ca am muncit cat am putut ? Ce folos ca am atatea aspiratii, atatea dorinte, pentru mine si familia mea, daca mi s-a taiat avantul? Caci asa ma simt…ca un pui care se ridica, incearca sa zboare, sa vada lumea, sa o cucereasca, dar i se taie aripile.
Stiu ca Dumnezeu are grija de crinii campului, de pasarile cerului, dar am ajuns sa nu mai sper… Cel mai tare ma sperie faptul ca invatamantul e in declin, nu vom mai avea profesori, nu se va mai pune nici un pret pe educatie, pe valorile morale, umane. Oare ce va invata copilul meu la scoala? Chiar ma gandeam ca noi am avut sansa sa-l citim pe Eminescu, pe Creanga, insa generatia care vine din urma, ce va invata? Vor citi reviste mondene, unde fetele cat mai dezbracate devin idoli? Ma ingrozeste televiziunea, ceea ce apare la televizor. Uneori schimb canalele doar ca sa ma uimesc, sa vad pana unde poate duce prostia umana si imi dau seama ca e infinita. Nu-mi imaginam vreodata ca libertatea presei, a imaginii, a cuvantului, pentru care au murit atatia oameni la Revolutie in 1989, azi se va traduce in stiri de genul: domnisoara x, luata dintr-un club din Bucuresti, a mers la mall si si-a cumparat lenjerie intima, deci…Da, e foarte interesant, ce a facut ea…
Sau…ca se va face reclama la vaccinul antigripal folosindu-se o alta domnisoara cu o conduita morala indoielnica, drept cobai, pentru a ne convinge pe cat mai multi sa-l facem, iar in timpul interviului ne-a recomandat de cateva ori singurul medicament eficient (pentru ea!) : aspirina saracului. Sunt supărată! Am decis sa nu mai deschid televizorului ca ma imbolnaveste impertinenta lor. La fel, la stirile importante ale unui alt post tv, aratau cum parlamentarii jongleaza (punand din burta) cu numarul de voturi, in conditiile in care lipseau unii din colegi, doar pentru a avea un numar mai mare si legea sa fie votata. Si vorbim de legea bugetului, pe care noi, saracii bugetari o asteptam cu sufletul la gura fiindca de asta depindeau salariile noastre, viata noastra pana la urma. Mi se face frica de viitor, de viitorul acestei tari, si imi vine sa fug, ca sa ma apar, inainte sa fie prea tarziu.
Ma gandesc cu groaza la ce ma asteapta… Nici macar un viitor subzistential..minimum. Si celor care ne conduc inca le arde de glume! Vor sa faca din Casa Poporului cel mai mare mall din lume…Asta da, prioritate! Noi o sa fim o tara de someri , dar vom avea mall-ul cel mai tare. Cui e necesar? Celor care traiesc intr-o alta Romanie, a celor care cu siguranta stiu de ce industria nu mai merge, agricultura nu mai merge si alte lucruri care mergeau foarte bine pe vremea raposatului si acum totul e distrus, multumita lor, multumita “investitiilor” lor, in propriile buzunare.
Cu siguranta lor nu le e greu sa taie oameni de pe liste, sa inchida uzine, insa cu noi cum ramane? Ce vor face toti acesti oameni? Incotro vor merge, cum vor supravietui cu un singur salariu sau doar cu somaj? Ne omoara incet cu deciziile lor. Vom ajunge un popor de depresivi in ritmul asta. Parca e mai rau decat in 1989…Sau poate ca eu simt greul acum, ca sunt adult si am responsabilitatea unei familii.
Si totusi…ce pot sa mai sper?! Vad familii in jurul meu care se destramana din cauza lipsurilor. Nu-si permit sa plateasca o chirie unde sa stea doar ei, fara parinti, asa cum e cel mai bine, si ajung la divort. Vorbesc de familii crestine, de oameni care au frica de Dumnezeu, dar nu mai fac faţă. Sunt multi tineri care pleaca in strainatate ca nu mai reusesc sa plateasca ratele bancare, ori si-au facut credit pentru casa si a crescut dobanda si nu o mai pot achita dintr-un salariu.
Asadar, noi incotro ne indreptam fraţilor? Criza asta e mai degrabă spirituală decât materială?
Gabriela Tudor
Dan
ianuarie 16, 2010 @ 12:16 pm
Da Gabriela…foarte bun final….si ma bucur ca ai revenit. Asta ii spuneam si eu sotiei mele cu ceva timp in urma: totul a pornit (si porneste) de la criza morala, apoi se rasfrange la exterior prin criza financiara, apoi criza politica si economica, si la urma criza sociala care este apogeul. Iar criza sociala este o palma grea pentru noi toti, ca sa invatam sa fim morali din nou. Doua lucruri duc la saracie materiala din lume, in mod special: lacomia unora si lenea altora. Si una si cealalta este in detrimentul celui care o practica dar si in detrimentul aproapelui. Cand vom invata sa fim morali, si bogati sufleteste, o sa treaca si criza morala, si prin urmare, toate celelalte.
x
ianuarie 16, 2010 @ 8:11 pm
AJUTANE DOAMNE SA NE DUCEM CRUCEA
NE LIPSESTE MULT PACEA SUFLETEASCA ASTA E CRIZA CEA MAI MARE
D
ianuarie 16, 2010 @ 9:33 pm
Familiile crestine, cu frica lui Dumnezeu, NU se destrama datorita lipsurilor. La ce nu mai fac fata ? La lipsa unui loc de munca ? Atunci cum vom face fata la ce va urma ?
Noua acum ni se pare greu … sa ne gandim la familiile crestine din primele trei veacuri. Ei traiau IN FIECARE ZI cu amenintarea mortii asupra capului lor, si a copiilor lor. Cum ti s-ar parea sa-ti vezi copilul sfasiat de fiare ?
Ce traim astazi este doar o PALIDA imagine a ceea ce va sa fie. Parintii o spun, nu eu. Daca noi clacam duhovniceste ACUM, ce vom face in viitor ?
Poate pentru ca ne punem speranta in fortele proprii. Sa ne lasam in mana Domnului, si El nu ne va lasa cu nici un chip. Dar sa ne lasam cu adevarat in grija Lui !
Doamne ajuta.
Ioana
ianuarie 17, 2010 @ 1:57 pm
…si-mi vine sa fug … !
Fugi, si aseaza-te in bratele lui Dumnezeu, si cere-i Lui sa-ti rezolve problemele, ca tu nu mai poti…
Si va veni, si te va ajuta, si daca vei trai mai departe impreuna cu El, iti va deschide toate cararile. Crede-ma, stiu ce inseamna, ca am trecut prin astea pana la depresie grava. Dar m-am agatat de Dumnezeu, cu toata puterea mea, de biserica, de Sfintele Taine, si totul a devenit posibil ! Poate ca unii nu ma cred, dar hai, aveti curaj (doar curajul este una din cele patru mari virtuti, si Domnul ii rasplateste Imparateste pe cei curajosi)si lasati-va in voia Domnului, ca sa va rezolve El problemele.
Dar cei care se incred prea mult in propriile forte, si iL neglijeaza pe Dumnezeu, pe aceia El ii lasa sa umble in voia lor, pentru ca ne-a daruit libertatea, si El nu-si calca cuvantul, dar asteapta, si asteapta, si asteapta sa intelegem ! Intelegeti odata !
Mircea
ianuarie 18, 2010 @ 5:20 pm
Eu cred totusi, ca toata situatia asta e pe deoparte „rodul” umblarii noastre in pacat, ca neam… Un neam crestin de aproape 2000 de ani. Zic pe deoparte! Dar pe de alta parte este probabil o alta pagina din agenda stapanului intunericului si tatal minciunii. Spun asta pentru ca necazurile astea trebuie sa fie, ca sa destabilizeze o lume intreaga. Pentru ca lumea adusa in pracul deznadejdii, al falimentului, asteapta un izbavitor! Iar acest izbavitor se pregateste de intronare, intr-un fel sau altul. Dar ca sa fie nevoie de el, trebuie ca lumea sa fie intr-o mare stramtorare. O stramtorare, un mare necaz, care nu s-a mai pomenit de la intemeierea lumii. Cred ca noi, care dorim viata placuta lui Dumnezeu, nu avem imaginatia necesara macar sa gandim ce ni se pregateste. Daca asa stramtorare va veni, atunci se va justifica si aparitia unui set de legi care sa ingradeasca si libertatea umana, ca toate sa culmineze cu binecunoscuta pecete a lui Antihrist. Fara a intra in panica si in deznadejde, trebuie sa intelegem ca spre aceasta se indreapta lumea. Fie ca ne place, fie ca nu ne place, dar se va implini pana la urma. Dar sa sti surioara ca suntem in acelasi gand (Duh) cu tine! Ceea ce vezi tu este crunta realitate, iar cine are ochi de vazut nu poate vedea altceva. Sa incercam un lucru…zic pentru ca m-am lovit de problema asta, sa ne ferim sa judecam noi lumea in care traim. Chiar daca e greu, chiar daca uneori ne simtim indreptatiti „sa facem dreptate”, am observat in viata mea, ca aduce si mai multa neliniste si ma arunca in capcana vrajmasului. Eu am incetat sa mai privesc la televizor pentru ca ma agasa si pentru ca judecam continuu. Dar daca imi aduc aminte bine, acum 2 ani de exemplu, ma „hraneam” din oala asta de pe masa din sufragerie. Ce vreau sa zic, e ca exista posibilitatea de a cadea din dragostea de aproapele pentru ca nu primim sa rabdam aceasta cruce. Dumnezeu stie ca suntem aici, in necazul asta, asa cum stia si de Sfintii Lui care erau sfasiati de lei in arenele romane. Stie necazul si stie cautarea inimii. El vrea ca si din cuptorul asta incins sa scoata aur curat si de asta ne-a pus deoparte pentru vremurile in care traim. La fel de bine puteam sa ne numaram printre crestinii din primele veacuri, dar stie El de ce ne-a chemat tocmai acum. Nu zic sa trecem cu dezinteres pe langa ceea ce se intampla, dar vreau doar sa aduc inaintea tuturor care vor citi, ca exista primejdia asta. Si exista si la nivel de comunitati crestine.
Sa rabdam si sa iertam, sa rabdam si sa iertam, iarasi sa rabdam si iarasi sa iertam! Altfel nu vom rezista si nu vom putea da pilda celor din jur despre dragostea lui Dumnezeu pe care ne-a aratat-o prin Iisus.
Dumnezeu sa ne intareasca pe toti! Sa ne aduca mai aproape de El, sa putem rabda durerile veacului de acum!
Doamne ajuta!
gabriela
ianuarie 18, 2010 @ 7:26 pm
Multumesc pentru comentariile voastre si ca ati citit articolul. Ma incurajeaza mult. Si…ca sa va raspund, desi nu e necesar, va dau dreptate fiecaruia in parte.Intelesul acestei situatii trebuie sa fie intoarcerea oamenilor catre Dumnezeu, altfel nu-i vad rostul. Dumnezeu-Proniatorul ne poarta de grija in sens pozitiv ( prin lucrurile bune pe care ni le ofera in viata noastra) si in sens negativ (prin necazuri; si cu siguranta nu ne da mai mult decat putem duce). Insa pe mine ma ingijoreaza indepartarea noastra de la Calea cea Buna, durerea insingurarii si , mai ales, sentimentul ca mergem catre nicaieri, ca popor vorbind.Poate se asteapta un Izbavitor, poate ca momentul e aproape, dar suntem pregatiti? Asta e intrebarea.Simt ca ne-am pierdut pe undeva..Nu caut vinovati. Poate ca fiecare suntem vinovati de viata noastra si de soarta lumii, pana la urma.
Mircea
ianuarie 19, 2010 @ 10:46 am
Of of…Dumnezeu tot ce ne trimite, ne trimite spre folos, si necazul si bucuriile. El face numai daruri! Desi uneori noi vedem mustrare si pedeapsa, dar Domnul mustra pe cel pe care-l iubeste, caci altfel nu s-ar mai intoarce nimeni de la caile rele. Dar vreau sa subliniez ca marea majoritate nu suntem pregatiti pentru ce urmeaza, chiar daca mergem la Biserica si postim si ne rugam. Desi Dumnezeu inmulteste harul, parca nu facem progrese. Vreau dau pe fata una din inselarile cu care m-a aruncat vrajmasul afara de pe cale si sper ca si altii sa se poata folosi de cuvantul meu. Uite, vazand toate cum sunt in jur, am dorit sa pot face si eu ceva, sa ajut cumva, sa aduc un cuvant, sa caut sa arat oamenilor ca nu ne indreptam in directia in care trebuie. Dorinta mea a fost buna, dar m-a facut sa nu ma mai ingrijesc de mantuirea mea pe cat sa caut sa indemn pe altii sa traiasca crestineste. 🙁 Si am ajuns sa fiu cel caruia i se adreseaza cuvantul „doctore, vindeca-te pe tine mai intai!”. Nici n-as fi crezut ca din elanul care il aveam si din dorinta venita din inima de a indrepta lucrurile, sa ajung in postura asta si sa ma indepartez de Dumnezeu incercand sa-i aduc pe altii la El. Si iata ca se poate una ca asta! Si cred ca mai sunt si altii in postura mea, care au nevoie sa-si gaseasca echilibrul, sa priveasca spre Dumnezeu si sa IL intrebe daca lucrarea lor e ceea ce El doreste si daca e conforma cu planul Lui. Sper sa isi dea seama fiecare de primejdiile din jur si sa descopere ca singură nădejde si ajutor, pe Dumnezeu. Sa faca toate precum, Acesta ii pune in inima, astfel sa nu facem lucrare fara Dumnezeu, dupa capul nostru. Stiu ca se poate ca Dumnezeu sa ne lumineze si stiu ca e greu sa stam in lumina pentru ca necesita sacrificii din partea noastra, dar altfel avem tendinta sa ne transformam noi in „salvatori” si sa facem o lucrare diferita de cea a Salvatorului, chiar sa-i nesocotim lucrarea. Nici nu va pot descrie cata mandrie poate umple inima omului care face pe lucratorul in ogorul lui Dumnezeu, dar nu lucreaza dupa planul Lui! Eu mult am chinuit din cauza asta si nici nu pot spune ca am inteles pe deplin unde am gresit, dar stiu ca m-am gasit mai departe de Dumnezeu decat atunci cand am pornit pe Cale. Ai dreptate cand spui ca toti suntem vinovati! Asa si este! Fiecare poate ajuta la mantuirea lumii daca se indreapta pe sine. Ma intristez insa ca eu am incercat sa indrept pe altii si am nesocotit ca eu sunt cel care are nevoie de indreptare mai intai, ca apoi sa pot indrepta si pe altii, si in felul asta am devenit preocupat mai mult de curatia altora si m-am aflat in noroi pana in gat. Sper ca intelegeti ce spun prin asta, dar exista o influenta puternica asupra Bisericii, venita din mediu neoprotestant, cea a „apostolatului”, dar care e falsa. E falsa pentru ca nu aduce roadele binecuvantate si dorite de Dumnezeu. Eu am intrat in contact mult cu invataturile neoprotestante inainte de a ajunge inapoi in Biserica si marturisesc ca am mereu tendinta sa ma uit in ogreada altuia si sa fac ordine, in loc sa ma uit mai intai la mine in ogreada, sa-mi vad propria mizerie. 🙁 Cred ca multi trecem prin asta si cred ca ar trebuii sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu, ca astfel sa poata lucra El prin noi. Alfel vom avea impresia ca suntem lucratori ai Lui, dar nu vom fi. Cred ca solutia la toate este cea pe care ne-o indica Ioana in commentul de mai sus! Cu siguranta asta este! Ori de cate ori am nadajduit in El, nu m-a trecut cu vederea, dar cand am inceput sa merg dupa mintea mea, mi-a respectat libertatea si a asteptat sa renunt la lucrarea mea ca sa poata lucra El in viata mea.
Doamne ajuta sa intelegem ca nu avem scapare decat in bratele Tale!!!
Elise
septembrie 20, 2014 @ 12:15 am
Am 29 de ani si nu reusesc sa ma angajez. Mi-am depus CV-ul in zeci de mii de locuri (operator calculator, operator xerox, secretara-scoli,licee), am completat cereri de angajare si in hipermarket-uri (nu pentru postul de casier, pentru ca nu prea ma descurc cu banii, matematica nu este punctul meu forte, ci pentru postul de vanzatoare etc). Am trimis CV si pentru posturi de ingrijitoare si pentru spalator de vase, dar nimeni nu mi-a raspuns niciodata.
Nu am pe nimeni sa ma ajute in privinta asta, nicio relatie, nicio cunostinta. Am apelat doar la fosti profesori, dar mi s-au inchis toate usile. In tara asta totul merge pe pile, relatii, cunostinte.
De multe ori, cand te duci sa te angajezi, se stie dinainte ca locul este pentru altcineva, iar concursurile de angajare se fac doar de ochii lumii.
Peste tot mi se spune ca nu se fac angajari, ca nu au nevoie de oameni, ca sunt posturile blocate sau ocupate si ca se cauta doar oameni cu experienta. Dar oare unde se capata aceasta experienta, daca nu exista un inceput?
Nu stiu de ce m-am nascut, nu cred ca am vreo menire pe acest pamant. Din contra, ma simt o povara, am ajuns sa traiesc din pensia parintilor mei, din care nu ramanem cu nimic, pentru ca toti banii se duc pe datorii la banci. Culmea este ca noi tot timpul am fost considerati oameni cu bani, dar nimeni nu stie ce ni se intampla in realitate. Am si un frate foarte bolnav, mama are si ea grave probleme de sanatate (tensiunea,inima etc), tata are probleme cu alcoolul si nu ne-am inteles niciodata, el a fost si influentat de mama sa, o femeie rea, care ne-a facut foarte mult rau in viata asta, mie si in special mamei mele, nu mi-ar ajunge internetul sa scriu cate ne-a facut si nici nu vreau sa vorbesc despre lucruri din trecut, care imi fac rau.
In famila mea necazurile se tin lant.
In fiecare zi ma intreb, de ce ma mai trezesc , parca sunt blestemata.
Am invatat bine, mi-am luat examenul de bacalaureat cu nota mare, dar nu am avut posibilitatea sa merg mai departe, sa fac o facultate, desi mi-am dorit asta foarte mult. Totul s-a oprit pentru mine.
Pentru facultate, aveam nevoie de un loc de munca, sa-mi platesc singura studiille, pentru ca parintii mei nu ar fi avut cum sa ma sustina.
Aveam nevoie de un loc de munca, pentru facultate si pentru a-mi ajuta familia, am cerut atat de mult de la viata asta?
Imi doream si o familie a mea, un sot, copii, dar totul pare imposibil, atata timp cat eu nu am o situatie. Nu mai vreau sa fiu o povara pentru nimeni.
Acum am ajuns la 29 de ani si ma intreb de ce ma mai tine Dumnezeu pe pamant.
Frumoasa nu sunt, nu am fost niciodata, in scoala colegii se purtau foarte urat cu mine, ma faceau in toate felurile, nu ma iubea nimeni, nu am avut niciodata prieteni, sunt o fire mai retrasa.
Ce speranta sa mai am? Toata viata mea se compune din suferinta si iar suferinta, nu am avut nici macar o copilarie frumoasa, dar nu vreau sa vorbesc despre lucruri din trecut.
Parca nu se mai termina suferinta si mai ales viata mea. Ma simt parasita de Dumnezeu.
Nu stiu ce rau am facut in lumea asta, daca am facut ceva rau, sa ma ierte Dumnezeu. Poate merit tot ce mi se intampla, poate sunt un om rau, dar simt ca nu-mi mai pot duce Crucea.
Nimic din lumea asta nu ma mai bucura, nu ma mai simt in stare sa fac nimic, nu-mi gasesc locul si rostul.
Ma vad si in locul celuilalt, sufar si pentru cei de langa mine, simt si durerea celor de langa mine, nu doar a mea, iar asta imi face si mai mult rau.
Nu-mi place nimic din ce se intampla in lumea si in viata asta.
Totusi, de ce ma mai tine Dumnezeu si ce sa mai sper eu de la viata asta?
Dan Sorin
septembrie 20, 2014 @ 6:05 am
@Elise: În legătură cu locurile de muncă nu e chiar așa cum spui tu (că totul merge doar pe relații). Doar că în unele orașe e destul de greu să îți găsești de muncă. Nu știu din ce oraș ești dar în cazul meu îmi era foarte greu să îmi găsesc de muncă în orașul natal. Iar un prieten a căutat vreo 2 ani un loc de muncă în București ca orice (bineînțeles că nu putea să intre pe posturi ce cereau efort fizic din cauza unor probleme fizice) și nu a găsit. Dar și când a găsit, a găsit un loc de muncă ce se plătește foarte, foarte bine. Și colegii lui sunt puțini surprinși că a ajuns pe respectivul loc de muncă ( e ceva de genul că tipul a terminat facultatea de management și acum lucrează ca tester hardware deși nu a avut nici o treabă cu asta înainte de muncă ). Deci nu e vorba de pile ci de faptul că e greu azi să îți găsești un loc de muncă. Și în cazul meu am căutat vreo 4 ani de când sunt în București un loc de muncă în care să fiu plătit cât de cât ok și nu am găsit mai nimic unde să fiu plătit mai mult de 800 lei cu un program normal de muncă ca și programator. Iar în București este imposibil să trăiești cu acești bani. Eram gata să mă întorc acasă când am găsit locul actual de muncă unde sunt plătit cât de cât ok (la limita existenței aș zice dar salariul îmi permite să supraviețuiesc aici stând în chirie). Și am vreo 28 de ani și crede-mă că m-am chinuit destul de mulți ani până ce am ajuns aici.
Stările de genul că te simți ca o povară și nu știi de ce te-ai născut le știu foarte bine deoarece și eu le-am avut mult timp (și eu am avut probleme în a-mi găsi un loc de muncă). Nu le crede deoarece sunt niște prostii. S-au și făcut studii că mulți români suferă de depresii din cauză că nu reușesc să își găsească loc de muncă.
Încearcă să faci ceva cursuri care parcă se făceau la forțele de muncă pentru a ajuta pe oameni să se reprofileze. Roagă-te la Dumnezeu să te ajute și tot încearcă deoarece nu știi când și unde vei reuși. Încearcă să îți găsești și ceva preocupări astfel încât să nu dai putere acestor gânduri. Dacă nu reușești să lucrezi caută și ceva voluntariat deoarece și acestea te pot ajuta să mai scapi de depresii și să te lansezi profesional. Nu ești singura în situația asta. Mai știu cel puțin o persoană care are vreo 30 de ani și stă pe spatele mamei și omul nici nu încearcă îndeajuns să își găsească loc de muncă.
Suferința pe care o ai este din cauza fricii, din cauza neîncrederii în Dumnezeu. În momentul în care realizăm ce Dumnezeu avem nu mai există astfel de suferințe. Asta nu înseamnă că nu îți înțeleg starea. Repet: am trecut și eu prin ea și a fost oribilă. Dar trebuie să ai încredere că Dumnezeu te lasă în starea asta deoarece e ceva ce vrea El să curețe. Tu insistă cu loc de muncă, caută alte ocupații și nu te lăsa condusă de aceste stări.
albinuta
septembrie 20, 2014 @ 8:29 am
Doamne ajuta,deoarece nu am mai intrat de mult pe aici salut pe toti care ma cunosc si va felicit pentru ceea ce faceti
Elise in ziua de azi este intradevar destul de greu cu locurile de munca stiu si eu cum este ,am stat si eu si am cautat vreo trei ani ,a fost o perioada de vreo sase luni cand nici eu nici sotul meu nu lucram (si cu doi copii)a fost o perioada destul de dificila insa acum multumesc lui Dumnezeu problema s-a rezolvat),cu siguranta ca si tu o sa-ti gasesti ceva de lucru la un moment dat
Din ceea ce am citit la tine viata ta a fost o continua suferinta i-mi pare sincer foarte rau insa cu ajutorul lui Dumnezeu se poate depasi aceasta stare,nu am foarte mult timp la dispozitie sa spun foarte multe lucruri si nu stiu cat de mult ar ajuta insa stiu ca Dumnezeu nu uita pe nimeni ca aude si vede tot ca randuieste totul in viata noastra frumos (nu precum am vrea noi sa fie ),iar daca mai si suferim aceasta se intampla de multe ori pentru a invata cate ceva ,ceva ce cu siguranta mai tarziu ne este de mare folos(suferim intradevar pentru pacatele savarsite insa nu poti sau asa cred ca nu se poate vorbi despre un copil ca a suferit de mic pentru pacatele savarsite )De mare folos cred ca ti-ar fii un duhovnic (daca nu ai)
Dumnezeu sa te ajute si sa te intareasca!
Claudiu Balan
septembrie 20, 2014 @ 9:40 am
Doamne ajută, Albinuța.
Ne e dor de tine. Te așteptăm mai des pe la noi.
Maria Degeratu
septembrie 20, 2014 @ 12:15 pm
Elise, te inteleg putin, evident, nu total.
Mama mea a fost concediata anul trecut din motive subiective. Ea are 51 de ani si 25 de ani experienta in domeniu. Unii s-ar gandi ca poate asta e un atu, dar nu stiu daca e tocmai asa. In domeniul ei(traduceri) multi se recomanda ca fiind buni si nu stiu daca e asa. In orice caz, experienta nu a ajutat-o sa-si gaseasca un job, se cauta tineri.
Dar Dumnezeu nu ne-a lasat. Nu are inca o slujba si o sperie faptul ca are nevoie de una pentru ca sa primeasca pensie in viitor. Dar a facut rost de ceva de lucru.
Si acum vine surpriza: intotdeauna noi am avut datorii de platit, chiar si atunci cand stateam bine financiar. Ei bine, la mai putin de un an de la concediere, Sfantul Mina si Sfantul Efrem si toata ceata de Prieteni stiuti si nestiuti si, bineinteles, Maica Domnului ne-au ajutat sa scapam de ele. Si acum, cand ma gandesc, pare „ridicol”.
Acum cheltuielile s-au ridicat pana la gat si ma rog sa nu urce mai sus si deznadajduiesc cam des, dar cand privesc totul obiectiv, imi dau seama ca numai nadejdea poate sa ajute…nadejdea pe care nu o am. Dar stii cum e probabil mai bine decat mine, dai de unde nu ai. Cred, Doamne, ajuta necredintei mele.
Inca ceva ce cred ca e foarte important: daca nu ar fi fost acest hop(adevarul e caa fost resimtit mai mult de mama) am fi ramas in acelasi stadiu de „credinta”. Nu ca acum am fi cine stie unde, dar ma simtmai aproape de Acasa decat acum un an, doi. Eu cred ca daca esti incercata atat de au cu siguranta rasplata va fi mare.Poate ca prin suferinta ta un stramos ti-e salvat. Poate mama a avortat sau a folosit contraceptie? – iarta-mi indrazneala ce merge spre obraznicie, asta e intimitatea fiecaruia, dar poate ajuta sa intreb. Am vrut sa imi intreb duhovnicul ieri legat de canon si de acele lumanari prin care se aduce Lumina la Sfintele Pasti(o lumanare pentru sufletul copilasului avortat) pentru ca am o ruda ce a avortat, numai ca era foarte obosit si nu stiam ce sa fac. Numai ca pana sa apuc sa-l intreb a vorbit despre asta chiar la predica, fara sa fi stiut ceva despre intrebarea mea. Si a accentuat mult gravitatea acestuia si consecintele. Iarta-ma ca am mers atat de mult in directia asta!
Spuneam ca te inteleg un pic… eu nu sunt in situatia ta de a nu gasi un serviciu, dar mama mea este si adevarul e ca din cauza mea cheltuielile au crescut in ultima vreme.
Pe noi intotdeauna ne-a ajutat sa ii ajutam pe altii. Ajutorul s-a intors de indata intr-un mod atat de evident, cat sa vedem si noi, cele care ne pierdem cu firea atat de des. Adica am ajutat pe cineva cu suma x si am primit dublu peste doua zile. Si nu o data, ci de atat de multe ori incat nu poate nimeni spune ca e o coincidenta! Dam de unde nu avem.
As vrea sa te imbratisez strans-strans si sa iti transmit o sac cu optimism si curaj! Doamne-ajuta,o sa ma rog pentru tine!
Dan Sorin
septembrie 20, 2014 @ 1:32 pm
Aș vrea să mai adaug ceva în legătură cu ultimele comentarii. Văd că există concepția că necazurile sunt un fel de pedeapsă dată de Dumnezeu oamenilor din cauza propriilor păcate sau păcatelor celor apropiați. Eu nu sunt de acord cu asta.
Eu cred că necazurile, greutățile, suferința este dată de Dumnezeu nouă ca un leac de vindecare. Dumnezeu nu mă pedepsește ci din cauza întunericului din mine El încearcă să mă țină cât de cât pe cărare. Viața comodă, fericirea, împlinirile ce le dorim atât de mult sunt foarte periculoase pentru omul pătimaș din cauză că îl face pe om egoist.
Când omului îi este bine atunci tinde, încetul cu încetul, să nu îi mai pese de ceilalți, să își creeze un zid de egoism în jurul lui pe care doar suferințele foarte mari le mai pot sparge. Necazul e că uneori când suferința sparge zidurile egoismului îl omoară și pe omul din aceste ziduri și pentru acea persoană nu mai e scăpare.
Pomenea cineva de suferințele copiilor. Majoritatea vieții mele nu am fost credincios (am primit o credință religioasă căldicică de la părinți deși existau din copilărie anumite înclinații spre Dumnezeu, înclinații pe care nici acum nu mi le explic ținând cont de educația pe care am primit-o) și nici nu am fost un copil rău. De obicei nu doream să fac nimănui rău și totuși au fost destul de multe momente din viața mea foarte, foarte urâte încât mă bucur că am scăpat de copilărie. Și mult timp nu înțelegeam de ce Dumnezeu e atât de rău cu mine (greutăți nu am avut doar în copilărie ci chiar și după). Am înțeles la un moment dat că acele suferințe erau modul prin care Hristos mă mai ținea cât de cât pe calea cea dreaptă. Acum realizez că erau niște păcate și niște demoni puternici în jurul meu și care doar Dumnezeu știe unde m-ar fi dus dacă nu era suferința. Și realizez că aveam nevoie de suferințe mari din cauza păcatelor mari în care trăiam. Dar nu era că Dumnezeu mă pedepsea pentru păcate ci din cauză că mă dezvoltam într-un mod foarte stricat. Și acum, la maturitate, nu reușesc să scap de unele probleme grave ce le văd în mine (probleme emoționale, psihice) care s-au dezvoltat de-al lungul timpului. Iar acum realizez că frica de pedeapsa lui Dumnezeu, frica de suferință m-a ținut puțin să nu cad în extreme și mai mari.
În momentul în care a apărut Hristos în viața mea și m-am apropiat cu adevărat de El (menționez de o apropiere reală deoarece la începutul întoarcerii mele spre Biserică căzusem destul de repede în anumite înșelări demonice) parcă nu au mai fost suferințe peste puteri. Adică am avut perioade de depresie puternice în care eram foarte multe zile singur și aveam gânduri de sinucidere și aș fi putut să o fac fără probleme dar întotdeauna simțeam o putere, o graniță pentru depresia mea. Nu conta că îi spuneam diavolului că îmi vând sufletul meu sau toate atacurile și hulele la adresa lui Dumnezeu și a sfinților deoarece Dumnezeu era acolo. Și în acele momente realizam cât de neputincios e diavolul, că și să îi juri credință veșnică și că ești al lui totuși el nu poate face nimic fără Dumnezeu.
Iar în acele perioade, de muncă și responsabilități nu ești în stare. Și nu a fost nevoie de nimic ci Dumnezeu a avut grijă pentru partea asta materială. Mă uit la oameni care se plâng cu tot felul de dureri și boli și probleme pe când parcă la mine nu se întâmplă nimic. Totul este perfect. Mă refer din punct de vedere al bolilor sau al banilor. Și îmi dau seama că asta e grija lui Dumnezeu. E drept că momentan am alt tip de greutăți dar Dumnezeu vede că acele greutăți îmi sunt necesare pentru vindecarea mea sufletească așa că îmi dă atât cât pot duce și atât cât am nevoie pentru a mă apropia de El.
Văd că am plecat puțin de la subiect. Ideea e că Dumnezeu nu pedepsește, că noi nu trebuie să trăim cu gândirea că suntem o povară sau că merităm necazurile și greutățile deoarece suntem oameni răi. Dumnezeu e dragoste și tot ce face e să ne țină sufletul într-o stare cât mai bună poate El. El niciodată nu se supără pe noi, niciodată nu ne pedepsește, niciodată nu ne iubește mai puțin ci tot timpul e dragoste și prin tot ce face (necazuri, suferințe, greutăți) caută să ne ajute a ne dezvolta organele necesare pentru Împărăția Lui.
Elise spui că ți-e foarte greu dar totuși tu și familia ta vă descurcați. Și totuși vă descurcați. Așa am fost și eu de multe ori: la limita existenței când viața mea părea fără sens. Crede-mă că nu odată mă vedeam în viitor un cerșetor ca toți acei cerșetori de care ți-e greață că miros urât și sunt murdari. Și asta deoarece nu reușeam să îmi găsesc loc de muncă și parcă nimic nu mergea. Iar Dumnezeu a acționat în ultimul moment, când eram hotărât să renunț a sta în București și să mă întors acasă. A făcut El o minune să îmi găsesc un loc de muncă pentru a putea rămâne aici. Chiar și venirea mea aici a fost printr-o minune deoarece financiar nu aveam cum să fac facultatea aici. Și în ultimul moment Dumnezeu a făcut o minune și a făcut rost de bani pentru a putea sta aici.
Să știi că Dumnezeu niciodată nu lucrează, așa cum facem noi, să asigure un viitor bun din timp. Noi, de obicei, strângem bani pentru familie, vremuri grele; ne pregătim pentru necazurile ce vedem că vor veni. Nu e la fel la Dumnezeu. El acționează în ultimul moment: nici mai repede, nici mai târziu. E și normal să fie așa deoarece este atotputernic și atotștiutor așa că nu are nevoie să se pregătească de zile „negre”.
De ai ști cât de bine îți înțeleg starea că eram așa de sigur de faptul că voi muri un cerșetor fără loc de muncă și fără nimic. Și nu vedeam nici o posibilitatea să mă angajez undeva unde să mă pot descurca pe picioarele mele. Și eram atât de sigur de faptul că sunt un ratat și nu voi reuși în nimic. În 10 ani de când am terminat liceul (facultate am făcut la distanță că nu îmi permiteam financiar să fac la zi în unul din orașele mari) nu știu dacă am lucrat 3 ani. Iar restul anilor tot timpul respingeri de CV-uri și depresii că nu reușeam să fiu și eu normal ca frații mei, ca părinții mei, ca cei din jurul meu și pe care îi cunoșteam și care aveau un loc de muncă. Și eram terminat. Și uite că la momentul potrivit Dumnezeu a rezolvat totul. Dacă aș fi avut un loc de muncă solid probabil nu aș fi plecat de acasă acum 4 ani. În acești 4 ani am avut stări de depresie oribile și dacă aș fi lucrat probabil nu aș fi putut să mă țin ori de locul de muncă, ori de facultate sau poate de amândouă (între timp am reușit să fac și o facultate la zi). Totul a venit la momentul potrivit și anume în ultimul moment.
Așa că ai nădejde și ai încredere.
Elise
septembrie 21, 2014 @ 12:38 am
Va multumesc, ca v-ati facut timp, sa cititi ce am scris, pentru ca stiu, ca si voi aveti problemele si suferintele voastre si cu toate acestea, incercati mereu sa ajutati, redand credinta si speranta altora, pe care, poate si voi le-ati pierdut candva.
De multe ori, aleg tacerea si singuratatea, pentru ca nu vreau sa deranjez pe nimeni, dar mi s-au adunat prea multe.
Ca sa raspund la intrebarile voastre:
Maria, (nu ma supara intrebarea dvs, stiu ca vreti sa ajutati), referitor la mama mea, saraca, pacate de genul acesta, le-a platit cu varf si indesat, avand o viata ingrozitor de grea. S-a spovedit, i s-au dat si canoane, a aprins si lumanari, a facut si pomeni la Biserica si regreta amarnic acest pacat. Mama, saraca, a avut o viata plina de durere si suferinta, a fost batuta, umilita de tata, de soacra, iar acum are un copil bolnav ( de o boala crunta), vorbesc despre fratele meu si ma mai are si pe mine, pe cap, o ratata, fara un serviciu, gandindu-se ce sa faca pentru mine. Eu nu i-am facut odata un cadou din banii mei, pentru ca nu am avut niciodata un serviciu, imi este rusine de mine insami.
Dan, sunt din Bucuresti, si este si mai rusinos pentru mine ca nu-mi gasesc loc de munca.
La fortele de munca, am trimis un CV prin e-mail, mi s-au trimis cateva locuri de munca, unde am sunat si mi s-a spus ca locurile respective s-au ocupat. De cursuri, nu poate fi vorba, pentru ca noi nu mai avem bani sa traim, peste tot, se cer bani, toti asteapta bani de la tine, nimeni nu te intelege, ca pur si simplu nu ai de unde sa dai.
Sunt vinovata, pentru ca nu sunt mai indrazneata, mai descurcareata, nu sunt multumita de mine, iar lumea ma trateaza cu dispret, pentru ca merit. Am toata admiratia pentru cei, care reusesc in viata singuri, sunt oameni puternici si destepti. Eu, din pacate nu sunt asa.
Nu mai stiu incotro sa ma indrept si ce sa fac. Nu stiu daca Dumnezeu mi-a dat o menire pe pamantul asta, sau pur si simplu fac umbra pamantului. Eu nu-mi gasesc locul aici, dar fie ce-o vrea Dumnezeu.
Va multumesc din suflet, inca o data (Maria,Dan,Albinuta), pentru cuvintele frumoase de incurajare, o sa incerc sa tin cont de ele.
Sunteti oameni buni si cu credinta in bunul Dumnezeu.
Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti si sa va ajute in viata.
cristirg
septembrie 21, 2014 @ 9:22 am
[quote name=”Elise”]..sunt din Bucuresti, si este si mai rusinos pentru mine ca nu-mi gasesc loc de munca.
La fortele de munca, am trimis un CV prin e-mail, mi s-au trimis cateva locuri de munca, unde am sunat si mi s-a spus ca locurile respective s-au ocupat. De cursuri, nu poate fi vorba, pentru ca noi nu mai avem bani sa traim, peste tot, se cer bani, toti asteapta bani de la tine, nimeni nu te intelege, ca pur si simplu nu ai de unde sa dai. [/quote]
-imi pare rau ca nu iti gasesti deloc de munca ,chiar daca ai cautat atat si ai trimis cv-uri…
-cat despre cursuri eu stiu ca se fac si gratis la somaj :”Agentia Municipala pentru Ocuparea Fortei de Munca Bucuresti organizeaza, gratuit, cursuri de calificare/recalificare pentru someri. „
-daca nu gasesti un loc de munca cu norma intreaga si carte de munca poate gasesti la jumatate de norma,ceva sa imparti pliante,ziare,in posta,marketing direct…
-poti sa inveti de acasa cu pc-ul si netul o gramada de softuri si programe gratis: DVD cu 425 lectii video Microsoft Office: [url]http://www.itlearning.ro/news/release/?news=59[/url]
-daca stii ceva engleza sunt o gramada de cursuri si sute si sute de tutoriale care te invata ce soft vrei tu
-dupa aceea exista posibilitatea sa castigi de acasa cat de putin folosind diverse metode on-line: PTC-uri (paid to click),completare de chestionare…
si banii iti intra intr-un cont de paypal,si dupa aceea ti transferi intr-un cont bancar (trebuie sa-ti faci unul,sa ai card VISA…)
-deci exista mai multe posibilitati sa castigi ceva bani si de acasa, si cu webdesign-ul daca iti place: photoshop,html,css…
-si de aici poti sa inveti cate ceva,sunt sute de tutoriale video gratis,in romana,poti sa inveti sa instalezi windows,softuri…: [url]http://videotutorial.ro/[/url]
alm
septembrie 21, 2014 @ 9:52 am
Elise imi pare asa rau cand citesc ca te consideri o persoana fara nicio menire pe acest pamant. Sa stii ca nu e asa. Multa lume are nevoie de cineva ca tine. Sunt convinsa ca iti este tare greu cand vezi ca nu gasesti ceva de lucru, dar nu dispera. Cauta in continuare, poate chiar si la un magazin te-ai obisnui cu calculele, la inceput ti-ar fi mai greu.
Pana gasesti ceva, poti sa incerci sa faci voluntariat. Sunt atatea asociatii (ex Crucea Rosie) sau case de copii la care ai putea merge cateva ore, mai ales ca esti din Bucuresti unde sunt foarte multe. Ai putea ajuta niste copii sau batrani care chiar nu au pe nimeni si te-ar ajuta si pe tine sa devii mai indrazneata, sa te simti utila.
Nu te gandi ca ai 29 de ani si nu mai poti invata o noua meserie. Am colegi care la varsta ta abia incepeau facultatea de medicina, avand si o situatie materiala grea. Ai timp sa faci orice, ai putea incerca o postliceala sanitara si sa devii asistenta. Acestea sunt doar exemple, depinde si de ce aptitudini ai si sigur ai!! Trebuie doar sa cauti sa le descoperi, sa ai curaj sa incepi ceva. Incearca sa incepi schimbarea chiar acum, sa nu te mai gandesti nicio clipa ca nu ai niciun rost pe lumea asta. Bucura-te de familia ta asa cum este, ca o ai alaturi, sigur nu te considera o povara, doar esti copilul lor.
Doamne ajuta!
Dan Sorin
septembrie 21, 2014 @ 10:45 am
@Elise: Din câte știu e cum spune și cristirg și anume că aceste cursuri sunt gratis deși nu pot garanta că nu am făcut niciodată. Dar ținând cont că aceste cursuri sunt pentru cei care nu pot să își găsească de lucru mi s-ar părea ilogic să se ceară bani.
Nu ai de ce să fie spre rușinea ta că nu ți-ai găsit în București loc de muncă. După cum ți-am spus: nu ești singura. Ți-am mai spus în mesajul anterior că și un prieten a tot încercat vreo 2 ani să își găsească de muncă și nu găsea nimic iar postul acesta a fost printr-o minune (s-a angajat pe un domeniu în care nu avea nici o treabă).
Nici eu nu am fost descurcăreț în viață și restul. Dar în momentul în care am venit în București și era cam nevoie să mă descurc singur m-am făcut mai descurcăreț. Lucrurile astea se învață așa că nu te pierde din cauza la așa ceva. La mine a fost un ajutor de sus deoarece m-a ajutat financiar o cunoștință vreo câțiva ani să stau aici în București. Deci nu a fost nici un merit al meu.
Spui că nu știi dacă ai o menire în lumea asta. Menirea ta e să devii un dumnezeu după har. Aceasta e menirea fiecăruia. Nu o rata. Tu acum trebuie să ieși din carapacea în care te-ai ascuns. Aici cred că e o problemă mare. Cum spunea și alm, du-te la Crucea Roșie sau alte organizații de voluntariat. Făcând voluntariat vei începe să comunici cu alții, să ai reușite și să câștigi încredere în tine.
Una din problemele tale cred că e lipsa de încredere. Iar când îți cauți de muncă trebuie să te vinzi iar dacă tu nu știi să te vinzi e destul de greu să îți găsești un loc de muncă. Încearcă să fii mai îndrăzneață, mai deschisă față de ceilalți. Ți-a dat cristirg niște opțiuni. Crezi că ți s-ar potrivi vreo opțiune? Și neapărat du-te să faci un voluntariat. Nu te mai izola că nu este sănătos. Uite aici pot să cauți orice voluntariate vrei: http://www.voluntar.ro/