Avortul răneşte, dar Hristos vindecă! Suferinţa post-avort şi tămăduirea acesteia prin iertare. Ghid pastoral

Introducere

În mod constant Biserica condamnă actul avortului, dar nu condamnă şi persoana. Cu toate acestea sentimentul ruşinii şi teama de judecata celorlalţi le face pe persoanele implicate în astfel de fapte să păstreze tăcerea în legătură cu nevoia de a primi ajutor pentru depăşirea suferinţei provocate de avort. Dacă nu putem face nimic pentru copiii care au fost ucişi prin avort, putem însă să facem multe pentru cei care au fost devastaţi spiritual de avort. [1] Consider că atât femeile, cât şi bărbaţii care suferă în urma consecinţelor devastatoare ale avortului au nevoie urgentă de cât mai multă îngrijire pastorală. [2]

Cum poate Biserica să descopere cu fineţe rănile bărbaţilor şi femeilor care au fost implicaţi în avort şi care au fost învăluite cu furie, ruşine, mândrie, vinovăţie şi disperare? Cum poate biserica să ajungă la ele, cu mâinile pline de răni ale lui Hristos şi cu a Sa rugăciune de mântuire: „Tată, iartă-le lor, pentru că nu ştiu ce fac.”? Dacă dorim să ajungem la aceste persoane cu adevărul şi mila credinţei, trebuie mai întâi să înţelegem puterea de negare, precum şi adâncimea durerii, depresiei şi alienării spirituale pe care provoacă avortul. Adesea furia sau indiferenţa afişată fac parte din armura de apărare care le protejează pe aceste persoane de realităţile crude ale avortului. [3]

Avortul este un eveniment al vieţii care îşi schimbă sensul cu timpul şi cu evenimentele care vin. O femeie poate să înceapă să-şi dea seama de pierderea sa prin avort în orice moment al vieţii sale. La unele femei, acesta nu iese la suprafaţă până nu îmbătrânesc şi încep să se gândească la moarte şi la viaţa de după moarte. Realitatea este că e imposibil să ştii care femei vor suferi consecinţa avortului şi în ce moment al vieţii. Este posibil ca toate femeile care au făcut un avort să aibă de-a face cu ceea ce li s-a întâmplat psihologic şi spiritual la un moment dat în viaţă. Adică femeile pot fi puţin neliniştite din cauza avortului, pot fi foarte neliniştite şi chiar pot avea tulburări grave. Este important să ne întâlnim cu acele femei indiferent de starea psihologică sau spirituală în care se afla şi să nu ne aşteptam ca „ele să reacţioneze aşa cum credem noi că ar trebui”.

Altă realitate pe care ar trebui să o reţinem este că femeia ar putea să fie afectată de avort, să simtă pierderea şi suferinţa, dar să dea durerile la o parte, pe moment. Acest lucru se poate întâmpla din cauza unor anume motive. Totuşi, suferinţa nu dispare în mod magic şi nu se evaporă, dacă o ignorăm. Ea zace în psihicul nostru până în momentul când apare o alta suferinţa şi apoi ea poate exploda. Acest tip de reacţie se numeşte suferinţă de impact sau deplângere cu complicaţii. Specialiştii în vindecarea pierderilor grele au scris mai multe cărţi despre aceste fenomene. Este important să ţinem minte că uneori femeile vor prezenta drept cauză a suferinţei lor o alta pierdere, poate o pierdere de sarcina sau naşterea unui copil mort, pierderea unui părinte sau a unui alt copil, iar sub această pierdere e posibil să zacă pierderea anterioară a unui copil prin avort. Uneori chiar pierderea animalului favorit poate declanşa suferinţa. Vindecarea este diferită de la femeie la femeie. Fiecare femeie progresează individual, în ritmul sau, pe măsură ce Domnul o atrage spre iubirea Sa vindecătoare. Este foarte important să reacţionăm cu compasiune la experienţa femeilor care au avut avorturi, să descoperim că au suferinţe mari din cauza acestei experienţe. Iubirea noastră va oglindi dragostea lui Dumnezeu, care aşteaptă să se reverse cu mila asupra ei.

Când într-o societate avortul devine un lucru obişnuit, cred că durerea devine parte integrală şi acceptată a societăţii. Acest lucru are un impact asupra ratei avortului, abuzului şi consumului de alcool şi droguri, abuzului fizic asupra altora, comportamentului autodistructiv, depresiei, suicidului etc. Este ca şi cum toţi suferă, deci suferinţa este acceptată ca un mod de viaţă. Dar aceşti oameni răniţi nu ştiu că se pot vindeca, iar eliberarea de această suferinţă tine de viaţa lor. Experienţa harului fără egal, a iertării atotcuprinzătoare, a iubirii necondiţionate şi a refacerii complete prin Iisus Hristos aduce viaţă, bucurie şi sens celor care au ştiut doar de moarte, distrugere şi suferinţa. Mesajul Bisericii trebuie să fie acesta: Avortul răneşte, dar Hristos vindecă, [4] iar preoţii trebuie să fie cel mai sigur refugiu pentru oamenii care suferă din cauza urmărilor avortului. Cu toate acestea, mulţi preoţi se tem să discute deschis despre avort de teama de a nu-i răni sau îndepărta pe oamenii care au avut avorturi. [5] Pentru a oferi un mic ajutor în acest sens voi descrie în amănunt modalităţile corecte de abordare a persoanelor care suferă de pe urma avortului şi calea pe care acestea pot fi conduse spre vindecare în Biserică.

 

Sentimente şi stări sufleteşti post-avort

Avortul e o problemă umană complexă, o experienţă personală deosebit de intensă pentru majoritatea femeilor şi care pune fata în faţă, în mod contradictoriu raţionamente morale, convingeri referitoare la dezvoltarea umană, identitatea persoanei, structura familiala şi funcţiile acesteia, relaţiile interumane şi încrederea în viitor. Avortul afectează viaţa femeii mult timp după ce evenimentul respectiv a avut loc. [6] Fiecare femeie tratează în mod diferit această pierdere, de la adânci mustrări de conştiinţă şi suferinţă, până la indiferenţă totală. [7]

Deşi multe femei se simt pentru scurt timp eliberate de avort, totuşi ele se vor confrunta mai târziu cu reacţii psihice la care nici nu s-au gândit vreodată.

Greutatea păcatului pruncuciderii, mărită de lipsa înţelegerii şi de neştiinţa de a cere şi primi iertarea, face ca femeia care a făcut un avort să treacă printr-o perioadă atât de grea încât i se schimbă viaţa în toate dimensiunile şi domeniile ei. Durerea şi păcatul intră în fiecare colţişor al vieţii sale. În cazul unui avort, multe persoane nu recunosc faptul că este vorba despre o pierdere şi de aceea nu înţeleg nevoia ca acea durere sufletească să fie plânsă. Această atitudine din partea oamenilor crează un climat care face foarte dificilă plângerea corespunzătoare a durerii. Femeia încearcă să scape de amintiri şi de durere prin negare, justificare, acuzarea altora, dar scăparea nu poate veni decât prin asumarea durerii în faţa milostivirii lui Dumnezeu.

În societatea contemporană avortul nu este însă considerat a fi o sursă de durere. El este în general ţinut în secret şi poartă cu el o încărcătură de vină şi ruşine. Societatea nu dă celor care trec printr-un avort libertatea de a-şi recunoaşte durerea şi pierderea. [8]

Cu toate acestea, existenţa unui Sindrom Post Avort a început să fie recunoscută de tot mai multe persoane de specialitate şi se poate afirma fără a greşi că avortul nu rezolvă problemele, ci numai creează şi mai multe probleme.

Pentru a putea oferi un ajutor eficient persoanelor care suferă în urma unui avort trebuie să cunoaştem caracteristicile acestui sindrom şi stările sufleteşti prin care trec acestea. În mintea celor care au trecut printr-o astfel de experienţă există un conflict paradoxal: pe de o parte ele vor să uite de avort şi să fugă de toate sentimentele legate de acesta, iar pe de altă parte au o nevoie disperată de a găsi o modalitate de descărcare a durerii, de înţelegere, pace sufletească şi vindecare. [9]

Fără a mai enumera urmările avortului în plan fizic, putem spune că în plan psihic avortul are următoarele efecte:

• – cognitive: dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre sarcină, despre dezvoltarea fătului, despre procedeele folosite în practica avortului, încercarea de a se dezvinovăţi manifestată prin luptă împotriva avortului (sau, dimpotrivă, pentru avort), convingerea altor femei să renunţe la avort (sau să recurgă la avort), scăderea capacităţii de concentrare, lipsa perspectivelor, tendinţe de suicid (gânduri sau încercări de a-şi pune capăt vieţii) etc.;
• – emoţionale: suferinţă, mânie, teamă, depresie, anxietate, care se manifestă prin insomnii, coşmaruri sau vise obsesive, sindromul aniversării (o amplificare a simptomelor în preajma datelor aniversare: data avortului sau data la care s-ar fi născut copilul avortat); sentiment de vinovăţie, crize de plâns necontrolabile apărute pe neaşteptate, sentimentul unei goliciuni sufleteşti pe o perioadă mai mare de timp etc.;
• – comportamentale: dorinţă de a repara greşeala printr-o sarcină (încercându-se a se înlocui copilaşul avortat), evitarea prietenelor însărcinate, incapacitate de comunicare, dezechilibre alimentare, abuz de medicamente, alcool sau droguri.
  

   

Atitudinea pe care trebuie să o aibă preotul faţă de persoanele care suferă de pe urma avortului

Avortul este o problemă foarte complexă şi nu există două cazuri la fel, iar marea majoritate a acestora sunt învăluite în secret şi ruşine, de aceea în primul rând preotul trebuie să înveţe care sunt simptomele sindromului post avort şi să înţeleagă experienţele de viaţă ale persoanelor rănite prin avort, apoi poate purcede la oferirea ajutorului preţios de care acestea au atâta nevoie.

a) Aruncaţi sămânţa

Multe persoane nu au curajul să facă pasul de a vorbi direct cu preotul, fie de teamă că nu vor fi înţelese, fie gândind că reacţia lor la avort este anormală şi că ei sunt singurii care simt respectiva durere. Pentru a le ajuta pe aceste persoane să-şi deschidă sufletul, preotul poate încerca să descrie în predicile sale suferinţa produsă de avort şi adevărul despre distrugerile pe care acest păcat le produce asupra sufletului uman. Aceste cuvinte pot face ca zidurile pe care persoanele rănite de avort le-au ridicat în jurul lor să se surpe şi ele să se afle faţă în faţă cu durerea pe care o neagă şi de care fug sau, în alte cazuri, cu durerea pe care o conştientizează, dar nu o pot spune altora din teamă de a nu fi înţelese. Astfel de predici le-ar ajuta nu numai pe persoanele care suferă în urma avorturilor să caute vindecare, [10] dar în acelaşi timp le-ar ajuta şi pe persoanele care nu au făcut avorturi să cunoască efectele negative şi suferinţa pe care acesta o produce şi să se ferească atât pe ei, cât şi pe persoanele apropiate lor, de la a săvârşi acest păcat.

b) Ascultaţi

Ca o comunitate creştină, nu putem merge mai departe ridicând din umeri şi astupându-ne urechile la plânsul mamelor şi taţilor care sunt în doliu pentru pierderea copiilor încă nenăscuţi. Amintiţi-vă că rănile cauzate de avort sunt imprimate în inima şi sufletul acestora şi îl condamnă pe om foarte repede la o închisoare secretă de izolare şi suferinţă. Aceşti oameni sunt reduşi la tăcere de ruşine. Ei sunt reduşi la tăcere de convingerea că sunt singuri şi că nimeni nu poate înţeleg durerea lor. Ei se tem de judecata celorlalţi. Chiar mai mult decât atât, ei înşişi îşi sunt judecători nemiloşi. Ei sunt asaltaţi de gânduri de auto-condamnare şi au numeroase dificultăţi când vine vorba de a se încrede în cineva.

Orice spovedanie ar trebui să includă întrebare: Există vreo sarcină pierdută în viaţa dumneavoastră cauzată de avort sau avort spontan? Mai târziu, vă puteţi întoarce la acest subiect şi să deschideţi o discuţie pe această temă cu afirmaţii de genul: „Mi-aţi împărtăşit că în viaţa dvs. aţi trecut printr-o întrerupere de sarcină. Ştiu că acesta este un subiect sensibil, dar vă invit să-mi împărtăşiţi cum a fost aceasta pentru dvs. V-aţi mai gândit după aceea la ea? V-aţi simţit vreodată dărâmată sau rănită într-un fel, atunci când v-aţi gândit la asta?” Prin simpla ascultare cu inimă deschisă îi veţi da acelei persoane un semn că poate avea încredere în dvs.

c) Cunoaşteţi-le durerea

Dacă cineva spune: „Am avut un avort”, răspundeţi simplu: „Trebuie să fi fost foarte dificil pentru dvs”. Spunând acest lucru, îi veţi da permisiunea să se întristeze şi să-şi trăiască durerea. Doar atunci când cineva este dispus să simtă durerea avortului poate începe să se vindece. De asemenea, cred că prin conştientizarea din partea preotului a faptului că este foarte dificil pentru o persoană să trăiască cu un avort pe conştiinţă, acesta poate răspunde cu simpatie, răbdare, şi înţelegerea, şi astfel deschide uşa pentru continuarea discuţiei pe această temă.

d) Nu judecaţi

Este important pentru persoanele implicate în avort să ştie că nu le veţi judeca. Preotul trebuie să fie atent să nu treacă sub tăcere şi să condamne păcatul, dar să nu-l judece pe păcătos, căci indiferent de declaraţiile publice sau opiniile personale despre avort ale persoanelor care au săvârşit acest păcat, fiţi siguri că sub această mască de suprafaţa este de multe ori mare ruşine, vinovăţie şi teama de a nu fi judecat. [11] Asiguraţi-vă că inima dvs. este plină doar cu dragoste şi dorinţa de a asculta pentru a sprijini şi încuraja atunci când este momentul potrivit.

e) Înţelegeţi-le frica

Mulţi se tem că, dacă deschid uşa sufletului lor către experienţa cumplită pe care au avut-o şi se confruntă cu sentimentele lor cele mai profunde, ar fi copleşiţi şi chiar distruşi. Preotul trebuie să cunoască această teamă şi să-i asigure că pot fi ajutaţi şi, de asemenea, să le arate că nu sunt singuri, ci mulţi alţii au făcut cu succes această călătorie spre împăcare şi vindecare. Această realitate le poate da o mare nădejde.

f) Încurajaţi-i arătându-le dragostea pe care Dumnezeu o are faţă de ei

Indiferent de ceea ce am au făcut sau cine suntem, Dumnezeu ne iubeşte. Dacă persoana suferindă îl vede pe preot că se poartă cu compasiune faţă de ea, foarte probabil că se va deschide acestuia. Dacă însă crede că va primi numai critica şi condamnare, va continua să se simtă aceeaşi ruşine şi teamă. Fără încurajare îşi va păzi rănile în tăcere şi secret. Numai încurajarea reală, fără pic de falsitate, o va ajuta să rupă acest cerc vicios.

g) Ajutaţi-i să caute vindecarea

Lăsaţi broşuri informative pe problemele avortului în biserică, vorbiţi despre acest subiect printre prietenii şi enoriaşii dvs. într-un mod foarte personal, cu recunoaşterea faptului că avortul este un eveniment profund vătămător şi chiar traumatic, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

h) Păstraţi-le încrederea pe care o au în dvs. şi fiţi punctul lor de sprijin

Dacă pot avea încredere în dvs. vă vor asculta şi vor ţine cont de sugestiile de ajutor pe care le veţi da. Rugaţi-vă pentru ei şi păstraţi-vă pacea interioară. Cu ajutorul altora, oamenii văd adevărul mai clar. Sub o privire plină de compasiune, ei sunt liberi să exploreze adevărul şi-l îmbrăţişează fără negare sau distorsiuni. În acest fel, vor sta înaintea misterului harului şi al vieţii, al durerii şi iubirii, şi vor recunoaşte cât de mici şi neputincioşi sunt de fapt, căutând în sus cu ochii credinţei.

i) Fiţi o lumină în întuneric

Plângând pierderea de vieţi omeneşti, omul se deschide pentru a fi mângâiat de dragostea lui Dumnezeu, iar preotul poate şi trebuie să lumineze calea acestuia spre Hristos, singurul Vindecător, Cel Care leagă rănile sângerânde din sufletele oamenilor. [12]

 

Ce să spuneţi şi ce să nu spuneţi într-o discuţie cu o persoană care a fost implicată într-un avort

În construirea unei relaţii cu o persoană care a făcut un avort este inevitabil faptul că acea persoană să-l testeze pe preot ca să vadă dacă îşi poate împărtăşi istoria vieţii ei cu acesta, să vadă dacă este sincer şi sigur. Ea a întâlnit în general persoane care îi spun numai ceea ce vrea să ştie şi să audă, dar ceea ce are nevoie este o persoană care să-i spună ceea ce are nevoie să ştie şi să audă, cu gingăşie, dar şi cu sinceritate.

La început oamenii se simt mult mai confortabil să vorbească despre diferite lucruri decât despre ei înşişi, de aceea este bine ca pentru început să vorbiţi despre lucruri care o interesează, dar care nu sunt prea apropiate de ea. Această discuţie este folosită ca o modalitate de a vă cunoaşte, şi chiar de a vă verifica. Daţi-i timp, lăsaţi-o să pătrundă treptat în profunzimea a ceea ce doreşte să vă spună. [13]

Nu închideţi discuţia schimbând subiectul, ci ascultaţi cu răbdare tot ce are să vă spună. Aşteptaţi-vă să se repete şi îngăduiţi-i acest lucru, căci are nevoie să-şi pună ordine în sentimente, iar verbalizarea lor cu cineva care îi ascultă îi va ajuta.

Nu presupuneţi că îi cunoaşteţi situaţia unică şi n-o judecaţi, ci exprimaţi-vă îngrijorarea şi suportul. Asiguraţi-o că sunteţi acolo pentru ea în orice mod va avea nevoie şi că doriţi să păşiţi împreună cu ea pe calea spre vindecare. În cazul în care se lupta cu sentimente de neiertare personală sau spirituală, o poate ajuta s-o învăţaţi sau să-i reamintiţi că nu există păcate de neiertat şi că Dumnezeu vrea să ne ierte, tot ce trebuie să facem noi fiind să cerem şi să acceptăm mila Lui.

Nu negaţi faptul că a pierdut un copil şi reasiguraţi-o că sentimentele ei sunt normale. Alţii au trăit acelaşi lucru şi au găsit în cele din urmă vindecare. Zideşte în sufletul ei nădejdea că poate fi vindecată încurajeaz-o să aibă încredere în dragostea, harul şi mila lui Dumnezeu pentru ea înşişi şi pentru copilul ei.

Nu o încuraja să acuze pe alţii pentru avortul ei, dar realizează că probabil şi alte persoane au împins-o mai mult sau mai puţin direct la această faptă. Permite-i să vorbească despre această problemă şi să-şi exprime emoţiile.

Nu-i respinge sentimentele şi nu-i spune că „o să treacă”, ci înţelege-i durerea şi pierderea tragică a copilului. Nu încerca să compari pierderea suferită de ea prin avort cu orice altă pierdere. Preotul trebuie să ştie că este o tragedie personală care poate lua mult timp până să se vindece, dar trebuie să-i reamintească faptul că alţii au parcurs acest drum şi s-au vindecat.

Nu o lăsa să plece fără a-i oferi ajutorul şi pe viitor, iar dacă consideri că este nevoie, încurajeaz-o să se adreseze unui consilier specializat. Nu vă fie teamă s-o întrebaţi cum va proceda cu această problemă în viitor, ci spuneţi-i că o veţi ajuta în continuare. [14]

Când lucram cu femeile care au avut avorturi este foarte important să recunoaştem drept normale sentimentele şi durerea lor. Uneori ele se simt îngrozitor deoarece cred că ceilalţi nu trec prin aceleaşi greutăţi sufleteşti. Dacă nu le spuneţi că experienţa lor reprezintă reacţii normale şi simptome ale suferinţei, ele vor selecta cu atenţie care dintre simptome să vi le descrie şi care nu, pe măsură ce discuta cu dvs. Le puteţi spune: „Alte femei împărtăşesc aceeaşi durere” sau „Este o reacţie normală la suferinţă”. [15]

De asemenea este foarte util ca preotul să le ajute să înţeleagă esenţa războiului duhovnicesc prin care trebuie să treacă, bunătatea lui Dumnezeu şi capcanele diavolului. Este semnificativ de arătat cât de diferit îi apăr omului Hristos şi diavolul înainte şi după avort. Înainte de avort, Hristos cheamă la nădejde, iar diavolul la disperare, iar după avort Hristos continuă să ofere nădejde, în timp ce diavolul oferă numai deznădejde, reuşind astfel victoria finală asupra femeii care a săvârşit acest păcat.

Înainte de avort, Hristos încearcă să oprească făptuirea acestui păcat spunându-i femeii să aibă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi că sacrificiul pe care îl va face acum îi va fi răsplătit însutit. Pe de cealaltă parte, diavolul insistă spunându-i femeii că nu are de ales, că singura soluţie pentru ea este avortul, căci altfel viitorul său va fi distrus sau viaţa copilului pe care-l poartă în pântece va fi o suferinţă continuă sau că nu este acum momentul potrivit pentru a avea un copil sau că va fi părăsită de toţi cei dragi.

Dar după avort, războiul dintre bine şi rău ia un alt aspect. Dacă Hristos continuă să ofere dragostea Sa şi nădejde de milă şi iertare, de cealaltă parte diavolul continuă să aprindă flacăra disperării şi astfel, cel care a îndemnat-o să aleagă avortul, acum devine cel mai straşnic acuzator al ei, spunându-i că a omorât un copil nevinovat, şi încă propriul ei copil şi că nu mai este speranţă de iertare pentru ea. Şi, ceea ce este şi mai periculos, îi insuflă gândul că poate să facă oricât de multe avorturi de acum încolo, fiindcă nu mai este nici o diferenţă căci oricum s-a dovedit a fi criminală. Pe lângă această o îndeamnă spre ură faţă de toţi cei care au fost implicaţi în alegerea avortului, precum şi faţă de cei care nu i-au oferit ajutorul atunci când a avut nevoie, şi astfel o împinge în singurătate şi deznădejde. [16]

Biserica trebuie să fie pentru ea acel „acasă” unde să poată redescoperi, sau poate descoperi pentru prima dată, că este chipul lui Dumnezeu şi nu se confundă cu răul pe care l-a făcut. [17]

 

Paşii spre vindecarea prin iertare în Biserică

În literatura de specialitate sunt enumeraţi o serie de paşi pentru vindecarea suferinţei post-avort, dar întrucât ordinea acestora nu este fixă, ci fiecare femeie este unică în felul în care evoluează pe această cale spre vindecare, am realizat o împărţire mai generală care cuprinde etapele absolut obligatorii şi care nu pot fi parcurse decât în această ordine.

Primul pas spre vindecare este că femeia care a făcut un avort să înceapă să vadă adevărul, să accepte că suferă, că avortul i-a schimbat viaţa, că există o problemă, într-un cuvânt să iasă din negarea pe care a folosit-o ca să se protejeze de suferinţă. O cât de mică breşă în acest sistem de apărare o poate îndemna pe femeie să caute ajutor şi să-l contacteze în vreun fel pe preot: fie pentru spovedanie, fie pentru a i se citi vreo rugăciune, fie chiar într-o simplă discuţie particulară. Preotul trebuie s-o asculte cu atenţie şi să vadă de ce are ea nevoie. Adesea ea este atât de copleşită încât nu poate articula acest lucru, dar vă va spune totuşi câte ceva din ceea ce i se întâmplă. Ea vă va pune, probabil, anumite întrebări, vorbite sau subînţelese. Adesea, aceste nelinişti ale sale vor părea puţin confuze. Dacă am putea folosi tehnici reflexive de ascultare, ca să vedem retrospectiv ce pare să spună, ea ar putea să-şi clarifice nevoile sale ulterioare. Dar şi numai ascultând-o, deja este un ajutor foarte mare pentru ea căci instinctiv ştie că oamenii care o pot asculta, n-o judecă.

În această primă etapă preotul poate folosi şi metodele specifice consilierii psihologice post-avort. De exemplu îi poate sugera să ia un caiet şi să-şi noteze experienţa avortului, cele mai profunde gânduri şi sentimente despre acesta, ce a învăţat din această experienţă, cum trece prin ea şi care sunt coşmarurile pe care le are. Dacă are înclinaţii artistice, poate să deseneze sau să picteze ceea ce simte, poate scrie poezii, eseuri sau scrisori. Este ceva similar cu analiza incidentelor critice care au produs o traumă (unul dintre cele mai răspândite procedee de intervenţie psihologică în situaţii post-traumatice). Femeia poate fi prea fragilă ca să vorbească cu cineva despre experienţa ei şi îi poate fi mai uşor dacă o transpune pe hârtie. Scopul este acela de a se ajunge până la cele mai adânci sentimente din sufletul ei: de teamă, durere, respingere, ruşine, vină, disperare. „Ţinerea unui jurnal despre sentimente în experienţele traumatice, precum şi efortul de a procesa mintal o asemenea experienţă poate ajuta oamenii să iasă eficient din ea”.

Această etapă se referă de asemenea la recunoaşterea sentimentelor pe care le are o femeie în legătură cu avortul suferit. Ea va începe să-şi plângă durerea numind pierderile pe care le-a suferit ca rezultat al avortului. Prin aceasta va începe procesul de îngropare a trecutului şi de deschidere deplină a vieţii faţă de prezent. Femeia trebuie să-şi specifice sentimentele pe care le-a avut sau le are: astăzi, în ziua avortului, faţă de tatăl copilului, faţă de cei care i-au întrerupt efectiv sarcina, faţă de ea însăşi şi de asemenea îşi poate face un inventar al pierderilor suferite în urma avortului. Împărtăşirea gândurilor, a necazurilor şi sentimentelor este cel mai eficient mod de a o împiedica pe o femeie să cedeze depresiei, care i-ar epuiza toată energia şi nădejdea.

Tot în această etapă femeia trebuie să înveţe să-şi recunoască teama şi ruşinea. Ruşinea este un sentiment puternic ce de termină pe o persoană să creadă că este lipsită de valoare. Mesajul pe care-l transmite ruşinea nu va fi „Am făcut o greşeală” ci „Sunt o greşeală”. De aceea este nevoie să se elibereze din strânsoarea ruşinii şi să înlocuiască minciunile pe care le-a crezut. În loc să reacţioneze emoţional la un mesaj, femeia trebuie să discearnă ce este adevărat şi ce nu este adevărat în fiecare situaţie ce-i trezeşte un sentiment de ruşine sau vină. Ea trebuie să noteze ce-i activează sentimentele de ruşine şi cum reacţionează, şi trebuie să încerce să-şi repare greşeala într-un fel sau altul: să ceară scuze, să caute iertare, să-şi schimbe comportamentul, să se ierte pe sine însăşi pentru greşeala făcută.

Ruşinea nerezolvată duce întotdeauna la mânie. Această mânie din stresul post-avort este exprimată de femeie că mânie împotriva ei sau ca furie îndreptată împotriva altora. Mânia este o parte validă a procesului de vindecare. Este normal ca femeia să se simtă supărată, mai mult, să se simtă cuprinsă de mânie ca răspuns la sentimentele dureroase pe care i le-a provocat avortul. Dacă persoana acceptă să fie cuprinsă de mânie şi să-i facă faţă, este deja un pas mai aproape de vindecare. Ea nu trebuie să fugă de mânie, ci să-i facă faţă într-un mod adecvat. De aceea este important ca femeia care a suferit avortul să-şi exprime aceste emoţii sau sentimente. Alte moduri de exprimare a mâniei sunt prin consemnarea gândurilor în jurnal, scrierea unor scrisori sau chiar a unor poeme, poezii. Scopul este acela de a se ajunge până la cele mai adânci sentimente de teamă, durere, respingere care stau la baza mâniei. Ori de câte ori i se pare unei persoane că este din nou încercată de mânie în legătură cu avortul suferit, ea trebuie să repete metoda de exprimare care a dat cele mai bune rezultate în cazul ei. Aceasta nu înseamnă că nu a depus toate eforturile pentru a-şi înlătura mânia, ci pur şi simplu arată că mai poate exista mânie în străfundurile sufletului ei pe care trebuie să o înlăture.

Cercetătorii de asemenea arată că discutând cu persoana este de ajutor să o asiguri că există o cale de ieşire, că există ceva în interiorul ei care o va ajuta să treacă de eveniment. Acest lucru se pare că declanşează elasticitatea personală. Şi ce poate fi mai util pentru ieşirea din disperare decât nădejdea creştină în milă şi ajutorul lui Dumnezeu?

Al doilea pas spre vindecare şi cel mai important este iertarea: a primi şi a da iertare. A primi iertare de la Dumnezeu pentru avortul săvârşit şi a-i ierta pe ceilalţi, pe sine şi chiar pe Dumnezeu. Numai iertarea poate vindeca rănile adânci, iar avortul este o rană profundă a întregii fiinţe. Iertarea adevărată nu poate există fără prima etapă, cea a recunoaşterii şi acceptării suferinţei provocate de avort, căci nu poţi cere iertare pentru ceva dacă nu eşti conştientă de faptul că ai greşit.

Sentimentele de vină, ruşine şi teamă interferează însă cu dorinţa de iertare şi împăcare cu Dumnezeu. Iar în acest punct preotul trebuie să-i explice că nu are de ce să se teamă de Dumnezeu din două motive: mai întâi, Dumnezeu ştie totul despre acel avort, nu mai poate fi surprins sau şocat de acesta. Nu numai că ştie ce a-i făcut, dar El a şi fost acolo când s-a întâmplat. El ştie cele mai grozave şi ruşinoase lucruri despre acele zile. Nu este nimic care să fi făcut şi El să nu ştie, doar că aşteaptă ca şi omul să recunoască. Şi poate să recunoască aceasta fără frică din cauza faptului că ştie care este răspunsul lui Dumnezeu: El va ierta! [18]

Pentru a primi iertare de la Dumnezeu este nevoie de conştientizarea gravităţii păcatului săvârşit, de a-ţi părea rău pentru el, de a-ţi cere iertare de la Dumnezeu şi a mărturisi păcatul în Taina Sfintei Spovedanii şi de dorinţa sinceră de a nu-l mai repetă cu ajutorul lui Dumnezeu. Preotul este iarăşi cel chemat nu numai să fie instrumentul prin care Dumnezeu îi dăruieşte femeii iertarea în taina spovedaniei, ci şi cel care are datoria să o ajute pe aceasta să aibă curajul şi îndrăzneala de a primi acest mare dar al iertării. El trebuie să o ajute să înţeleagă că Dumnezeu vrea să o ierte căci mila lui este nesfârşită şi toate păcatele omenirii sunt în faţa milostivirii Lui ca o picătură de apă într-un ocean. Hristos a murit pe cruce ca să ne poată dărui iertarea şi vindecarea, iar preotul este cel care trebuie s-o ajute pe femeia care gândeşte că Dumnezeu nu-i poate ierta avortul sau avorturile să aibă mai multă încredere în cuvântul lui Dumnezeu decât în ceea ce simte ea căci iubirea şi puterea de iertare a lui Dumnezeu covârşeşte orice minte. Acest lucru îl afirmă şi Părintele Arsenie Papacioc despre felul în care el însuşi procedează: „o asigur că este iertată, să intre într-o stare de continuă nădejde, dar cu o căinţă permanentă”.

De cele mai multe ori oamenii au greutăţi în a primi iertarea fiindcă iertarea înseamnă să lase în urmă auto-condamnarea cu care sunt atât de obişnuiţi încât se simt pierduţi fără ea. A fi iertaţi produce o schimbare în modul de gândire căci înseamnă că de acum încolo trebuie să trăim iertarea. [19]

Mai greu este însă pentru o femeie să se ierte ea însăşi pentru avortul săvârşit. Pentru a se ierta pe sine nu este însă nevoie să aprobe ceea ce a făcut în ideea că astfel va avea pace. Ceea ce a făcut poate fi într-adevăr detestabil, dar la baza iertării nu stă faptul de a te simţi bine în legătură cu păcatul respectiv, ci baza iertării este dragostea lui Dumnezeu: dragostea Lui pentru tine şi dragostea ta pentru El. Pe de altă parte însă, la neiertarea sinelui îşi aduce contribuţia şi vrăjmaşul omenirii care încearcă să-l ţină pe om copleşit de sentimente de vină şi ruşine. Neavând puterea de a-L împiedica pe Dumnezeu ca să ofere iertarea, el încercă să-l facă pe om să se simtă atât de ruşinat şi nevrednic de iertare încât să ajungă total paralizat sufleteşte sau, şi mai rău, auto-disctructiv.

Iertarea este uşa prin care femeia iese şi se depărtează de sclavia trecutului, începe să trăiască în prezent. Odată cu trecerea de la negare la recunoaştere, în mintea femeii care a făcut avort apare deseori întrebarea dacă se mai poate încrede vreodată în ea sau în alţii, iar singurul răspuns posibil este că Dumnezeu nu ne va trăda niciodată şi de aceea nu trebuie să ne temem să ne punem încrederea în El şi să-L punem pe El la baza oricărei relaţii cu noi înşine şi cu ceilalţi. [20]

Responsabilitatea ultimă este a femeii care a avortat, dar aceasta nu înseamnă că numai a ei singură. Toţi cei care au influenţat-o, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, să ia decizia respectivă, poartă o parte de vină. Şi chiar dacă se va ierta pe ea însăşi pentru partea ei de vină, nu va fi în întregime liberă până ce nu-i va ierta şi pe toţi aceştia pentru partea lor. Dacă aceştia îşi cere iertare, este mai uşor, dar dacă ei nici măcar nu realizează răul pe care l-au făcut, dacă ei nu au nici o remuşcare, este mult mai greu să ierţi. Cu toate acestea, dumnezeu nu ne cere nimic imposibil, dimpotrivă, tot ceea ce ne cere este în ultimă instanţă pentru binele nostru. Dicţionarul defineşte cuvântul iertare ca “renunţare la mânie sau resentimente împotriva celui care ne-a supărat”. Ceea ce ne cere Dumnezeu este să punem flăcările resentimentelor în mâinile Sale şi să-i iertăm cu ajutorul Său. Poate fi utilă alcătuirea unei liste cu toţi cei care au o parte mai mare sau mai mică de vină în decizia avortului, notând în dreptul fiecăruia exact lucrurile pentru care îl consideră vinovat, iar apoi prin rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare în parte să ceară puterea de a-l ierta. [21]

Importanţa iertării reiese şi din aceea că vindecă inimile şi reface relaţiile, este cheia sănătăţii integrale a omului, este leacul neaşteptat şi revelat al dragostei împotriva durerii nedrepte, deschide uşa spre noi posibilităţi de viaţă, eliberează emoţiile şi sentimentele, dă putere prin eliberarea unor energii blocate de ură, mânie şi îngrijorare, ajută să te confrunţi cu realitatea vieţii şi să-i faci faţă, nu mai ai nevoie de mânie şi ură pentru că, renunţând la luptă, nu mai ai nevoie de arme.

Iertarea este o lucrare a iubirii. Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă.

Când te-ai hotărât să ierţi: nu te opri chiar dacă după ce ai hotărât să ierţi, vei constata că simţi altceva decât credeai că vei simţi; nu te speria chiar dacă supărarea poate continua şi după ce ai iertat, pentru că sentimentelor de mânie şi durerii le trebuie timp pentru a se stinge şi cel mai bine este să le trăieşti iertând. Cere iertare pentru „partea” ta de vină, iar pentru a ierta începe de unde poţi şi lasă iertarea să-şi facă lucrarea în procesul de vindecare cu harul lui Dumnezeu.

Numai dacă am înaintat pe calea vindecării putem spune că inima noastră e pregătită pentru darul iertării. Pentru că, iertarea, cu adevărat nu ne aparţine, ea este întotdeauna darul lui Dumnezeu, fie că ştim, fie că nu; fie de credem în Dumnezeu, fie că nu. Iertarea nu este un act de eroism, nu este o virtute morală, ci o virtute teologală, pentru că este iubire. Dumnezeu ne-o cere, Dumnezeu ne inspiră să o cerem şi să o acordăm, Dumnezeu ne dă puterea s-o trăim, dăruind-o sau primind-o.

Când intrăm în procesul iertării, doar primul act de voinţă ne aparţine, mai departe totul devine deschidere către şi primire a iubirii lui Dumnezeu. Ce este important de reţinut, este faptul că iertarea nu se dă, ci se primeşte, iar motorul iertării este conştiinţa limpede că eşti iubit în mod necondiţionat de Dumnezeu, că nu trebuie să plăteşti nimic pentru nimic. [22]

 

Concluzii

Din cauza gravităţii şi profunzimii rănilor produse de avort, suferinţa post-avort poate necesita o lungă perioadă de timp pentru vindecare şi cere mult efort. Gândurile se pot reîntoarce şi pot exista momente în care persoana respectivă să se îndoiască de iertarea lui Dumnezeu şi să aibă tendinţa de a cădea din nou în deznădejde, dar atâta timp cât va rămâne în sânul Bisericii şi se vă întări cu Sfintele Taine, toate încercările vrăjmaşului de a recâştiga acel suflet sunt sortite nereuşitei.

Părerea mea personală este că în cazul vindecării doar la psiholog, nu exista vindecare adevărată şi nici eliberare de durerea spirituală şi emoţională cauzată de avort, dacă nu exista credinţa în Iisus Hristos. Există anumite beneficii ale unor metode utilizate de psihologia seculară, însă fundamentul adevăratei vindecări se găseşte numai în Dumnezeu. Orice program de consiliere, fără elementul credinţei va echipa femeia cu nişte deprinderi de a face faţă situaţiei pe moment şi de a se simţi eliberata doar temporar de suferinţe, în cel mai bun caz. [23] Dar aceasta nu înseamnă că preoţii nu pot folosi în munca lor de a ajuta femeile care suferă în urma unui avort folosind şi metodele altor ştiinţe precum psihologia. Aceste instrumente umane sunt folositoare până într-un anumit punct şi îşi au rolul lor pe calea spre vindecare. Se poate şi fără ele, dar dacă pot oferi un anumit grad de ajutor în unele cazuri, consider că este bine să fie utilizate.

În schimb preotul poate oferi mult mai mult decât ştiinţele umaniste, căci el are harul şi puterea de a conduce sufletul rănit pe calea spre adevărata şi deplina vindecare în Biserică. Misiunea lui porneşte de la rugăciunea fierbinte pentru persoana suferindă [24], dezlegarea de păcate în taina spovedaniei, ascultarea şi înţelegerea suferinţei acesteia, sfătuirea oferită cu inimă deschisă şi cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu şi chiar consiliere în măsura cunoştiinţelor deţinute, toate însoţite de rugăciune.

Trebuie să depăşim teama că punând accentul pe iertarea lui Dumnezeu vom încuraja femeile să facă avort şi apoi să caute vindecare. Cred că aceasta este o teamă nejustificată care împiedică arătarea înţelegerii şi compasiunii care sunt cu adevărat necesare pentru a crea un mediu propice pentru vindecarea post-avort. Dimpotrivă, tocmai printr-un astfel de mediu vom putea crea în final o societate pro-viaţă. Numai atunci când suferinţele pe care avortul le provoacă femeilor, bărbaţilor, familiilor şi societăţii vor fi cunoscute de către toţi, avortul va putea deveni nu numai ilegal, dar şi de neconceput. [25]

În încheiere aş vrea să citez din experienţa pastorală de o viaţă a părintelui Ilie Moldovan în legătură cu acest subiect: “Pentru femeia care a săvârşit un avort şi a supravieţuit, milă şi durerea care au urmat acestui act sunt mult mai dureroase şi mai amare decât orice pedeapsă care ar putea fi prescrisă de către Biserică. Totuşi, cea mai mare vină îi revine ei. Există preoţi care relatează despre femei care suferă de pe urma avortului şi după numeroase spovedanii şi dezlegări. Datoria Bisericii faţă de aceşti suferinzi sărmani este de a-i aduce la pace cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, curăţindu-i de amăgirea că ar fi nevrednici de iertarea lui Dumnezeu şi de mântuire. A aduce pacea lui Dumnezeu unei femei astfel vătămate este o muncă duhovnicească, spirituală de ani de zile. Acesta este fructul amar pentru cea de-a doua victimă a avortului – femeia.” [26]

Monahia Onufria Matei – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul – Lipniţa

Sursă: CulturaVietii.ro | Suferinţa post-avort şi tămăduirea acesteia prin iertare. Ghid pastoral

__________________

[1] David C. Reardon – “The Jericho Plan. Breaking Down the Walls Which Prevent Post-Abortion Healing”, Acorn Books, Springfield, ÎL, 2010, pag. 35;

[2] Asociaţia Proviţa Media – „Experienţa unei pierderi reproductive este cea mai profundă rana din inima unei femei”, Interviu cu dna Victoria Thorn, iniţiatoarea „Proiectului Rahila” din SUA de vindecare a traumei post-avort, www.provita.ro;

[3] Theresa Karminski Burke – “Post-Abortion Healing Reconciling an Abortion în the Catholic Church”, Publication of Rachel’s Vineyard Ministries, September 5, 1996;

[4] Asociaţia Proviţa Media – interv. Cât.;

[5] David Suchanick – “The Pain of Abortion Lingers for Years Without God’s Mercy. Another View”, în “Missourian”, Jefferson City Diocese, November 2005;

[6] Tove Ross Niklassen – „Urmările psihice ale avortului provocat”, în Porunca iubirii, Sibiu, nr. 3, 2000, pag. 28;

[7] Luci Freed, Penny Yvonne Salazar – „Anotimpul vindecării”, traducere de Elena Jorj, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1999, pag. 16;

[8] Catherine Sanders – “How to Survive the Loss of a Child: Filling the Emptiness and Rebuilding Your Life”, Crown Publishing Group, 1998, pag. 5;

[9] David C. Reardon – “Aborted Women: Silent No More”, Good News Pub, 1990, pag. 120;

[10] David C. Reardon – “Making abortion rare. A Healing Strategy for a Divided Nation”, 2009, pag. 134-135;

[11] Mary Comm – “Secret sin. When God’s Children Choose Abortion”, Morgan James Publishing, 2006, pag 39;

[12] Theresa Burke – “The Journey from Grief to Grace. Reaching Ouţ to Those Hurting After Abortion”, în “Christian Counseling Connection”, a publication of the American Association of Christian Counselors Issue 2/2005;

[13] Michael T. Mannion – “Abortion and healing: a cry to be whole”, Rowman & Littlefield, 1986, pag. 14-15;

[14] Elliot Institute, 2010, www.afterabortion.com;

[15] Asociaţia Proviţa Media – interv. Cât;

[16] David C. Reardon – “Making abortion rare. A Healing Strategy for a Divided Nation”, ed. Cât., pag. 142-143;

[17] Michael T. Mannion – “Post-abortion aftermath: a comprehensive consideration. Writings generated by various experts at a “Post-Abortion Summit Conference””, Rowman & Littlefield, 1994, pag. 118;

[18] Sydna Massé – „Her Choice to Heal”, David C Cook, 2009, pag. 69-70;

[19] Brian Hines, Bill Hines – “Leaving Yesterday Behind” , Christian Focus Publications, 2002, pag. 34;

[20] Jennifer O’Neill – “You’re Not Alone: Healing Through God’s Grace After Abortion”, Faith Communications, 2005, pag. 119;

[21] Sydna Massé, op. Cât., pag 72-74;

[22] Monahia Siluana Vlad – “Să ne vindecăm iertând”, www.sfintiiarhangheli.ro;

[23] Asociaţia Proviţa Media – “Avortul răneşte, Hristos vindecă. Interviu cu dna Mary Comm, preşedinta organizaţiei „În Our Midst” din SUA”;

[24] Mary Comm – op. Cât., pag. 58;

[25] David C. Reardon – “Making abortion rare. A Healing Strategy for a Divided Nation”, ed. Cât., pag. 138;

[26] Pr. prof Ilie Moldovan, la Ierom. Ioan Iaroslav – „Cum să ne mântuim?”, ed. Scara, 2005, pag. 349.