Până în clipa morții tale, sufletul nu îți este pierdut

Porțile grele de fier se închid cu un zgomot asurzitor. Chiar și acum, după atâta timp, acel zgomot îi făcea inima să tremure, provocându-i o grea senzație de frig și o cumplită amețeală.

„Alte suflete pierdute în acest iad pământesc.” Își zise, în sinea sa, Fiorosul, cum era cunoscut printre ceilalti deținuți. Dobândise acest pseudonim din cauza privirii sale de gheață care năștea fiori până și în sufletele subjugate celor mai cumplite păcate.

Camera rece și neprimitoare în care razele blânde ale soarelui izbuteau cu greu să pătrundă, era singurul loc unde își permitea să fie el însuși.

Prieteni nu avea… puținele relații ce le întemeiase cu ceilalți se bazau pe frică sau pe interes. Trebuia să supraviețuiască, să lupte pentru propria sa viață și făcea aceasta cu o naturalețe cutremurătoare, folosindu-se din plin de influența pe care știa că o are asupra celor din jur. Respect nu exista; era un cuvânt pe care îl uitase la scurt timp de la intrarea în închisoare. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că, în curând, acest iad se va transforma într-o adevărată binecuvântare.

Ușa celulei se deschide deodată, vocea puternică și impunătoare a gardianului anunțând indirect sentința tragică a condamnatului. Fiorosul nu se clintise din locul său; privea cu aceeași nonșalanță printre gratiile de la geamul sumbru și neprimitor. Noul coleg de celulă nu îl interesa…. de fapt, nimic nu îi trezea interesul. Bucurie simțea doar atunci când vedea frica paralizantă ce se citea cu ușurință în ochii celor pe care îi privea; sentimentul dominației îi oferea o falsă plăcere. Se hrănea din propria ură și putere, neștiind că acestea erau calea sigură spre distrugere.

Brusc, această sete de dominare erupe din sufletul său, îndemnându-l să facă o nouă victimă. Cu un zâmbet malefic și cu o privire de gheață, Fiorosul decide că a sosit momentul să îl întâmpine pe noul deținut. Avea să aibă parte de cea mai mare surpriză din viața sa.

Întorcându-se, își privește intens colegul, așteptându-se la reacția scontată însă, în loc de o privire temătoare, vede un zâmbet senin și o privire plină de bunătate. Imaginea neașteptată îl derutează… pentru prima dată după mult timp, nu știa cum să reacționeze.

Ochii blânzi îi erau cunoscuți, dar… unde îi mai întâlnise?

– Prieten drag, nu-mi vine să cred că, în sfârșit, te-am găsit. Bărbatul cu bunătatea în priviri se îndreaptă spre Fioros, însă acesta îl respinge cu vehemență.

Amintiri latente ies la suprafață, tulburându-l profund. Se întoarce cu spatele, încercând din răsputeri să-și reprime furia ce o simțea.

Inima îi fierbea de supărare la gândul că unul dintre cele mai frumoase suflete pe care le întâlnise vreodată avea să-și găsească distrugerea în iadul chinuitor care îi răpise liniștea sufletească. Neizbutind să-și controleze sentimentele, lovește cu putere peretele și, întorcându-se spre vechiul său prieten, îl ia de haină, strigând:

– De ce ai ajuns în acest iad? Spune-mi! Ce ai făcut?

Răspunsul întârzie să apară, doar tăcerea apăsătoare se bucura de scurta sa domnie.

– Spune-mi!

Orbit de furie, Fiorosul îl lovește puternic, pedepsindu-l pentru dezamăgirea ce i-o provocase.

– Tu erai cea mai nobilă persoană pe care am întâlnit-o vreodata. Preferam să nu îți mai văd chipul, decât să îmi provoci o asemenea durere!

– Prietene…

– Ce grozăvie te-a adus aici? Ce blestem te-a purtat în acest iad unde îți vei pierde sufletul? Tu nu știi cum e să trăiești aici… în acest loc nu există respect, iubire, nu există Dumnezeu!

– Dumnezeu este pretutindeni!

– Da? Atunci de ce a permis ca sufletul tău să se piardă aici?

Tăcere.

În privirea Fiorosului sălășluia dezamăgirea și durerea.

– Uită-te la mine!

Deținutul nu îl ascultă, ferindu-și privirea.

– Ți-am spus să te uiți la mine!

Primind aceeași reacție din partea prietenului său, Fiorosul îi pune ușor mâna pe față, căutându-i privirea. Inima i se liniștește îndată… știa că acea privire blândă și călduroasă nu ar putea minți vreodată.

Cu vocea înceată, spune:

– Nu ești vinovat de nimic, locul tău nu e aici.

– Eu…

– Prietene, pe ceilalți îi poți minți, dar pe mine nu mă vei putea minți niciodată! Eu îmi merit pedeapsa…. dar tu? Pentru cine îți sacrifici libertatea și îți riști viața?

– Spune-mi! Niciodată nu te voi trăda, tu ești singurul om pentru care mai am respect.

Deținutul păstrează tăcerea

– E viața ta. Nu înțelegi? Aici nu e un loc de relaxare, aici e chiar iadul!

Fiorosului nu îi venea să creadă că un om nevinovat își riscă liberatatea cu atâta ușurință.

– Bine, nu îmi spune motivul pentru care faci aceasta, dar gândește-te! În timp ce tu îți petreci zilele aici, altcineva se bucură de libertate. Bunătatea te va costa viața!

– Bunătatea nu îți ia viața, din contră. Bunătatea îți dă viață.

– Ești absurd! Ce fel de bunătate exagerată este aceasta, când faci un asemenea gest?

– Nu este nici un gest absurd. Vinovat sau nevinovat, îmi asum ceea ce fac!

– Ce fel de om ești? De ce nu lupți pentru binele tău?

– Chiar asta fac… doar că nu lupt așa cum crezi tu. Ce câștigi impunându-te prin violență? Ce câștigi dacă îți trăiești viața doar hrănindu-te cu ură?

Fiorosul își întoarce privirea. Cuvintele auzite i-au trezit conștiința pe care încercase să și-o adoarmă.

– Fiorosule… nu ești tu acesta, tu nu ești așa. Nu permite ca tragediile vieții să te schimbe! Sufletul tău este mai presus de falsa bucurie pe care ți-o aduce puterea, este mai presus de toată frica și neputința.

– Prietene, eu îmi merit pedeapsa, sufletul meu este deja pierdut… dar tu? Aici îți vei pierde sufletul!

– Până în clipa morții tale, sufletul nu îți este pierdut. Va exista mereu o fărâmă de speranță, iar în ceea ce privește sufletul meu… Nu locul în care ești te face să-ți pierzi sufletul, ci faptele pe care le săvârșești!

Inima Fiorosului simțea o ușoară adiere caldă, pe care nu o mai simțise de mult timp, dar pe care o recunoscuse îndată; tresare uimită.

– Faptele mele… mi-am semnat singur sentința la moarte prin înfăptuirea lor.

Ochii îi devin umezi… neașteptatul s-a petrecut. Lacrimi calde izvorăsc dintr-o inimă care acum fugea neobosită după acea adiere caldă învăluită într-o dulce iubire, dorind cu nesaț să se contopească cu ea.

Bărbatul blând simțise schimbarea ce avea loc în inima prietenului său și, cu un zâmbet senin și cald, îi pune mâna pe umăr, rostind cu bucurie:

– Dar lacrimile tale curate și sincera părere de rău vor putea șterge această sentință.

Cu fiecare clipă care trecea, cu fiecare lacrimă vărsată, Fiorosul dispărea, cedându-i locul unei alte persoane care se năștea dintr-o iubire pe care o crezuse pierdută, dar pe care acum o regăsise. Noul deținut, prin iubirea și bunătatea sa a reușit să înlăture zidurile de piatră în care era închis sufletul îngreunat al celui care fusese cândva cunoscut sub numele de Fiorosul.

Vocea gardianului se aude iarăși… aceeași voce rece și neprimitoare. Dacă în urmă cu câteva zeci de minute rostise acea cruntă sentință, acum urma să anunțe vestea unei eliberări. Bărbatul cu blândețea în priviri fusese achitat de pedeapsă… adevărul ieșise la iveală.

Cu inimile tremurânde, cei doi bărbați își iau rămas-bun, bucuroși de întâlnire și de schimbarea drastică ce a avut loc. Un deținut se schimbase, o inimă se luminase.

(Mihaela Gligan)

Pe același subiect vă recomandăm cu drag cartea: Parintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfant in lagarele comuniste