Sunetele tăcerii

Se spune că “liniştea este limbajul lumii care va venii”.  De asemenea ni s–a  spus că aceia care sunt în mormânt nu pot lauda pe Dumnezeu („Oare mortilor vei face minuni ? Sau cei morti se vor scula si Te vor lauda pe Tine ?” Ps.87, 11). Iadul este lumea tăcerii. Astfel, avem paradoxul tăcerii pline de bucurie a vremii care va veni, şi tăcerea plină de regrete că nu putem spune nimic.

Se pare ca misterul stă în natura tăcerii. Este o tăcere care vine din plenitudine – tăcere datorată faptului că nu găseşti niciun cuvânt care să fie suficient să exprime ceea ce simţi. Există, de asemenea, o tăcere care vine din goliciune, atunci când cuvintele se întorc înapoi la cel ce le rosteşte pentru că nu pot să se ridicela nivelul expresiei.

În cursul vieţii probabil am experimentat câte un pic din ambele forme ale tăcerii. Am cunoscut o bucurie prea mare ca să poată fi descrisă în cuvinte şi o durere ca “o gaură neagră emoţională” care nu poate fi exprimată în cuvinte. Eu prefer bucuria.

Sfântul Ignatie din Antiohia a spus: “Acel care deţine într – adevar cuvântul lui Iisus poate auzi chiar şi liniştea.” Vladimir Lossky comentând acest lucru spune că aceasta este condiţia necesară ca să auzi Scriptura atunci când este bine transmisă în Tradiţie. Este un mod simplu de a spune că Scriptura ne poate transmite mai multe decât putem noi auzi, dar doar atunci când Sfântul Duh sălăşluieşte în noi.

Într-un mod ciudat trăim într-o lume care este flamândă de tăcere – nu de acea tăcere care macină sufletul, ci suntem flămânzi de o tăcere care este capabilă de a purta plinătatea lumii, o tăcere care este plină de lauda şi bucuria lui Dumnezeu.

Îmi amintesc bine de torentul cuvintelor şi a gândurilor care se învârteau în mintea mea în timpul călătoriei mele spre Ortodoxie. Nu numai că erau mii de întrebări şi dezbateri – cuvintele serveau ca substitut pentru acţiune – o ezitare zgomotoasă. Îmi amintesc, de asemenea, liniştea resemnării atunci când cuvintele se terminau, şi ezitarea care ceda locul lui Dumnezeu.

Trebuie să fiu sincer şi să spun că starea inimii mele a fost de aşa natură încât aceste stări s-au tot repetat. Tăcerea predării era în mod frecvent urmată de alt torent de cuvinte care se terminau din nou în linişte.

Bănuiesc că viaţa mea va continua în acest fel până când gaseşte supunerea finală. Cuvintele curg până când în cele din urmă găsesc odihna în Cuvântul  care linişteşte. Este o tăcere care este îmbrăţişată – nu din dragoste faţă de linişte, ci din dragoste faţă de Cuvânt. Este liniştea Cuvântului Iisus.

(Pr. Stephen Freeman)