Suntem responsabili şi pentru faptele celorlalţi
Era prima zi a anului şi aşteptam metroul ca să mă duc la biserică. Am coborât liniştită pe peron însă ceva părea în neregula pentru o zi de 1 ianuarie, era cam multă lume în comparaţie cu străzile pustii. La scurt timp a venit metroul dar conductorul a anunţat că toţi pasagerii trebuie să coboare pentru că trenul se retrage din circulaţie. Cu următoarele două metrouri care au venit s-a întâmplat acelaşi lucru. Oamenii se strângeau din ce în ce mai mulţi şi deveniseră neliniştiţi, agitaţi, unii chiar începeau să înjure şi să se certe cu conductorii. Nimeni nu ştia de ce nici un metrou nu mergea mai departe. Deşi la început eram calmă, după un timp am început şi eu să mă îngrijorez, mai ales pentru că întârziam la slujbă. Cam după 30 de minute de aşteptare un mecanic a dat în sfârşit o explicaţie pentru toată situaţia creată: o tânără s-a sinucis la 2 staţii mai în faţă.
Şi aici este punctul la care doream să ajung cu povestirea mea. Faptul că o tânără a hotărât să se arunce în fata metroului în prima zi din an m-a şocat profund. Apoi aproape toată ziua m-am gândit la acest lucru. Ce o fi determinat-o pe biata fată să recurgă la un asemenea gest? Asta cu siguranţă că n-o să aflu dar m-am mai gândit şi la altceva.
Nu trebuie să ai neapărat un motiv ca să te sinucizi. E de ajuns să nu ai niciun motiv ca să trăieşti. Dacă în primul caz ar fi fost vinovate doar câteva persoane pe lângă victimă, în cel de-al doilea caz, toată lumea e vinovată. Nimeni nu s-a străduit îndeajuns de mult să-i dea feţei un motiv ca să trăiască. Acel nimeni sunt şi eu, şi tu, care citeşti acest articol. Suntem cu toţii responsabili de viaţa fiecărui individ în parte, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu mai ştiu cine spunea că ”eşti vinovat ca acela e vinovat”.
Ce vreau să spun este că ar trebui să fim mult mai atenţi la cum ne comportăm cu cei din jur, ce priviri şi vorbe le aruncăm. Nu poţi şti niciodată când în faţa ta stă o persoană cu gând de sinucidere iar tu, printr-un simplu zâmbet blând sau o scurtă rugăciune pentru el, îl poţi salva. Sau măcar ştii că ai încercat. Cine ştie, poate că cu câteva zile în urmă, tânăra aceea a stat în faţa mea iar eu i-am aruncat o privirea urâtă din care a înţeles că ”într-adevăr, viaţa nu merită trăită, oamenii sunt răi şi vor să-mi facă rău”. Fiecare gest de-al nostru, cât de mic, are consecinţe inimaginabile, aşa că ar trebui să fim cu luare-aminte.
Zi de zi, trebuie să ne prefacem în modele demne de urmat, în fapte şi credinţa. Să ne străduim să avem Viaţa în noi ca să le-o putem împărtăşi şi celorlalţi. Să fim noi motivele pentru care bieţii oameni să mai acorde o şansă vieţii. Şi când spun “motive” nu mă gândesc că putem să-L substituim pe Dumnezeu, nicidecum! Ci să ne arătăm nişte ucenici buni ai Domnului, care se îngrijesc şi de vieţile altora. “ Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15, 13)
Oamenii străzii mi se par printre cele mai expuse categorii la pericolul sinuciderii. Aceştia chiar nu au nimic: familie, casa , bani, prieteni, absolut nimic. Iar noi când trecem pe lângă unul ca aceştia ne uităm cu dispreţ şi refuzăm să-i ajutăm. Şi atunci cum să nu fie adevărată expresia ”indiferența ucide”? Aşadar vom da socoteală pentru indiferenţa noastră, pentru ce am fi putut să facem dar n-am făcut, la temuta Judecată.
Mi-e greu să vorbesc despre acest subiect însă consider că este de datoria noastră, a creştinilor, şi nu numai, să luăm atitudine. Iar această atitudine începe cu noi înşine. Să ne revizuim un pic sau un pic mai mult comportamentul, să fim mai buni, mai calmi, mai blânzi şi atunci cu siguranţă că vom putea să-i ajutăm mai mult pe cei din jur.
Pace şi bucurie de la Domnul!
(Patricia)
Sorin
ianuarie 2, 2012 @ 4:00 pm
Patricia, eu sincer nu cred că oamenii străzii sunt predispuşi sinuciderii. Mai degrabă ar fi predispuşi tinerii care nu au o familie iubitoare şi înţelegătoare în care ei să se poată simţi iubiţi şi protejaţi. Neavând o familie solidă ajung să devină dependenţi de primul/prima tânăr/tânără care le oferă puţină dragoste. Iar în momentul în care această relaţie nu mai merge totul s-a terminat. Sau cazul oamenilor care trec financiar prin nişte momente foarte grele şi nu găsesc nici o ieşire. Şi sunt multe cazuri de sau… Vezi tu, problema nu e faptul că văzând un om cu tendinţe sinucigaşe nu faci nimic ( poţi chema pe cineva să-l bage la spitalul de nebuni :)) ) ci faptul că noi refuzăm să vedem durerea celuilalt. Ceva de genul cum citisem la un părinte despre un prieten ce întreabă pe alt prieten dacă se simte bine iar celălalt spune formal că da lucru aşteptat de primul prieten pentru a se spăla pe mâini de ideea de a ajuta pe celălalt ( eu l-am întrebat dacă se simte bine iar el a spus că se simte bine aşa că nu mai îmi pasă de restul ).
Badea Patricia
ianuarie 2, 2012 @ 5:14 pm
Da Saurian ai dreptate, lipsa de iubire din partea familiei si prietenilor constituie de obicei motive serioase pentru care tinerii isi pun capat vietii. Si nu numai tinerii 🙁 Eu ma refeream ca acei oameni care traiesc pe strazi, nu au nimic, duc o existenta mizera si practic „nu mai au nici un motiv sa traiasca” care se gandesc poate ca oricum „nimanui nu-i pasa de mine”. De fapt pana la urma totul se rezuma la credinta fiecaruia. Cand ajung in situatii limita(lipsa banilor, locuintei, familiei, iubirii) unii aleg sinuciderea iar altii se intorc cu toata fiinta lor spre Dumnezeu,El fiind singura scapare, unde pot gasi dragoste si intarire pentru a trece peste toate incercarile.
Si da, e trist ca nu vedem durerea celuilalt, ca ne intereseaza doar persoana noastra, de parca am fi singurii care au probleme si griji si restul nu mai conteaza.
Sorin
ianuarie 2, 2012 @ 5:36 pm
eşti din Bucureşti?
După părerea mea, oamenii străzii sunt cam obişnuiţi cu această stare şi datorită condiţiilor grele de trai ei au gândul doar la cum să facă rost de mâncare ( deci nu prea îşi pun întrebări existenţiale ). Pe când un om care a avut un trai decent şi apoi a pierdut tot şocul e imens. La fel şi pentru oameni care nu au grija zilei de mâine ( cum e cazul tinerilor ce sunt întreţinuţi financiar de familie ) e mai uşor să-şi pună probleme existenţiale faţă de unul care tot timpul luptă pentru o bucată de pâine. Asta e părerea mea.
Badea Patricia
ianuarie 2, 2012 @ 6:06 pm
da, sunt din Bucuresti.
Cristiana
ianuarie 3, 2012 @ 8:40 pm
http://www.youtube.com/watch?v=LU8DDYz68kM&feature=player_embedded
Laura Stifter
ianuarie 4, 2012 @ 12:25 pm
Foarte impresionante cuvinte, Patricia!
Îţi mulţumim că ai împărtăşit cu noi aceste triste, dar ziditoare gânduri. 🙁
Articolul tău îmi aminteşte de un personaj din romanul „Fraţii Karamazov” care, înainte de a muri, se simţea responsabil pentru păcatele întregii omeniri… şi avea în suflet căinţă chiar şi pentru neorânduielile din natură (de exemplu, pentru faptul că animalele se mănâncă unele pe altele). În acelaşi sens, părintele Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii”, scria că, pe când era la închisoare, deşi se ştia nevinovat de acuzaţiile ce i se aduceau, avea responsabilitatea greşelilor celorlalţi.
Întâmplarea relatată de tine ne ajută să înţelegem că aceste trăiri ale sfinţilor şi părinţilor noştri duhovniceşti, departe de a fi doar exagerări, aveau o bază reală căci, aşa cum foarte frumos explica Sfântul Siluan Athonitul, dacă întreaga omenire ar asculta cuvântul Domnului, s-ar crea, la propriu, raiul pe pământ. Sf. Siluan plângea de mila celor care nu cred în Dumnezeu.
Oare câţi dintre noi plângem din compasiune pentru atei şi pentru cei indiferenţi faţă de Dumnezeu?
Oare câţi dintre noi ne gândim cu tristeţe şi responsabilitate la cei care, pentru faptele lor rele, sunt privaţi de libertate?
De exemplu, atunci când aflăm că a avut loc o crimă, desigur, aşa cum este normal pentru un creştin, simţim o reală compasiune faţă de victimă şi ne întristăm sincer pentru ceea ce i s-a întâmplat.
Totuşi, în aceste situaţii, simţim vreun moment compasiune faţă de cel care a provocat acea tragedie? Ne e milă de el pentru că, prin păcatul comis, şi-a ucis propriul suflet?
Mulţi dintre noi îi judecă pe cei necredincioşi sau pe cei care păcătuiesc grav împotriva semenilor.
Dar… noi, cei care pronunţăm atât de uşor sentinţe de condamnare la iad, am adus măcar un singur suflet rătăcit pe calea adevăratei credinţe?
Noi, care spunem că cei lipsiţi de credinţă nu merită mântuirea, am reuşit să le demonstrăm acestora, prin viaţa noastră (nu doar prin predici şi argumente raţionale) adevărul existenţei lui Dumnezeu?
De unde să ştie sărmanii fraţi ai noştri că Dumnezeu există, dacă noi, cei care mărturisim că trăim în comuniune cu El, ne comportăm ca şi cum nu am fi auzit niciodată de Evanghelia lui Hristos? 🙁
Dacă noi am trăi Evanghelia la nivelul creştinilor din Biserica primară, am obţine, în relaţia cu ceilalţi, rezultatele lor: câştigarea întregii lumi pentru Hristos. Şi cât de uşor ne-ar fi, având în vedere faptul că, spre deosebire de ei, noi ne bucurăm de libertatea religioasă, iar semenii noştri sceptici sunt, adesea, chiar foarte interesaţi de ceea ce noi credem că am crede cu adevărat. 🙂 Dacă noi am trăi pentru Hristos, am putea mărturisi, cu bucurie şi îndrăzneală, că „aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan5, 4-5).
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Laura Stifter
ianuarie 4, 2012 @ 1:00 pm
Un coleg, care l-a avut ca duhovnic pe părintele Constantin Galeriu, mi-a relatat o întâmplare deosebit de impresionantă, desprinsă, parcă, dintr-o povestire de Pateric.
Astfel, la parohia vrednicului de pomenire părinte C. Galeriu, a venit un om al străzii, care i-a mărturisit, cu o incredibilă sinceritate şi seninătate, că el s-a hotărât să se sinucidă, dar, pentru a-şi duce la îndeplinire acest plan, are trebuinţă de binecuvântarea unui preot.
Pare incredibil! Acel suflet singur, părăsit de toţi şi privat de dreptul de a fi iubit, neputând rezista suferinţei de iad în care trăia zi de zi, a hotărât să-şi ia singur viaţa… dar, pentru că Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi „gândul veşniciei”, acel nefericit a simţit nevoia de a-I cere Domnului (prin slujitorii Săi) permisiunea de a capitula în faţa indiferenţei neînduplecate a semenilor.
Astfel, îndrumat fiind de Cel Care este Viaţa cea adevărată şi veşnică, tânărul a ajuns exact la biserica Sf. Silvestru, acolo unde slujea unul dintre cei mai înduhovniciţi preoţi pe care Dumnezeu i-a dăruit poporului nostru: părintele profesor C. Galeriu.
Să ne imaginăm pentru o clipă privirea, reacţia acestui părinte duhovnicesc, atunci când a văzut un tânăr singur, deznădăjduit, care… a venit să-i ceară acordul de a se sinucide. 🙁
Aşa cum era de aşteptat, Dumnezeu nu putea pierde un suflet rătăcit care, în deznădejdea sa, a mai găsit, totuşi, puterea să-L caute şi să-I ceară ajutorul. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, părintele Galeriu a reuşit să-i salveze viaţa tânărului, convingându-l să renunţe la gestul disperat şi ireversibil pe care avea în gând să-l facă. Pr. Galeriu l-a invitat pe omul străzii în casa sa, i-a vorbit ca unui fiu duhovnicesc iubit şi astfel, prin dragoste şi blândeţe, i-a arătat că viaţa merită trăită şi că, în orice împrejurare ne-am afla, Dumnezeu ne dăruieşte şansa de a întâlni, atunci când ne aşteptăm mai puţin, un strop de iubire, un suflet sincer lângă care să ne putem găsi liniştea şi mângâierea.
Prin indiferenţa noastră, îi putem arunca pe semenii noştri, încă din această viaţă, în iad (iadul, potrivit lui Dostoievski, este „suferinţa de a nu mai putea iubi”) şi tot noi – deşi pare incredibil – putem fi prietenii credincioşi ai lui Hristos, cei prin care El salvează suflete pierdute.
Doamne ajută!
Badea Patricia
ianuarie 4, 2012 @ 1:08 pm
Iti multumesc pentru aceste cuvinte Laura. Intr-adevar ma simt vizata si eu de ceea ce ai spus, cum ca ii judecam mult prea usor pe cei necredinciosi fara sa facem in schimb nimic pentru a-i intoarcea la credinta si pentru mantuirea lor. Eu sincer nu cred ca vreodata cineva a putut sa invete de la mine , din comportamentul meu, cat de frumoasa este credinta si trairea intru Hristos 🙁 Sfantul Serafim spunea „Dobandeste pacea interioara si mii in jurul tau se vor mantui” iar un alt parinte afirma ca „O viata curata spune mai mult decat orice cuvant”.
Doamne ajuta!
Badea Patricia
ianuarie 4, 2012 @ 1:14 pm
Acum am vazut si cel de-al doilea comentariu 🙂 Impresionant. Cred ca Dumnezeu, pentru putina credinta pe care o mai avea acel om, i-a facut acest mare dar, de a-l indruma spre o biserica , la acest parinte care a reusit sa-i intoarca gandurile. Poate ca daca s-ar fi dus direct sa se sinucida, Dumnezeu n-ar mai fi intervenit dar unde exista credinta , acolo Domnul poate schimba asa de frumos viata omului! 🙂