Suntem responsabili şi pentru faptele celorlalţi

Era prima zi a anului şi aşteptam metroul ca să mă duc la biserică. Am coborât liniştită pe peron însă ceva părea în neregula pentru o zi de 1 ianuarie, era cam multă lume în comparaţie cu străzile pustii. La scurt timp a venit metroul dar conductorul a anunţat că toţi pasagerii trebuie să coboare pentru că trenul se retrage din circulaţie. Cu următoarele două metrouri care au venit s-a întâmplat acelaşi lucru. Oamenii se strângeau din ce în ce mai mulţi şi deveniseră neliniştiţi, agitaţi, unii chiar începeau să înjure şi să se certe cu conductorii. Nimeni nu ştia de ce nici un metrou nu mergea mai departe. Deşi la început eram calmă, după un timp am început şi eu să mă îngrijorez, mai ales pentru că întârziam la slujbă. Cam după 30 de minute de aşteptare un mecanic a dat în sfârşit o explicaţie pentru toată situaţia creată: o tânără s-a sinucis la 2 staţii mai în faţă.

Şi aici este punctul la care doream să ajung cu povestirea mea. Faptul că o tânără a hotărât să se arunce în fata metroului în prima zi din an m-a şocat profund. Apoi aproape toată ziua m-am gândit la acest lucru. Ce o fi determinat-o pe biata fată să recurgă la un asemenea gest? Asta cu siguranţă că n-o să aflu dar m-am mai gândit şi la altceva.

Nu trebuie să ai neapărat un motiv ca să te sinucizi. E de ajuns să nu ai niciun motiv ca să trăieşti. Dacă în primul caz ar fi fost vinovate doar câteva persoane pe lângă victimă, în cel de-al doilea caz, toată lumea e vinovată. Nimeni nu s-a străduit îndeajuns de mult să-i dea feţei un motiv ca să trăiască. Acel nimeni sunt şi eu, şi tu, care citeşti acest articol. Suntem cu toţii responsabili de viaţa fiecărui individ în parte, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu mai ştiu cine spunea că ”eşti vinovat ca acela e vinovat”.

Ce vreau să spun este că ar trebui să fim mult mai atenţi la cum ne comportăm cu cei din jur, ce priviri şi vorbe le aruncăm. Nu poţi şti niciodată când în faţa ta stă o persoană cu gând de sinucidere iar tu, printr-un simplu zâmbet blând sau o scurtă rugăciune pentru el, îl poţi salva. Sau măcar ştii că ai încercat. Cine ştie, poate că cu câteva zile în urmă, tânăra aceea a stat în faţa mea iar eu i-am aruncat o privirea urâtă din care a înţeles că ”într-adevăr, viaţa nu merită trăită, oamenii sunt răi şi vor să-mi facă rău”. Fiecare gest de-al nostru, cât de mic, are consecinţe inimaginabile, aşa că ar trebui să fim cu luare-aminte.

Zi de zi, trebuie să ne prefacem în modele demne de urmat, în fapte şi credinţa. Să ne străduim să avem Viaţa în noi ca să le-o putem împărtăşi şi celorlalţi. Să fim noi motivele pentru care bieţii oameni să mai acorde o şansă vieţii. Şi când spun “motive” nu mă gândesc că putem să-L substituim pe Dumnezeu, nicidecum! Ci să ne arătăm nişte ucenici buni ai Domnului, care se îngrijesc şi de vieţile altora. “ Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15, 13)

Oamenii străzii mi se par printre cele mai expuse categorii la pericolul sinuciderii. Aceştia chiar nu au nimic: familie, casa , bani, prieteni, absolut nimic. Iar noi când trecem pe lângă unul ca aceştia ne uităm cu dispreţ şi refuzăm să-i ajutăm. Şi atunci cum să nu fie adevărată expresia ”indiferența ucide”? Aşadar vom da socoteală pentru indiferenţa noastră, pentru ce am fi putut să facem dar n-am făcut, la temuta Judecată.

Mi-e greu să vorbesc despre acest subiect însă consider că este de datoria noastră, a creştinilor, şi nu numai, să luăm atitudine. Iar această atitudine începe cu noi înşine. Să ne revizuim un pic sau un pic mai mult comportamentul, să fim mai buni, mai calmi, mai blânzi şi atunci cu siguranţă că vom putea să-i ajutăm mai mult pe cei din jur.

Pace şi bucurie de la Domnul!

(Patricia)

(Visited 20 times, 1 visits today)