Suntem săraci, lipiţi pământului

Eu, poate mai mult ca alţii aud şi văd zilnic mulţi oameni săraci, foarte săraci, şi totodata văd oameni foarte bogaţi, dar nu în sensul obişnuit al cuvântului, ci în sensul de bogăţie interioară.

Până recent – şi voi reveni la acest aspect – am trăit ca omenire în comunităţi: ne purtam de grijă, ştiam lucruri unii despre ceilalţi, ne spijineam şi ne ajutam. Înainte, când cineva îşi construia o casă de exemplu, veneau vecinii şi dădeau o mână de ajutor, pro-bono; nu erau folosite cele mai ştiinţifice metode de construcţie, sau materiale de ultima generaţie, dar produsul era funcţional şi suficient de trainic.

Mai nou, nu ne mai cunoaştem, nu ne mai salutăm, deci nici nu are sens să ridicăm problema purtării de grijă. Am ajuns să fim atât de prinşi în viaţa noastră seacă, încât ajungem să nu mai vedem nimic în jur, să nu mai auzim, să nu mai ascultăm şi să nu ne mai intereseze. Dacă cineva se oferă cu ceva devenim suspicioşi, ne retragem, când trecem pe lângă cineva ne ferim de parcă o simplă atingere ne-ar contamina. De oferit oferim numai dacă simţim că ne  plătim o datorie în felul acesta.

Cei mai bogaţi pe care i-am întâlnit până acum printre noi, sunt copiii; dar nu orice copii. De cele mai multe ori, copiii preiau modelul pe care îl vad în jur şi îl aplică. E foarte puţin probabil ca un copil să fie bogat dacă părinţii sunt sărăciţi. Mă refer la unii dintre acei copii instituţionalizaţi, crescuţi de cele mai multe ori prea mulţi într-un loc prea mic. Nu au ei prea multe, dar când vine vorba de oferit îţi oferă covârşitor de mult. Dacă le permiţi să îţi ofere, ei te vor îmbogăţi instant, vor pune în părul tau nestematele mângâierii, vor pune în ochii tai scânteieri de diamant, vor aşeza cu blândeţe pe pielea ta mângâieri de caşmir. Te vor lua de mână şi te vor umple de iubire.

Ideea acestui articol mi-a venit in primăvara trecută, când asociaţia la care activez şi eu, a pregătit mai multe reprezentaţii pentru festivalul Miraje (Festival cultural Miraje, pentru integrarea în comunitate a persoanelor cu dizabilități prin intermediul teatrului, al muzicii și al dansului.).  Copiii au urcat pe scenă, au cântat, au recitat, au dansat, au aplaudat şi cred că am reuşit să îi facem să se simtă apreciaţi.

După festival a fost închiriat un mic restaurant din apropiere, unde urma să ducem copiii la pizza. Nu stiu cine a sponsorizat, asociaţia, au fost folosite fondurile obţinute pentru festival, insituţiile colaboratoare … Nu ştiu, nu am întrebat şi nici nu m-a interesat. Înspre acel restaurant, unul dintre copiii pe care îi însoţeam a intrat în vorbă. Nu ne ştiam deloc până în acel moment. Am avut o scurtă conversaţie, după care el se opreşte şi îmi spune (în cele mai multe cazuri, prefer să mă tutuiesc cu toţi copiii cu care intru în contact):

El: Raluca, eu vreau să împart cu tine pizza mea!

Eu: Da? Să ştii că în afară de tine, nimeni nu s-a oferit toată ziua să împartă cu mine o pizza.

El: Dintre colegi?

Eu: Nu, aşa, în general. Nu doar aici la festival.

El: Da? De ce?

Eu: Nu ştiu. Tu de ce crezi?

El: Pentru că sunt răi.

Eu: Nu ştiu dacă erau chiar răi, sau le era foarte foame.

El: Dar şi mie mi-e foame şi tot vreau să împart cu tine.

Defapt nu primea fiecare o pizza, ci se aduceau mai multe pentru mai mulţi, dar nu am putut să mă ating nici de o feliuţă, mai ales că ştiam regimul alimentar din instituţii. Vedeam bucuria lor, a celora uitaţi de părinţi şi aparţinatori în centre, şi era suficient. Am găsit la restaurant şi copiii mai mari, adolescenţi deja. Ne-am îmbrăţişat cu drag, am schimbat câteva cuvinte, iar apoi ne-am lăsat furaţi de atmosfera de acolo. Era parca o mare familie, o comunitate omogenă, structurată astfel încât cei mai mari sau cei care nu aveau pierderi severe de vedere, se ocupau de ceilalţi.  

Am ipotezele mele referitoare la motivele care stau în spatele acestei înstrăinari, dar totuşi mă întristează. Voi ce credeţi? Cum s-a ajuns aici şi ce se poate face pentru a îmbunătăţii lucrurile pe viitor?

(Raluca Irimie)

PS: Cu ocazia acestui articol vă reamintim și de proiectul asociației noastre: „Suflet de copil” pe care-l desfășurăm în București. El constă în însoțirea copiilor orfani duminica la biserică, la Sfânta Liturghie. Încercăm să realizăm acest proiect și în alte orașe ale țării, în viitorul apropiat în Iași și Brașov. Dacă sunteți interesant să fiți alături de acești copilași ne puteți contacta astfel: voluntariat@ortodoxiatinerilor.ro și telefon: 0740.004.215.

Doamne ajută!

(Claudiu Balan)