Suntem toți o singură fire, un singur Om. Ar trebuie să simțim tot ce se întâmplă în ceilalți.

Adesea m-am întrebat cum pot eu să mă bucur cu familia de o masă bună și de darurile Domnului, iar alții acum să flămânzească? Cum putem noi dansa la nunta unui prieten în bucurie și alții în aceeași zi să jelească pe cel drag la o înmormântare? Cum oare ucrainienii să trăiască vremuri de război, de teamă, de fugă, de sărăcie, de tot ce-i mai rău iar eu să stau pe plajă la mare și să mă bucur de soare? Cum pot oare turcii să-și jelească morții cutremurului iar eu în aceeași zi seara să ies în oraș cu prietenii?

Cum de coexistă aceste realități în lume? Cum de a lăsat Dumnezeu lucrurile așa? E firesc oare?

Mi-am dat seama de asta când într-o zi o adolescentă de 15 ani dintr-o familie cu mulți copii pe care o cunoșteam a dispărut de acasă câteva zile. Atunci am început să mă rog pentru ea cu durere, ca și cum ar fi dispărut de acasă una din fetele mele. Mă durea sufletul numai cât mă gândeam la ea și la mama ei și frățiorii ei. Seara nu puteam să adorm gândindu-mă că încă nu se știe nimic despre ea. Strigam la Maica Domnului și la Mântuitorul cum puteam, din toată inima și le ceream s-o aducă acasă pe Mihaela. După 3-4 zile Mihaela a fost găsită sechestrată de doi indivizi și s-a întors acasă în familia ei. Mulți oameni s-au rugat pentru ea atunci, și Domnul ne-a ascultat tuturor rugăciunile.

Dar după acest episod, m-am gândit: Oare câți copiii sunt dați dispăruți astăzi în lume și părinții lor suferă enorm și pe mine nu mă mai doare sufletul? E bine oare că acum mă culc liniștit? Atunci am realizat că tragedii și suferințe mari ca ale Mihaelei și familiei ei sunt continuu în lume. Dar pe mine mă doare sufletul doar dacă tragedia e aproape de mine. Cu cât o suferință, de care aflu, are loc mai departe de locul în care trăiesc eu, de exemplu la câteva sute de kilometri, sau în altă țară, sau pe alt continent, cu atât durerea acelor oameni îmi este mai distantă. De ce oare? Cu cât tragedia e mai aproape de mine și de familia mea (între colegi, vecini, prieteni, concetățeni, etc.), cu atât suferința o resimt din ce în ce mai puternic ca pe a mea proprie.

Teoretic ar trebui să mă doară sufletul pentru suferința întregii lumi și să mă rog pentru toți oamenii. Dar dacă prin absurd aș putea afla acum în detaliu despre toți cei care suferă, durerea resimțită m-ar copleși și aș muri. Prin urmare e bine că nu pot resimți toată această suferință, căci sunt neputincios și n-aș putea-o duce. Dar ce mă ține deconectat de ceilalți oameni?

Suntem toți o singură familie, toți dintr-un singur sânge, din Adam, sunteți toți fii ai lui Dumnezeu, suntem toți frați, cum de trăim despărțiți? Răspunsul e simplu: păcatul din mine mă desparte de ei.

Cu cât Domnul curățește mai mult păcatele și patimile din mine, cu atât Duhul Sfânt vine în inima mea și începe să mă doară inima și pentru aproapele meu. Încep să simt suferința oamenilor din jur mai mult decât înainte ca fiind și suferința mea. Sfinții ne povestesc în scrierile lor că pe măsură ce se îndumnezeiau cu atât inima lor se îndurera mai mult față de toți oamenii de pe pământ, cu atât Dumnezeu îi chema să se roage Lui pentru întreaga lume. Și uite așa ajungeau să se tânguiască pentru păcatele altora ca fiind ale lor, pentru suferințele și bolile altora ca fiind ale lor.

Și cu cât se rugau mai mult cu atât se apropiau și mai mult de durerile oamenilor din întreaga lume. Duhul Sfânt din ei arată adevărata realitate a omului: suntem toți una! Suntem toți un singur Adam și ar trebui să simțim tot ce se întâmplă în corpul nostru. Dacă în corpul meu o măsea suferă și dă durere, atunci tot trupul suferă din acest motiv și simte durerea. La fel în umanitatea noastră, când un om suferă, toți ar trebui să simțim și să ne rugăm pentru el și să facem tot posibilul să nu mai sufere. În Împărăția Cerurilor toți vom fi una, căci acolo păcat nu mai există, acolo Duhul Sfânt ne va uni pe toți în Hristos și vom fi toți ca un singur organism. Ce gândește unul vom ști și ceilalți, ce simte unul vor simți și ceilalți. Așa a fost creat omul de la început, dar păcatul a afectat relațiile dintre noi.

Așa cum Dumnezeu e o singură fire dar Trei Persoane, fiecare Persoană având umanitatea întreagă în sine și fiind unită desăvârșit cu toate celelalte, așa Omul este o singură fire dar mai multe persoane (miliarde), fiecare persoană având umanitatea întreagă în sine și fiind unită desăvârșit cu celelalte. Dar păcatul ne-a despărțit de Dumnezeu și unii de alții, dar Hristos ne unește iarăși în Sine pe cei ce-L urmăm.

Sfântul Sofronie Saharov ne explică cum ajungem iarăși una:

„În clipa când Sfântului Siluan i s-a descoperit vecinicia, i s-a impărtăşit o neobişnuit de înaltă stare a duhului. El a început să se roage pentru întregul Adam ca însuşi pentru sine. Noi toţi suntem mici celule ale marelui trup al întregii omeniri. Prin noi trece viaţa cosmică, ba chiar cea mai presus de cosmos, cea dumnezeiască. Iar noi suntem datori să ne pregătim a înţelege aceasta, căci atunci ne vom face, în parte, asemănători lui Adam înainte de cădere, şi vom începe a purta în sine întreaga omenire, întregul Adam, ca pe ceva unitar, zidit de Dumnezeu.” (Sf. Sofronie Saharov)

Cuviosul Iosif Isihastul povestește cum a ajuns să se roage pentru întreaga lume, pentru tot cosmosul, și să simtă pe toți oamenii ca fiind una cu el.

„Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să stiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia“. (Cuviosul Iosif Isihastul: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”)

Părintele Iosif Vatopedinul, ucenicul și biograful său completează și zice:

„Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Insuşi cunoaște. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se desprinde urmatoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi puterea ei este rugăciunea. Şi se dovedeşte ca la scară universală, acolo unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei.

Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că in generaţia sa trei oameni puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă şi, in general, să păzească lumea de distrugere. Alteori vedem că Sfinţii care se rugau risipeau ameninţările primejdiilor, ale foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă?” (Părintele Iosif Vatopedinul)”

Și iarăși zice despre ce simțea și cum se ruga bătrânul lui, Cuviosul Iosif Isihastul:

„Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărată a Stareţului. Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De multe ori il vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea ca nu se mai află lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare mâhnită suspina uşor.

– Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate.

– Cineva suferă, fiilor, ne spunea el.

Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare.

– Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în comuniune cu ceilalţi?

Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi.

Cu propriile sale cuvinte ne dovedea atunci sobornicitatea rugăciunii, care este principalul purtător al ecumenicităţii. Prin rugăciune se realizează într-un chip mai desăvârşit unitatea tuturor în Dumnezeu, si astfel toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu Dumnezeu.”

Sunt atâtea mărturii despre Sfântul Paisie Aghioritul care se ruga pentru întreaga lume, ba chiar era răpit uneori de Dumnezeu și dus lângă oameni care suferă, pe patul de spital, sau lângă un copil ce avea să aibe un accident, ca să-i ajute și să se roage pentru ei. Povestea cum Duhul Sfânt îi spunea despre suferința unor oameni dintr-o altă țară și el începea să se roage pentru ei, sau cum stătea noaptea întreagă numai în rugăciune pentru toți oamenii.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul povestea cum a simțit durerea oamenilor care au murit la revoluția din 1989 din București, deși el era în Grecia. Și se ruga pentru ei.

Ce arată toate acestea, decât că Dumnezeu ne-a zidit să fim UNA, un singur Adam, și că noi prin păcatele noastre ne despărțim unii de alții. Dar Iisus Hristos prin întrupare și prin lucrarea Sa de mântuire, prin aducerea Harului și a Adevărului în lume, ne unește iarăși și ne readuce în Dumnezeu. Numai în Dumnezeu putem fi una.

Numai în Iisus Hristos, Noul Adam, putem fi una în libertate. Numai în El ne simțim uniți cu toți frații noștri de pe pământ și din cer, dar și din iad.

Data viitoare când te veselești, amintește-ți că alții suferă și roagă-te și pentru ei, iar veselia ta să fie mai rezervată. Data viitoare când te întristezi, aminteșteți că alții se bucură și se veselesc, și curând și întristarea ta se va ofili și va veni bucuria, dar roagă-te pentru asta, și cere și altora să se roage pentru tine.

În final, concluzia e simplă: suntem toți o singură familie umană. Roagă-te pentru întreaga lume neîncetat!

Autor: Claudiu Balan