Tabără de toamnă la Băile Herculane și în Serbia (impresii și fotografii) 2013

Doamne ajută, dragilor.

Slavă Domnului, ne-am întors cu bine din tabăra de la Băile Herculane și Serbia. Dumnezeu ne-a dăruit o vreme minunată de toamnă, temperatura depășind 20 de grade zilnic, ba uneori ajungând și la 28 de grade. În timpul zilei am stat mai tot timpul în haine subțiri, uneori chiar cu mânecă scurtă. Dacă n-am fi văzut împrejur spectacolul coloristic minunat al naturii, am fi putut spune că suntem la sfârșit de primăvară și început de vară.

De data această am fost 26 de participanți la care s-a adăugat și domnul profesor Radu Românașu, de la Oradea.

Deși nu mă așteptăm, a fost una dintre cele mai frumoase tabere la care am participat, din mai multe motive: vremea excelentă, obiective turistice și duhovnicești minunate, grupul s-a legat foarte bine simțindu-ne ca o familie, iar la toate acestea s-au adăugat micile peripeții de prin Serbia.

Înainte de toate aș vrea să-i mulțumim lui Laurențiu Ionașcă, dragul nostru prieten de la Topleț (localitate vecină Băilor Herculane) care ne-a ajutat foarte mult cu organizarea. Deasemenea îi mulțumim lui Cosmin Duță, ghidul nostru prin Serbia, fără el nu ne-am fi putut descurca. Îi mulțumim și Ana-Mariei Dumitru care ne-a ajutat cu rezervarea făcută la hotelul din Belgrad. Și nu în ultimul rând, îi mulțumim domnului profesor Radu Românașu care a acceptat invitația noastră și ne-a bucurat prin prezența sa și prin discuțiile constructive pe care le-a aprins între noi.

Prima zi – 22 octombrie 2013

În prima zi ne-am adunat la Băile Herculane de prin toate părțile, unii cu trenul, alții cu mașina sau autobuzul. Ne-am cazat la căsuțele ocolului silvic de lângă Herculane, chiar la poalele munților, într-o zonă frumoasă.

Participanții au sosit până noaptea târziu și din acest motiv seara nu am făcut nimic special. Laurențiu ne-a invitat în curtea casei lui de pe malul Cernei, la un ceai. Cu câteva ore înainte mama lui Laurențiu ne-a servit cu niște sărmăluțe delicioase, numai bune după un drum lung de 400 de kilometri.

A doua zi – 23 octombrie 2013

Dimineață la ora 9.00 ne-am urcat în mașini și am plecat să vizităm împreujurimile. Prima destinație: Porțile de Fier. O dimineață superbă, Dunărea liniștită și entuziasmul nostru avea așteptări mari. Am trecut pe lângă Orșova, un oraș simpatic așezat chiar pe malul golfului pe care-l crează Dunărea în acea zonă. La Porțile de Fier am vizitat muzeul și camera motoarelor.

De aici am pornit spre Mănăstirea Vodița, primul așezământ monahal din România, administrat autonom. Mănăstirea se află la doar un kilometru de la Dunăre într-un loc liniștit. Ctitorul mănăstirii este Sfântul Nicodim de la Tismana, care a ridicat-o în secolul al XIV-lea. Lângă biserica de lemn a mănăstirii se află rămășițele bisericii fostei ctitorii.

Următorul obiectiv și unul dintre cele mai așteptate: Clisura Dunării.

În jurul orei 11.00 am parcat mașinile lângă viaductul Mraconia, de unde, bucuria noastră! am urcat în două bărci mari și am plecat pe apele Dunării. Ne-am îmbarcat exact de lângă statuia lui Decebal, sculptată recent în stâncile munților, fiind a 6-a sculptură ca mărime din lume, fiind realizată în aproximativ 10 ani. Nu vă pot povesti încântarea din ochii noștri când ne-am văzut mergând pe apele Dunării între malul sârbesc și cel românesc. Cu aparatele foto mergând aproape continuu, cu mâinile prin apă și cu ochii la peisaje, a fost o călătorie încântătoare. Am intrat și în două peșteri, în Peștera Ponicova cu barca și în Peștera Veterani pe jos.

După aproximativ o oră, am debarcat și am vizitat Mănăstirea Mraconia, o splendoare de biserică, construită exact pe malul apei, balcoanele chiliilor fiind chiar pe Dunăre… Pictura frumoasă și floricelele din glastre ne-a lăsat o bucurie aparte în suflet.

Am plecat apoi spre Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova, un alt locaș sfânt așezat pe Defileul Dunării. Aici am vizitat și Muzeul „Pamfil Șeicaru”, dedicat cunoscutului ziarist interbelic, ctitorul acestei mănăstiri.

Cam acestea au fost obiectivele turistice ale primei zile. Am trecut pe la un supermarket și am făcut câteva cumpărături și apoi am plecat spre casă.

Era încă zi, și pentru că în această tabără masa a trebuit să ne-o gătim noi, ne-am și apucat de treabă. Am început să strângem lemne și frunze, iar Nicușor Vatră, șeful focurilor și al mâncărurilor, a dat drumul la treabă.

Încă mai erau de venit 4 persoane, pe care trebuia să le așteptăm la gară.

Între timp fetele au încropit o salată de varză, în două culori, și la pungă :) Șefa de salată: Nicoleta de la Brașov, inginer silvic și apropiată de natură și de Dumnezeu.

Băieții au aruncat cartofii în foc pentru a-i coace. Am amenajat foișorul pentru a lua masa și pentru a purta discuțiile.

Masa a fost delicioasă: cartofi copți cu salată de varză cu ulei, sare și piper. Am mâncat toți cu bucurie, o masă gătită de noi fiind mult mai bună decât una pretențioasă la restaurant.

După masă Cosmin Duță ne-a făcut o scurtă prezentare a situației românilor din Valea Timocului (Serbia) unde urma să mergem a doua zi. Deși nu fusese în program, acest obiectiv: Biserica din Malainița a părintelui Boian Lisandrovici, a fost de departe cel mai apreciat din toată tabăra.

Apoi, tot în foișor, înveliți în pături, înghesuiți unii în alții de frig, am văzut filmul cu viața Sfântului Nicolae Velimirovici, pe care urma să-l vizităm în Serbia. Pe la 1 noaptea l-am luat pe domnul profesor de la gară și apoi înfrigurați am fost la bazinele cu apă termală de la câteva sute de metri și am făcut o baie fierbinte, care ne-a ajutat să dormim mai bine în căsuțele de lemn.

Ne-am culcat foarte târziu, în jur ora 2 și trebuia să ne trezim la 5 pentru a pleca în Serbia.

Așa am și făcut, pe ora 6 și ceva eram deja pe barajul de la Porțile de Fier pentru a trece în Serbia.

Urmau două zile pline, cu multe obiective, prima aventură a grupului nostru într-o țară străină.

A treia zi – 24 octombrie 2013

Primul obiectiv: Malainița, la biserica părintelui Boian Lisandrovici. Aici în Valea Timocului trăiesc 350.000 de români, și astăzi există 154 de sate în totalitate cu români și 48 de sate mixte. Populaţia românească dintre văile Timocului şi Moravei a fost ocupată de sârbi în 1833, fiind supusă la cumplite încercări. Preoţii şi învăţătorii au fost expluzaţi sau ucişi, oamenii fiind obligaţi să se sârbizeze. Cu toate acestea, un nucleu de românism a rezistat şi în timpurile noastre se manifestă ca atare.

Valea Timocului este o parte din țara noastră dragă, care astăzi a ajuns în teritoriul Serbiei, și unde românii noștri nu au dreptul să-și deschidă biserici în limba română, nu au voie să studieze în limba română, suportând un puternic proces de deznaționalizare, prin care se încearcă ștergerea memoriei, manipulându-i pe tineri și copii că ei sunt sârbi și așa au fost mereu.

Părintele Boian ne-a vorbit două ore în continuu despre toate problemele pe care le-a întâmpinat acolo. Cu ajutorul lui Dumnezeu lucrurile se mișcă și astăzi mai mulți preoți români slujesc în Valea Timocului și încep să se construiască firav și biserici. La nivel diplomatic lucrurile sunt încurcate dar Dumnezeu reușește să facă lucruri mari cu oameni puțini.

Am rămas impresionați de povestea fraților noștri de peste Dunăre și ne-am apropiat sufletește de părintele Boian. Părintele a fost cald cu noi și deschis și cu greu am plecat de la dânsul.

Excursia în Serbia începuse minunat. De aici am pornit spre Belgrad. După 3-4 ore de mers am ajuns. Eu am perceput Belgradul ca unul dintre cele mai frumoase orașe pe care le-am vizitat, și asta datorită Dunării și râului Sava care trec prin el, datorită cetății Kalemagdan, a pădurilor din împrejurimi și unui stil de viața modern, dar lipsit de agresivitatea capitalismului din țările occidentale. Neapartenența Serbiei la Uniunea Europeană a făcut din Belgrad un oraș civilizat și modern, dar într-un alt fel decât civilizația pe care o cunoaștem noi.

Am vizitat mai întâi Catedrala „Sfântul Sava” care deși este finalizată pe afără, încă este în construcție la interior. Această biserica este cea mai mare catedrală ortodoxă în funcțiune din lumea ortodoxă.

De aici am pornit spre cetatea Kalemagdan și spre parcul din interiorul ei. Am ajuns aici spre înserat și am fost cuceriți de acest loc mirific așezat pe cel mai înalt punct al Belgradului, de unde se vede tot orașul. Am vizitat și două biserici din incinta cetății.

În toate bisericile sârbești în care am intrat am văzut-o în icoane pe Sfânta Parascheva de la Iași. Am fost o surpriză pentru noi. Sârbii au mare evlavie la ea, pentru că moaștele ei au rămas aici din anul 1398 până-n 1521.

Se făcuse târziu, eram deja obosiți, și deși atmosfera de pe zidurile Kalemagdanului ne încânta, totuși am plecat spre restaurantul unde urma să luam masa.

Grupul nostru era format dintr-un microbuz și două mașini mici. Cosmin, ghidul nostru, avea gps-ul și ne ghida prin Belgrad. La un moment dat l-am pierdut și ne-am trezit singuri prin Belgrad, fără hartă, fără gps și fără să știm unde să ajungem. Convorbirile pe telefon erau foarte scumpe. Ne-am învârtit prin oraș câteva minunte bune și apoi am luat un taxi pe care l-am rugat să ne conducă pâna la adresa restaurantului pe care o primisem prin sms de la Cosmin.

Domnul profesor Radu a urcat în taxi lângă șoferul sârb și s-a conversat cu el până la destinație.

A fost o aventură frumoasă, pe care n-o vom uita.

Într-un final ne-am întâlnit la restaurant și am servit o masă foarte bună, la un preț foarte mic. Stăteam toți la o masă mare ca-n familie, familia Ortodoxia Tinerilor, adunați în numele lui Dumnezeu.

Era aproape de miezul nopții și deja oboseala își spunea cuvântul. Am plecat spre hotel. Aici am căzut cu toții răpuși.

A patra zi – 25 octombrie 2013

Ne-am trezit, am luat un mic dejun de post pregătit de bucătării hotelului și apoi am plecat spre Valjevo. Era ziua cea mai așteptată a taberei: vizita la Cuviosul Iustin Popovici și la Sfântul Nicolae Velimirovici.

După un drum lung de câteva ore am ajuns la Mănăstirea Celjie, acolo unde a viețuit Sfântul Iustin Popovici și unde se află și mormântul lui. Am lăsat mașinile la drumul principal și am pornit un kilometru prin pădure către mănăstire. O zi superbă de toamnă. Noi coboram încet și discuțiile se încingeau pe grupuri-grupulețe.

Am ajuns la mănăstirea Celje. La intrare ne-a întâmpinat biserica nouă construită în stilul bisericilor de pe Muntele Athos. O minunăție arhitecturală. Am intrat apoi în zidurile mănăstirii și către biserica veche.

Fără îndoială vă spun că este una dintre cele mai frumoase mănăstiri pe care le-am vizitat în viața mea. Verdeață peste tot, alei frumoase, totul pus la punct, clădiri minunate, o armonie între natură și construcții.

Aici am poposit mai mult de oră, timp în care ne-am rugat la mormântul Sfântului Iustin, ne-am delectat la pangarul mănăstirii, cumpărându-ne tot felul de amintiri, și apoi ne-am așeazat la mesele din curte pentru o scurtă discuție.

Am plecat spre Mănăstirea Lelic, unde se află moaștele Sfântului Nicolae Velimirovici. Am ajuns dupa-amiaza. Biserica era goală, racla cu moaște era închisă și deși am insistat către părintele din biserică, n-am apucat să-i atingem moaștele ci doar racla. Părintele ne-a spus că nu are cheia.

După ce ne-am cumpărat icoane cu Sfântul Nicolae Velimirovici de la pangar, am intrat iarăși în biserică și am citit acatistul sfântului, după care la sfârșit am și cântat ceva. Am fost un moment deosebit: noi toți în jurul raclei sfântului, aducându-i laude și cântări. O să păstrez acest moment în inimă mult timp de acum înainte.

Am ieșit dn mănăstire și ne-am așezat la umbra unui copac din curtea casei Sfântului Nicolae Velimirovici. Aici am avut prima sesiune de discuții în care domnul profesor Radu ne-a vorbit despre ce i-a oferit Hristos Europei și cum i-a răsplătit Europa lui Hristos.

Acum când ne gândim, a fost un moment unic: să vorbești despre scrierile și viața Sfântului Nicolae chiar în curtea casei lui, chiar lângă biserica ctitorită de el, pe o vreme superbă… e ceva rar, pe care nu-l trăiești oricând.

Soarele apunea, era deja foarte târziu și noi mai aveam 400 de kilometri până acasă. Am pornit la drum și abia la 1 noaptea am ajuns acasă.

A cincea zi – 26 octombrie 2013

În această zi era programat să participăm la Sfânta Liturghie în cinstea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir, la Mănăstirea Tismana. Am schimbat programul și am participat la liturghie la biserica din Băile Herculane, după care ne-am întors la noi în curte. Aici ne-am pus pe gătit masa de prânz.

Îi mulțumim mamei lui Laurențiu pentru ciorba delicioasă pe care ne-a făcut-o și deasemenea lui Nicușor care a pregătit niște cartofi prăjiți la foc, delicioși.

A fost un alt moment frumos, în care ne-am simțit ca în familie.

După masă am plecat pe munte până la Crucea Albă, urcând din Băile Herculane.

Ne-am întors acasă. Era ultima seară. Ne-am pus iarăși pe gătit ce mai aveam pe acolo și adunați în jurul focului am avut o sesiune de discuții legate de proiectele asociației și de felul în care se poate implica fiecare.

A șasea zi – 27 octombrie 2013

Duminică dimineață am participat la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Nașterea Domnului din Băile Herculane. După aceea am mers să măncăm câte ceva la o teresă. În câteva ore ne-am luat rămas bun cu speranța că ne vom reîntâlni.

A fost o tabară minunată, iar dificultățile: peripețiile, frigul, mâncarea la sacoșă sau gătită pe moment, lipsa apei calde, a dușurilor au fost lucruri care ne-au apropiat și ne-au unit.

O să-mi amintesc mereu cu plăcere de această tabără.

Vă așteptăm cu drag la următoarele noastre întâlniri!

Dumnezeu să vă ocrotească!

(Claudiu Balan)