Tabără la Istanbul, fosta Cetate a Constantinopolului (20-25 sept. 2018). Impresii și fotografii

Tabăra de la Istanbul a fost o tabără cu mulţi admiratori, dar cu puţin aleşi (7 persoane). Până în ultimul moment a planat îndoială dacă o mai organizam sau nu, dar cu ajutorul Domnului am realizat-o şi ne-am folosit de tot ce am văzut acolo şi am experimentat. Coincidență sau nu, toți cei care am mers în Turcia eram moldoveni – așa ca o solie a lui Sfântului Ștefan cel Mare.

Ziua întâi

Ne-am pornit foarte devreme din Bucureşti la ora 5 şi un pic căci ne aștepta drum lung şi aveam ceva emoții căci nici unul dintre noi nu mai trecuse vama cu mașina în Turcia. Până la granița cu Turcia drumul a fost lin și nu am avut probleme. Am trecut cu bine și de vama turcilor, și ușor ușor simțeam că începe aventura noastră. Primul lucru observat a fost steagul lor – mai mare decât orice alt steag din vamă. Am regăsit steagul pe orice clădire sau în orice localitate pe unde am trecut. Cred că de aceea turcii au aşa un puternic sentiment de patriotism.

Ne-am continuat drumul spre Istanbul şi în jur de ora 15 intrăm în capitală. Personal, pentru mine a fost cea mai impresionantă intrare în vreun oraş. Ne-au întâmpinat “păduri” de zgârie-nori, complexe rezidenţiale în forme care mai de care, centre comerciale – totul arată dezvoltarea economică de care se bucură Turcia. Mergem kilometri buni şi ne apropiem de centrul Istanbulului. Dintr-o dată peisajul se schimbă şi ca şi cum cortina cade, apare centrul Istanbulului format din case mici, modeste, vechi – o discrepanţă totală faţă de ceea ce tocmai văzusem la intrarea în oraş. Cazarea noastră era fix în centrul oraşului, în oraşul vechi.

Istanbulul e un oraş cu 20 de milioane de locuitori – adică cam toată populaţia României într-un singur oraş. Imaginaţi-vă cum ar fi. Nimerisem într-o mare de maşini şi cu experienţa traficului de la noi de acasă credeam că acolo rămânem. Din fericire, cu toată aglomeraţia oraşului, totul se mişcă. Ne-am chinuit o grămadă să găsim hotelul şi după ture bune în jurul lui (pentru a ajunge în fata hotelului trebuia să o luăm pe sens interzis, prin mijlocul unei terase) ne-am hotărât să lăsăm maşina într-o parcare apropiată şi să mergem pe jos la hotel.

Ne-am cazat şi am vrut să luăm un prim puls al oraşului şi să mergem până la Sfânta Sofia care era în apropiere. Ne-am plimbat pe străduţele din jurul hotelului, am văzut Sfânta Sofia pe înserate, am intrat curioşi în toate magazinele pe care le întâlneam, ne minunam de lumini şi culori şi bineînţeles ne-am îndulcit cu tradiţionalul rahat turcesc.

Ziua a 2-a

Vineri dimineaţă ne-am trezit devreme şi ne-am hotărât să vizităm bisericile ortodoxe din Istanbul. Aflasem că la Biserică din Vlaherne (acolo unde s-a arătat Maica Domnului cu Acoperământul) se face Sf Liturghie. După un drum destul de lung pe jos, prin cartiere modeste (ferestrele caselor dădeau fix în stradă, aşa că de multe ori aveam senzaţia că intrăm în casele oamenilor) ajungem la bisericuţa din Vlaherne. Un lucru remarcat la Istanbul a fost acela că bisericile sunt împrejmuite de ziduri cu sârmă ghimpată şi nimic din afară nu ar spune că acolo e o biserică.

Din păcate nu s-a mai păstrat nimic din biserica veche. În momentul când am păşit în curtea bisericii personal am avut sentimental că am fost inundată de linişte. Orice altceva ce era în afara zidurilor curţii s-a prăbuşit şi singurul loc rămas este curtea cu biserica. Am intrat în biserică şi am rămas la slujbă. Coincidenţă sau nu a slujit un episcop. Mai erau încă 2-3 persoane care asistau şi ele la slujbă. M-a uimit toată modestia din biserică şi din jur.

După slujba ne-am continuat călătoria prin cartierele Istanbulului şi ne-am îndreptat spre Biserica Chora, care este astăzi muzeu. Auzisem despre mozaicurile de la Chora, dar ceea ce am văzut acolo a fost peste aşteptări. Mozaicuri şi fresce bizantine absolut incredibile păstrate până în zilele noastre, culori vii – nu puteam să ne mai luăm ochii de pe pereţi şi ne minunăm încontinuu. Din păcate, doar jumătate de biserică am putut să o vizităm căci erau lucrări de restaurare.

În drum spre Chora, am dat peste un zid cu sârmă ghimpată şi cum învăţasem deja bănuiam că acolo e o biserică ortodoxă. Am sunat la poartă, cineva de pe strada ne-a spus ceva în turcă dar noi înţelegeam “ioc” am mers mai departe. După câţiva paşi, am înţeles ce ne spusese domnul respectiv – doamna care avea grijă de biserica venea spre noi şi ne-a deschis. O minunată biserică veche de sute de ani cu icoane impresionante în care am putut să ne închinăm şi să ne rugăm. Doamna care avea grijă de biserica ne-a spus că era araba creştină şi locuia în curtea bisericii. Pe strada lângă biserică, se desfăşura o scenă desprinsă din cărţi cu negustori: un domn mai în vârstă ce trăgea de un căruţ mare se opreşte şi dezveleşte marfa. Era un vânzător de peşte proaspăt. Brusc, femeile din cartier se adună în jurul lui şi încep să negocieze. Vin şi pisicile cartierului tot la negociat vreun cap de peşte.

După ce am mâncat de prânz chiar lângă mănăstirea Chora (eram prea lihniţi să mai căutăm alt restaurant) ne-am îndreptat spre Patriarhia Ecumenică. Catedrala este în stil autentic bizantin cu foarte multe Sfinte Moaşte (Sf Ioan Gură de Aur, Sf Eufimia, Sf Grigorie Teologul,…).

După Patriarhie, ne-am oprit la biserică bulgară – o biserică impunătoare, nouă, construită toată numai din fier. Elegantă şi stilul picturii ne-au amintit de bisericile ruseşti. Totul din biserica respective era realizat din fier. Am fost impresionaţi de fineţea detaliilor.

Spre seară am ajuns şi la Sfânta Sofia. Am intrat cu aşteptări înalte dar din păcate mâhnirea ne-a cuprins de cum am intrat în catedrală. S-au păstrat extrem de puţine mozaicuri, iar cele existente sunt aproape anulate de însemnele islamice adăugate în biserică. Sfânta Sofia impresionează prin măreţia construcţiei şi nu poţi să nu te gândeşti oare cum arăta pe vremuri. Am simţit dragoste când am văzut puţinele mozaicurile păstrate (Icoana Deisis, Maica Domnului).

Seară am mâncat la un restaurant cu specific tradiţional şi bucate gustoase.

Ziua a 3-a

A doua zi a fost ziua dedicate muzeelor. Dimineaţa am vizitat Palatul Topkapi cu cele 4 curţi interioare. Ne-au impresionat clădirile în stilul specific otoman decorate cu faianţă colorată, motive florale şi geometrice. Palatul este aşezat pe capul unei peninsule, astfel încât priveliştea era minunată de oriunde priveai. Bucuria cea mai mare a fost la Muzeul de arme unde am văzut sabia lui Ştefan cel Mare. Vă daţi seama impulsul unui grup de moldoveni. Palatul se întinde pe o suprafaţă destul de mare astfel încât vizitarea lui poate dura şi o jumătate de zi. Am vizitat şi muzeele din interior – Muzeul de Arme, de Ceramică, de Ustensile de Bucătărie. În cadrul palatului exista o biserică (Sf Irina) care nu a fost niciodată transformată în moschee. Din păcate biserica a fost transformată în sala de concerte şi interiorul arăta dezolant.

După prânz am vizitat Basilica Cisterne care este un palat subteran, construit sub fostul loc al unei biserici zidite în secolul 6 în timpul Împăratului Justinian. Basilica este de fapt un rezervor imens de apă, având la bază 336 de coloane din piatră. Când l-am vizitat noi, apa era evacuată.

Am vizitat şi Moscheea Albastră – una dintre cele mai mari moschei din Istanbul. Moscheea era în reparaţie, astfel încât spaţiul nu a fost în totalitate deschis privirii, dar am putut să ne facem o idee despre interiorul unei moschei.

După atâtea vizite la muzee, am mai vizitat un muzeu de data aceasta comercial: Marele Bazar – primul mall din lume. De cum am trecut pragul, o lume colorată s-a deschis înaintea ochilor. Mărfuri de tot felul, culori care îţi atrăgeau ochii, vânzători care te îmbiau să guşti din mărfurile lor – parcă eram în “O mie şi una de nopţi”. Totul te îmbia să atingi, să miroşi, să guşti.

Seară am făcut o plimbare pe Bosfor cu vaporul. Pe lângă experienta vizuală a plimbării (ne-am tot minunat cât de mare este Istanbulul), călătoria a fost şi o experienţă interesantă de observare a celorlalţi pasageri, în special cei localnici.

Ziua a 4-a

Duminica am mers la biserică românească din Istanbul. Am trecut podul Galata şi am tot mers până am avut senzaţia că ieşim din oraş şi nu mai ajungem la biserică. Această parte de oraş este plină de urcuşuri şi coborâşuri astfel încât din prima jumătate de oră eram terminate de oboseală. Şi mai aveam încă o oră de mers. Am trecut printr-un cimitir musulman, prin parcuri, prin cartiere, părea un drum fără final. Într-un final am ajuns la biserică românească „Sf Paraschevi” chiar înainte de a începe Sfânta Liturghie.

În timpul slujbei au mai venit trei autocare de români veniţi în pelerinaj în Turcia şi împreună ne-am rugat. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare la biserică au fost familiile cu copilaşi bolnavi care erau la tratament în clinicile de acolo. Mă gândeam că dacă nouă ne-a fost aşa greu să ajungem la biserică, sigur lor le-a fost şi mai greu să ajungă, dar cu toate acestea au venit. M-a impresionat suferinţă de pe chipul copiilor, dar şi de pe cel al părinţilor. Dumnezeu să îi ajute şi să le dea o bucurie aşa de mare care să compenseze suferinţa şi durerea bolii.

După slujbă, cu ajutorul unor localnici am reuşit să luăm un autobuz şi să ajungem la Turnul Galata (imaginaţi-vă o conversaţie în engleză cu replici în turcă). Am urcat în turn şi ne-am bucurat de priveliştea de la înălţime asupra oraşului. Am prins o zi însorită şi nu ne mai săturam să privim.

În drum spre hotel ne-am gândit să mai mergem cu vaporaşul să vedem oraşul de pe Bosfor şi în timpul zilei, aşa că zis şi făcut.

Ziua a 5-a

Cea de-a patra zi am petrecut-o pe o insulă din jurul Istanbului – Buyukada. Atracţia insulei era că nu circulau maşini ci doar scutere, biciclete şi… trăsuri. După o călătorie de aproximativ 2 ore cu vaporul – în timpul căreia ne-am tot minunat de cât de mare este oraşul şi de pădurile de blocuri de locuit – am ajuns pe insulă. În piaţa din centrul insulei am fost întâmpinaţi de o aglomeraţie de zeci de trasuri şi cai. Să luaţi în calcul şi mirosul “îmbietor”. Pe insulă am vizitat Biserica Sfântului Gheorghe la care au evlavie şi musulmanii. Ne-am plimbat toată ziua pe insulă şi ne-am odihnit pe o terasă. Insula era pur şi simplu minunată: plină de copaci cu flori de hârtie (aşa se numeşte copacul respectiv), case impunătoare al căror stil aminteau de America de Sud (pe alocuri mă simţeam ca în romanele lui Mario Vargas Llosa), liniştea de care nu te saturai. La final de excursie am mâncat o îngheţată excelenta din port. Ne-am întors în Istanbul şi am mai făcut ultimele cumpărături pentru cei dragi de acasă.

Ziua a 6-a

În ultima zi ne-am pornit spre România şi Slava Domnului drumul a fost liniştit fără peripeţii.

Ca impresie generală, Istanbulul fascinează prin mărime, culori, mirosuri, gusturi şi agitaţia permanentă. Este cel mai mare oraş vizitat vreodată şi permanent m-am gândit cum este administrat oraşul căci în ciuda aglomeraţiei şi agitaţie lucrurile se mişca – nu erau blocaje, era curăţenie, toate magazinele şi restaurantele erau bine aprovizionate, transportul public foarte bun (l-am descoperit târziu).

Din păcate oraşul nu mai păstrează multe urme bizantine – foarte greu găseşti bisericile ortodoxe, vestigiile istorice nu au explicaţii – ca şi cum istoria oraşului a început de la cucerirea lui de către turci. Mi s-au părut oamenii foarte muncitori – în câteva seri am mâncat la o shaormerie – terasă în care lucrau 4-5 băieţi. Ne-au impresionat pe toţi cât de mult munceau băieţii respectivi. Am văzut mulţi baieți – copii care muncesc cot la cot cu adulţi.

Istanbulul fascinează şi prin diversitatea culturală – pentru noi europenii a fost un şoc cultural. Oraşul este unul al contrastelor: bogăţie – sărăcie, modernism – tradiţionalism, mercantilism – religiozitate.

(Daniela Avarvare)