Tabără în ținutul Mănăstirilor Meteora din Grecia (21-25 octombrie 2015). Impresii și fotografii

Doamne ajută. Cu destulă întârziere, din cauza vremurilor tulburi pe care le trăim în țară, vă împărtășim câteva impresii din tabăra noastră din Grecia de la mănăstirile Meteora. Ca să vă spun că a fost una dintre cele mai frumoase tabere, poate nu mă mai credeți, că am mai spus asta de multe ori, dar probabil dragul nostru Dumnezeu are mereu grijă ca totul să iasă cum trebuie și noi să ne simțim bine împreună și să venim bucuroși acasă.

Pentru mine a fost prima călătorie în Grecia, și am rămas impresionat. Un tărâm cu adevărat sfânt, nu pentru peisaje cât pentru oamenii care și-au păstrat credința în Dumnezeu, dar și pentru că țara lor, ca și a noastră, este brăzdată de multe biserici, mănăstiri și moaște ale mucenicilor și mărturisitorilor lui Hristos.

Este prima dată când peisajele și obiectivele turistice mi s-au părut mult mai frumoase în realitate decât în filmele de prezentare și fotografii, care uneori captează doar unghiurile cele mai favorabile și ascund părțile negative. Ținutul mănăstirilor Meteora este cu adevărat extraordinar și așa cum au spus mulți alții înaintea noastră: este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Și nici nu e foarte departe de noi, la doar 1000 de km de București.

Ziua 1 – miercuri, 21 noiembrie 2015

Dimineață în jurul ora 3 am reușit să ieșim din București, 25 de persoane în cinci mașini personale. Vremea se anunța ploioasă în primele zile și soare abia sâmbătă. Primul obiectiv l-am stabilit a fi Tesalonicul.

Unii mai repede, alții mai târzior, ne-am adunat cu toții la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir” din centrul Tesalonicului, după 10-11 ore de mers fără probleme prin Bulgaria și Grecia. Deși pe drum vremea a fost înnorată, la Tesalonic a ieșit soarele, și era destul de călduț.

Am intrat cu emoție pentru prima oară în una dintre cele mai renumite biserici ale mucenicilor lui Hristos, cea a Sfântului Dimitrie, cunoscut în întreaga Ortodoxie pentru izvorul nesecat de mir din moaștele sale și pentru multele minuni pe care le-a făcut până astăzi. Ne-am închinat cu drag sfântului, nu odată, ci unii de două ori, alții de trei ori. Biserica este așa de mare, are atâtea de vizitat încât după un timp mai făceam o vizită sfântului tot căutând mirosul acela frumos de mir, acoperit parțial de plexiglasul care apăra racla. La un moment dat unii și-au dat seama că în spatele raclei nu există pexiglas și că pe acolo se pot apropia mai ușor de Sfântul Dimitrie. Biserica este ca un muzeu care adăpostește multe icoane dedicate marilor sfinți ai Ortodoxiei.

După aproximativ o oră de explorat, ne-am întâlnit cu toții pe esplanada din față bisericii și ne-am strâns într-un cerc și am făcut cunoștință unii cu alții, prezentându-ne mai în detaliu. Dimineață, în București ploua și era întuneric și nu am putut face asta.

De aici am pornit spre faleza orașului de la Marea Egee. În drum am vrut să vizităm Biserica „Sfântul Gheorghe”, cea mai veche din Grecia, dar și cea unde se află moaștele Sfântului Grigorie Palama dar erau deja închise. Tesalonicul ca oraș nu strălucește, dar nici nu dezamăgește, în schimb efectele crizei economice se văd, clădiri dărăpănate, pe alocuri mizerie, dar totul se schimbă când ajungi la malul mării.

Faleza Tesalonicului este extraordinară…. Soarele, briza mării, șoseaua care curge paralel cu marea, multele terase în care oamenii stau cu fața spre valuri și vapoare, și turnul din Tesalonic, fac din faleză un loc drag sufletului.

Ne-am plimbat liniștiți, am admirat priveliștea superbă, apoi am urcat în turn. De aici orașul și marea se vedeau și mai frumos. Am coborât din turn și ne-am dus până la apă și am stat pe malul mării să-i simțim savoarea.

Era deja ora 16.00 și am hotărât să plecăm spre mașini pentru a ajunge la o oră rezonabilă în Kastraki, acolo unde urma să fim cazați. Aproape de ora 17.00 am ieșit din Tesalonic și după un drum de aproximativ două ore pe autostrăzile excepționale ale Greciei și încă o oră și ceva pe un drum național, am ajuns pe la ora 20 la hotel. Eram obosiți, și chinuiți de drumul lung al mașinii…

Când am coborât în parcarea hotelului, deși era noapte, am văzut în fața noastră două stânci imense, parte din frumoasa pădure de stânci ale zonei Meteora. Ne-am cazat și eram lihniți de foame. Am hotărât să mâncăm ceva la cel mai apropiat restaurant, care era chiar la câțiva metri lângă hotel. Ne-am dezmorțit frunțile râzând și simțindu-ne bine împreună și după o oră și puțin ne-am retras la somn.

Ziua 2 – joi, 22 octombrie 2015

Ne-am trezit, am luat micul dejun și deși în program urma să parcurgem cel mai lung traseu al taberei, ne-am răzgândit repede pentru că afară ploua susținut. Seara hotărâsem că vom pleca și pe ploaie, totuși ploua prea tare, și în scrut timp ne-am fi udat din cap până-n picioare.

Ca să nu pierdem timpul, am făcut o sesiune de discuții, pe care n-o făcusem seară din urmă, pentru că eram foarte obosiți. Era dimineață și mințile noastre erau proaspete și liniștite, iar ploaia de afară ne ajuta și mai bine să ne concentrăm asupra discuțiilor, nefiind ispitiți de gândul de a vizita împrejurimile. Tema a fost: motivațiile pentru care Dumnezeu a binevoit să se facă om și să vină în lume.

După aproximativ trei ore am terminat, și am hotărât să mergem să vizităm cu mașinile câteva mănăstiri, pentru că afară încă ploua, deși mai domol ca dimineață,

Prima mănăstire: Marea Meteoră. În 10 minute de la hotel, am ajuns cu mașina sus la cea mai reprezentativă mănăstire din cele 24 construite pe stânci. Am parcat mașinile și am plecat în explorare. Fiind sfârșitul lunii octombrie afluxul de turiști era mult redus, și asta ne-a permis nouă să ne bucurăm mai în liniște de peisaje și de mănăstiri.

Primele cuvinte ale noastre când am ajuns aproape de marile minuni construite pe stânci au fost: Uau! Ce tare! Extraordinar!… Și nu ne mai opream mirându-ne… De cum am făcut primii pași în mănăstire am simțit Duhul cel Bun al lui Dumnezeu și creativitatea umană pusă în slujba Adevărului și a credinței în Sfânta Treime. Cand am ajuns în pridvorul mănăstirii am aflat primele picturi cu marii filosofi care au precedat creștinismul, considerați astăzi de sfinți ca fiind luminați de Dumnezeu, ca unii ce au măturat calea venirii în lume al Fiului lui Dumnezeu. Am intrat în biserică și am rămas impresionat de pictură, de sculpturi, de icoane, de armonia care te înconjura și atunci am înțeles. Mănăstirile de la Meteora ca și cele de la Athos sunt adevărate tezaure ale spiritualității umane, adică tot ceea ce omul a putut crea mai frumos în lumina dumnezeirii pe acest pământ în decursul istoriei.

A vizita ținutul mănăstirilor de la Meteora presupune o bucurie îndoită: prima este măreția peisajelor create de Dumnezeu și a doua este curajul și creativitatea extraordinară a omului de a construi mănăstiri pe cele mai înalte stânci care ating un maxim de 550 de metri de la nivelul câmpiei. E ca și cum omul ar fi întregit creația lui Dumnezeu, care e un dar pentru noi, printr-un dar reîntors Creatorului, spunând: „Uite Doamne, noi văzând ce peisaje frumoase ai creat, și ce pământ minunat ne-ai oferit, am făcut și noi ceva frumos în schimb pentru tine, am creat aceste bijuterii și le-am așezat ca o cunună pe capul creației Tale.” Mănăstirile de la Meteora sunt în mijlocul norilor, așa cum le zice și numele, și au reprezentat pentru mine cel mai frumos loc pe care l-am văzut până în prezent în toată viața mea și nu cred că va fi devansat curând… probabil doar de Muntele Athos. De ce? Pentru că puține locuri așa frumoase pe pământ sunt închinate de oameni lui Dumnezeu, majoritatea sunt dedicate turismului.

Am vizitat apoi muzeul mănăstirii și am ajuns pe terasă, în acel loc de unde se văd împrejurimile incredibile. E așa de frumos încât îți vine să iei întreg peisajul și să-l așezi în inimă pentru totdeauna. Fotografiile nu mai conteneau… fiind oprite doar de norii de ceață care acopereau din când în când peisajul. Ploaia se oprise și noi ne bucuram de frumusețea din jur.

De aici am plecat mai jos puțin la Mănăstirea Varlaam unde am vizitat biserica și magazinul de la intrare, am mâncat kaki, am văzut rodii într-un pom și ne-am minunat de împrejurimi. Cred că Mănăstirea Varlaam prin poziția ei extraordinară e cea mai fotografiată din toate cele 6 mănăstiri care mai sunt încă deschise publicului.

De aici am coborât la Mănăstirea Rousanou – Sfânta Varvara, care este deasemenea o mică bijuterie. Aici am întâlnit și o maică din România care vindea la pangar și care ne-a vorbit puțin despre mănăstire,

Cam asta a fost prima zi. Ne-am întors la hotel și când am ajuns în curte am văzut pe cer curcubeul împăcării lui Dumnezeu cu neamul omenesc. Era aproape seară și am hotărât să mergem undeva să mâncam. Mihai, a găsit un loc foarte frumos în apropiere și ne-am așezat la două mese mari și am povestit ce văzusem ziua întreagă. Chelnerii foarte primitori și cu o atitudine caldă, au venit în întâmpinarea dorințelor noastre.

Seara, la hotel am început cea de-a doua sesiune de discuții despre consecințele întrupării lui Dumnezeu asupra firii umane. Am început afară pe terasă, dar frigul ne-a alungat înăuntru după o oră.

Ziua 3 – vineri, 23 octombrie 2015

Vremea se anunța mai bună, deși era înnorat. Am plecat la drum pe șoseaua principală spre Kalambaka pentru a ajunge la o zonă unde începe un traseu montan până la Mănăstirile „Sfânta Treime” și „Sfântul Ștefan.” Am trecut prin cetrul orășelului Kalambaka și chiar prin piața de legume… Ne-au rămas ochii la câteva fructe și la ospitalitatea grecilor și apoi am mers mai departe. Am vizitat o biserică veche din oraș și apoi am ieșit printr-o livadă de măslini pe traseul către Mănăstirea Sfânta Treime.

Începuse iar să ploua, dar încet, mocnit… traseul nu era lung, și mai mult decât atât era bine pietruit în așa fel încât să fie cât mai ușor turiștilor de a ajunge sus.

După aproximativ jumătate de ora am ajuns la micuța și frumoasa mănăstire. Ne-am închinat, și ne-am liniștit sufletele în pridvorul mănăstirii. Afară bătea vântul și era frig, eram deja pe culmele stâncilor și nu mai era dos.

De aici am plecat către Mănăstire Sfântul Ștefan, care se vedea la câteva sute de metri mai departe. Intrarea în mănăstire seamănă cu intrarea într-un castel, pe un pod care are dedesubt o prăpastie. Am vizitat mănăstirea și împrejurimile și îmi amintesc cu drag pangarele acestor locașuri, pline cu multe suveniruri frumoase, cu bun gust și de folos duhovnicesc. Noi românii am avea multe de învățat la acest capitol în biserici și mănăstiri.

Se făcuse aproape ora 14.00 și maicile urmau să închidă mănăstirea. Am plecat. Afară vânt, frig și ploiae… În parcarea mare se afla un autobuz care ne-ar fi coborât în Kastraki fără a mai înfrunta condițiile meteo. Am trecut ușor peste această ”ispită”, majoritatea vrând să meargă pe jos, să se bucure de peisaje.

Uite așa ne-am întors înapoi pe același drum și în aproximativ o oră eram în centrul Kalambakăi și ne-am oprit la un restaurant simpatic și frumos, care avea duhul acela grecesc: mobilier de lemn, icoane pe pereți, fotografii multe și muzică grecească. Chelnerii deși greci știau românește și se descurcau destul de bine să ne ia comanda pe graiul nostru. Era cald și bine în interior. Ne-am dezmorțit, și ne-am buurat de o masă ca-n familie. Am mâncat o ciorbă de fasole mai bună ca la mama acasă, cu pâine și ceapă, iar apoi am plecat iarăși la plimbare.

O parte au plecat spre hotel, iar noi câți mai eram am plecat la plimbare spre o mănăstire pe care o văzusem noi într-o stâncă prin apropiere. După puțin timp mergând pe colinele din Kalambaka am ajuns la acea stâncă. Am înțeles că mănăstirea e privată și că nu avem voie să intrăm. Jos ne-am închinat la micul paraclis iar sus la simpaticul balcon al mănăstirii erau câteva persoane. Una din ele, o doamnă, văzându-ne că stăm de mult timp pe acolo ne cheamă sus. Ne facem curaj și mergem. Doamna nu știa engleză dar ne descurcăm să vorbim. Ne explică că în chilie e un părinte care spovedește și lumea acum stă la coadă. Am zis că ar fi bine stăm și noi măcar pentru o binecuvântare.

Așa am și făcut, rând pe rând am intrat la părintele și ne-a binecuvântat și s-a rugat pentru noi. Am plecat tare bucuroși de acolo, că în sfârșit după atâtea biserici vizitate întâlnim și un părinte care să ne binecuvinteze.

Se înseraseră și mai aveam în plan să ajungem la o stâncă golașă și ascuțită pe care am văzut-o prin pădure. Am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu mai întâi la o mică biserică în pădure unde am și bătut toaca cât am vrut, fără să se supere cineva și apoi am ajuns la acea stâncă pe care Marius a ochit-o din prima zi. Ne-am fotografiat, am mâncat ceva și apoi ne-am întors spre hotel.

Cam asta a fost cea de-a 3-a zi.

Seara am rămas la discuții pe o temă tare dragă mie: consecințele întrupării Fiul lui Dumnezeu asupra Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Ziua 4 – sâmbătă, 24 octombrie 2015

În sfârșit, vreme bună… cald, semi-înnorat. Plecăm pe traseu, prima oprire urma să fie stânca Sfântului Duh. Drumul până sus a fost spectaculos, printre marile stânci, pe traseu stâncos, dar doar la aproximativ o oră depărtare am ajuns în vârf. Ce priveliște! Ce minunăție! De aici se vedea toată zona Kastraki cu casele alb-roșiatice și câmpia întinsă. Am stat aproape o oră, până ne-am cățărat toți pe vârful stâncii și până ne-am coborât înapoi. Ne-am fotografiat de sus cu peisajele cât am putut. Era o zonă spectaculoasă. Aici l-am întâlnit și pe un american singur care făcea fotografii.

De aici am plecat spre Mănăstirea Sfântului Nicolae Anapafsas. Pe traseu am găsit un gutui ca-n povești, copt și plin de roade, din care am mâncat fiecare câte o gutuie gălbuie și gustoasă, ieșit numai bine în drum la ora prânzului.

Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapafsas are o poziție foarte bună din care împrejurimile se văd dintr-o altă perspectivă. Ne-am odihinit bine, ne-am cățărat pe o stâncă din vecinătate, ne-am închinat și în paraclisul Sfântului Siluan Athonitul de la baza mănăstirii și apoi am plecat pe un traseu care ducea tocmai sus la Mănăstirea Varlaam și apoi la Marea Meteoră, traseul pe care trebuia să-l face în prima zi. Pe drum ne-am întâlnit iarăși cu americanul și ne-a dat o idee extraordinară, ca în drumul nostru la urcare să intrăm în prima peșteră mai mare. Ajunși acolo, intrarea era destul de îngustă, și dacă nu ne-ar fi spus el n-am fi încercat. Unul câte unul ne-m strecurat și peștera se deschidea din ce în ce mai mult. Am început s-o explorăm și să ne cățărăm pe stânci cât am putut noi de aproape de zonele interzise.

De aici ne-am oprit puțin și am stat la un mic picnic și apoi ne-am continuat drumul către vârf. Am ajuns la Marea Meteoră undeva în jurul orei 17.00. Ieșise soarele și Mănăstirea Varlaam se vedea extraordinar. Ne-am așezat pe o stâncă cât mai aproape de ea pe marginea prăpastiei, și ne-am minunat de cât de frumos poate fi… Ne-am fotografiat… și am hotărât să așteptăm ora apusului pentru a vedea acest spectacol al naturii prin pădurea de stânci a Meteorei.

Am stat la discuții puțin și apoi am hotărât să explorăm muntele din dreapta cum te uiți la Mănăstirea Meteora… În 10-15 minute de mers pe stânci am ajuns în vestul Marii Meteoră pe o stâncă superbă, acolo unde ne așteptau 3 capre domestice.

Ne-am așezat cu fața la peisaje bucuroși de a avea bilete la unul dintre cele mai spectaculoase zone ale lumii. Din păcate cerul înnorat nu ne-a permis să vedem apusul, dar minutele petrecute în vârful acela de munte au lăsat urme în sufletele noastre.

Ne-am întors spre hotel, era noapte, și am oprit la un alt restaurant frumos din zonă. Am stat la masă, ca ultima seară, și ne-am veselit unii de alții.

Hotărâsem să ne culcăm devreme ca să putem merge la slujbă a doua zi, duminică, la Mănăstirea Marea Meteoră.

Ziua 5 – duminică, 25 octombrie 2015

Ne-am trezit la ora 5 fără ceva și am plecat cu mașinile la mănăstire. A fost una dintre cele mai frumoase slujbe la care am participat în viața mea. Cântarea sobră dar frumoasă, slujirea curată a preotului, lumina obscură care crea o atmosferă intimă cu Dumnezeu, și „dansul îngeresc” de la „Sfinte Dumnezeule” simulat de un călugăr cu cădelniță specială cu clopoței, au fost pentru mine bucuriile speciale ale acestei slujbe.

Slujba s-a terminat pe la ora 8 și ceva și am fost invitați la un ceai sau la o cafea, dar am plecat repede vrând ca în drumul nostru spre casă să ajungem și la Mănăstirea Suroti de lângă Tesalonic unde se află mormântul Sfântului Părinte Paisie Aghioritul.

Pe la ora 13.00 am ajuns la Suroti. Afară era foarte cald, soare și la mormântul părintelui erau aproximativ 200 de persoane. Parcă eram la Prislop la părintele Arsenie. Ne-am așezat bucuroși și noi că am putut ajunge la dragul nostru părinte. Ne-am închinat și apoi am plecat spre casă. Undeva aproape de miezul nopții am ajuns cu toții teferi acasă.

Cam asta a fost excursia noastră în ținutul Meteorelor. Tabăra a fost minunată, mai ales pentru că în grup s-au legat prietenii frumoase și am fost în același duh cu toții.

Meteora rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ.

Vă recomad cu drag, dacă aveți ocazia să le vizitați. Dar evitați vara când e foarte aglomerat și miile de turiști vor alunga liniștea rugăciunii din mănăstiri.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

(Claudiu Balan)