Despre raportul şi unitatea dintre Dumnezeiasca Euharistie şi Sfânta Taină a Căsătoriei (studiu)

Introducere¹

Dintotdeauna a existat o strânsă legătură între Sinaxa Euharistică şi celelalte Taine ale Bisericii, legătură care, din păcate, nu mai este atât de evidentă pentru credinciosul contemporan. Şi astăzi Botezul şi Mirungerea se finalizează cu împărtăşirea neofiţilor, iar hirotoniile se săvârşesc în cadrul Sfintei Liturghii. În privinţa Cununiei, însă, în formularul actual al slujbei relaţia dintre Cununie şi Împărtăşirea euharistică este, într-o oarecare măsură, umbrită², dar acest fapt, cu siguranţă, nu afectează caracterul de Taină al Cununiei. Şi asupra legăturii dintre Cununie şi Euharistie vom încerca să ne oprim în acest studiu.

În urmă cu câţiva ani îşi făcea apariţia şi în spaţiul liturgic românesc o practică nouă pentru majoritatea clericilor şi a credincioşilor, practică ce a provocat şi încă provoacă reacţii diferite: de la acceptare necondiţionată până la uimire şi nedumerire sau rezistenţă şi opoziţie cel puţin tacită. Este vorba despre „combinarea” sau „includerea” rânduielii Cununiei în cadrul Dumnezeieştii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur³.

Există mai mulţi factori care au condus la acest fapt. Principalul factor este, probabil, creştere progresivă a interesului – atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi pastoral, duhovnicesc – faţă de raportul dintre celelalte Taine ale Bisericii şi Euharistie, „Taina Tainelor”, ca împlinire a lor – şi este bine. Dar, acelaşi entuziasm, dublat de o căutare a ineditului, a dus şi la apariţia propunerilor de „combinare” a rânduielii celorlalte Taine – în cazul nostru a Cununiei – cu cea a Dumnezeieştii Liturghii⁴.

Însă, trecând de intenţia pozitivă de restabilire a vechii legături dintre Cununie şi Euharistie, aceste noi „Liturghii ale Cununiei”⁵ pun mult prea multe probleme, bulversând considerabil rânduiala actuală a sfintelor slujbe şi creând structuri liturgice inovative – ca formă -, necunoscute nici în primul mileniu creştin şi nici mai târziu⁶.

 

Mai mult, principala problemă pe care o ridică astfel de rânduieli este de natură eclesiologică şi constă în posibilitatea apariţiei Liturghiilor „particulare”, „private” sau „tematice” (a cununiei, pentru cei morţi etc.), un obicei străin de spiritualitatea ortodoxă. În momentul în care Biserica a fost nevoită să redacteze un formular aparte pentru Cununie, pentru a evita această problemă reală şi pentru a păstra caracterul comunitar – lipsit de accente personale sau individualiste – al Liturghiei Euharistice, pe de-o parte, şi pentru a menţine totuşi legătura indisolubilă dintre Cununie şi Împărtăşire, pe de altă parte, încă din primul mileniu creştin Biserica a optat pentru împărtăşirea mirilor în cadrul Cununiei cu Sfintele Taine păstrate de la o Liturghie precedentă, dând acestei slujbe caracterul unei Liturghii a Darurilor Înaintesfinţite. Mai mult, această slujbă îngăduia căsătorirea prin încununare şi a celor care erau opriţi de la împărtăşire, formularul slujbei fiind acelaşi, însă fără Împărtăşire, fiindu-le permisă doar gustarea dintr-un pahar cu vin binecuvântat – paharul de obşte.

Prin urmare, pentru o înţelegere adecvată a „Liturghiei Cununiei” şi pentru a evita exagerările, este necesar să abordăm pe scurt dezvoltarea istorică a slujbei Cununiei, rânduiala Împărtăşirii la o serie de momente solemne şi slujba Cununiei ca Liturghie a Darurilor Înaintesfinţite. În plus, la final, vom analiza propunerea combinării Cununiei cu Liturghia Euharistică deplină, discutând numeroasele probleme şi inadvertenţe liturgice pe care această combinaţie le creează⁷.

Slujba Cununiei – scurt istoric

Din perspectiva istoriei liturgice, Cununia stătea în directă legătură cu Euharistia, şi aşa erau folosite şi textele din vechile Evhologhioane manuscrise⁸, cum este cazul celebrului codice italo- grecesc Barberini Gr. 336⁹, provenind din secolul al VlII-lea sau al IX-lea; însă, nu ştim cum era combinată această rânduială a Cununiei cu cea a Liturghiei, sau dacă era combinată în vreun fel, având în vedere că în structura ei se găsea doar cea de a treia din rugăciunile actuale, pe când Liturghia avea deja structura de astăzi, cu cele trei antifoane şi rugăciunile lor, sau dacă nu cumva avea deja structura unei Împărtăşiri cu Darurile Înaintesfinţite, cum este indicat în acelaşi manuscris la încoronarea împăratului. Este posibil ca în primele veacuri cei ce urmau să se căsătorească să fi primit rugăciunea şi binecuvântarea episcopului înainte de Liturghie, pentru ca apoi, la momentul potrivit, să se împărtăşească la Liturghie; însă şi această opinie, în lipsa mărturiilor adecvate, rămâne tot în sfera speculaţiilor.

Ulterior, după secolul al X-lea – ca urmare a legislaţiei imperiale care punea pe seama Bisericii autoritatea necesară atât încheierii „civile” cât şi a binecuvântării căsătoriilor¹⁰ – a apărut un formular de slujbă a Cununiei cu o structură asemănătoare celei de astăzi, care păstra legătura intimă dintre Cununie şi Sfânta Împărtăşire, împărtăşirea făcându-se cu Sfintele Taine păstrate de la Liturghia precedentă, dându-i Cununiei o structură de Liturghie a Darurilor Înaintesfinţite. Această rânduială este întâlnită în Evhologhioane manuscrise începând din secolul al X-lea (ms. Sinai Gr. 958¹¹), şi în alte manuscrise ulteriore, până în secolul al XVII- lea¹². Din secolul al XV-lea, de la Sfântul Simeon al Tesalonicului, ni se păstrează o descriere şi o tâlcuire a Cununiei:

„Şi îndată [preotul], ia Sfântul Potir cu [Darurile]Inaintesfinţite şi exclamă: «Cele mai înainte sfinţite Sfinte, sfinţilor!». Şi toţi răspund: «Unul Sfânt, Unul Domn…», căci numai Acesta este sfinţirea, pacea şi unirea robilor Săi care se însoţesc. Apoi preotul îi împărtăşeşte pe miri, dacă sunt vrednici. Intr-adevăr, aceştia trebuie să fie pregătiţi să primească Impărtăşania, pentru ca încununarea lor să fie cu vrednicie şi căsătoria lor legiuită. Căci Sfânta împărtăşire este desăvârşirea şi pecetea tuturor dumnezeieştilor Taine. Şi bine face Biserica când pregăteşte Dumnezeieştile Daruri pentru curăţirea şi binecuvântarea mirilor; căci Hristos însuşi, Cel ce ne-a dat aceste Daruri şi Cel ce este aceste Daruri, a venit la nuntă pentru a-i aduce unire cu pace şi bună-înţelege; astfel, cei care se căsătoresc trebuie să fie vrednici de Sfânta împărtăşire; ei trebuie să fie uniţi înaintea lui Dumnezeu, în biserică, care este casa lui Dumnezeu, căci sunt fii ai lui Dumnezeu; într-o biserică în care Dumnezeu este prezent tainic în Daruri, acolo unde El ni se dă şi unde El este văzut în mijlocul nostru. După aceea preotul le dă, de asemenea, să guste din paharul de obşte; şi se cântă «Paharul mântuirii voi lua…». Acestea se fac din pricina Preasfintelor Daruri şi ca semn al bucuriei care vine din dumnezeiasca unire şi din pricina faptului că fericirea mirilor vine din pacea şi înţelegerea pe care au primit-o.”¹³

Mai mult, această rânduială este întâlnită şi într-un Molitfelnic românesc tipărit în secolul al XVII-lea¹⁴, precum şi într-un manuscris românesc, la începutul secolului al XVIII-lea¹⁵. Nu insistăm asupra celorlalte izvoare liturgice, marea lor majoritate concordând cu cele arătate mai sus. De dată mult mai recentă este renunţarea la împărtăşire în cadrul Cununiei, păstrându-se doar un vestigiu al acesteia: chinonicul.

 

Împărtăşirea în afara Liturghiei

Împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite nu trebuie să ne ducă cu gândul la Postul Mare¹⁶ – perioadă în care nunţile sunt oprite – sau la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite aşa cum este ea celebrată în această perioadă, pentru Împărtăşirea credincioşilor¹⁷.

De fapt, este vorba de o tradiţie foarte veche, întâlnită în Răsăritul creştin încă din primele veacuri şi care nu stătea în legătură cu zilele de post şi ajunare, ci era o consecinţă firească a celebrării Euharistiei duminica, urmate de păstrarea şi împărtăşirea constantă cu Darurile Înaintesfinţite. Cu siguranţă, împărtăşirea se desfăşura în cadrul rânduielii personale de rugăciune. Este vorba, aşadar de o cuminecare cu Darurile Înaintesfinţite, dar nu legată de Postul Mare.

Este suficient să vedem ce spune Sfântul Vasile cel Mare:

„Desigur că împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» (In. 6, 54). […] Toţi călugării care locuiesc în pustie, unde nu se găseşte preot, păstrează cuminecătura acasă la ei şi o iau cu mâna lor proprie. La Alexandria şi în Egipt, chiar şi fiecare laic are în mod singur. ”

Un vestigiu liturgic al împărtăşirii cu Darurile Înaintesfinţite este şi slujba de origine monastică care va da naştere Obedniţei actuale, slujbă care este celebrată în zilele în care – din diverse motive¹⁹ – nu se săvârşeşte Liturghia deplină, şi în cadrul căreia poate avea loc împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite²⁰.

Astfel, rânduiala descrisă de Sfântul Simeon al Tesalonicului nu trebuie să ne mire, căci în tradiţia bizantină împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite rezervate de la o Liturghie precedentă avea loc şi la Cununie şi la alte ocazii solemne; spre exemplu la încoronarea împăraţilor bizantini, la numirea demnitarilor publici etc.

În codicele Barberini Gr. 336, ne este descrisă, spre exemplu, ceremonia încoronării împăratului bizantin. Pe Sfânta Masă sunt aşezate hlamida şi coroana; patriarhul stă înaintea analogului, iar, înapoia sa, cel ce urmează a fi încoronat. Se rosteşte o rugăciune, după care îndată îl îmbracă cu hlamida. Urmează salutul Pace tuturor!, o rugăciune a plecării capetelor şi împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite²¹. O rânduială similară era întâlnită şi la numirea demnitarilor bizantini (cezari, arhonţi, patricieni etc.)²².

Tot aşa, în numeroase manuscrise, în linii mari, Cununia avea rânduiala de astăzi, însă păstra integrată – la locul potrivit – împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite. Oficiul se deschidea cu binecuvântarea euharistică (Binecuvântată este împărăţia…)²³; urma ectenia mare, cu cereri speciale, cele trei rugăciuni, încununarea, pericopele scripturistice, ecteniile întreită şi a cererilor, apoi rugăciunea Tatăl nostru…, după care preotul luând Potirul cu Sfintele Taine păstrate de la Liturghia precedentă, zicea cu glas mare: Să luăm aminte! Cele mai înainte sfinţite Sfinte, sfinţilor! Strana cânta îndată: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos…, iar preotul îi împărtăşea pe miri în timp ce se cânta chinonicul (priceasna): Paharul mântuirii…, apoi binecuvânta paharul de obşte²⁴, le dădea să guste din el, şi urma rânduiala Cununiei până la sfârşit.

Combinarea Cununiei cu Liturghia Euharistică deplină

Mai nou, s-a încercat o combinare a Cununiei cu Sfânta Liturghie, tipărită într-un Arhieraticon grecesc din 1994²⁵. Această structură presupune aşezarea mirilor înaintea icoanei Mântuitorului, înlocuirea antifoanelor obişnuite ale Liturghiei cu Psalmul 127, al Cununiei, împărţit în trei părţi²⁶, înlocuirea rugăciunilor antifoanelor cu cele trei rugăciuni din deschiderea slujbei Cununiei, încununarea înainte de cântarea Sfinte Dumnezeule…, iar la Heruvic mutarea mirilor înaintea icoanei Maicii Domnului. Mirii sunt împărtăşiţi primii, iar după rugăciunea Amvonului, se zice partea rămasă din Cununie, urmată de un apolis pomenind întâi nunta din Cana Galileii şi, dacă este duminică, şi Învierea.

Această structură conţine o serie de inadvertenţe, care contrazic manuscrisele liturgice păstrate, precum şi întreaga evoluţie istorică a Liturghiei Cuvântului, în cadrul căreia generează cele mai multe schimbări²⁷. Să le analizăm pe cele mai importante:

1. Creează dintr-un singur psalm (Ps. 127) trei antifoane²⁸ (o acţiune liturgică forţată şi lipsită de logică), când este bine cunoscut faptul că structura unităţii liturgice a celor trei antifoane presupune existenţa obligatorie a trei psalmi diferiţi¹⁹. În cadrul Cununiei, Psalmul 27 este un imn procesional – echivalent celui de al treilea antifon al Liturghiei -, care însoţeşte intrarea în biserică a mirilor, însoţiţi de preot, după ce logodna s-a săvârşit în pronaos.

2. Duce la suprimarea celor trei rugăciuni ale antifoanelor, rugăciuni care au un profund caracter comunitar, eclesial³⁰, cunoscute din secolul al VIII-lea³¹, dar cu siguranţa mult mai vechi³², pe când, în aceeaşi perioadă (şi chiar în acelaşi manuscris) aveam doar o singură rugăciune a Cununiei (cea de-a treia din formularul actual), care se referă strict la miri şi la căsătorie, având un caracter particular.

3. Alterează structura Intrării mici, introducând aici încununarea mirilor³³ şi înlocuieşte rugăciunea ecteniei întreite cu rugăciunea a patra a cununiei, care nu este altceva decât o veche rugăciune a apolisului, stând în legătură cu ectenia cererilor, iar nu cu ectenia întreită³⁴. În sfârşit, dubla frază introductivă a otpustului – pomenind atât Nunta din Cana cât şi Învierea (pe al doilea loc) – contravine structurii şi logicii otpustului, având în vedere că duminica, chiar atunci când ne aflăm în perioada festivă a unuia din marile praznice ale Mântuitorului (cu excepţia zilei de praznic însăşi), fraza introductivă a otpustului menţionează doar „Învierea” şi nimic altceva³⁵.

Însă, trecând peste complexitatea acestui mod de combinare a celor două slujbe şi peste suprimarea unor rugăciuni obşteşti, rămâne provocarea eclesiologică a acestei „Liturghii a Cununiei”, care nu face altceva decât să deschidă – aşa cum am arătat – o poartă spre apariţie unor „Liturghii tematice”, particulare.

În sfârşit, chiar şi în aceste condiţii, poate ne-ar fi destul de uşor de acceptat – sau de trecut cu vederea – un caz unic de-a lungul unui an bisericesc. Însă ar trebui să ne punem problema şi altfel: Ce am face dacă ar trebui să combinăm Liturghia cu Cununia în fiecare duminică sau praznic de-a lungul întregului an³⁶, ducând astfel la suprimarea definitivă a unor elemente deosebit de stabile ale Liturghiei Cuvântului? Iar dacă am avea de celebrat mai multe cununii într-o singură zi, pe ce criterii „duhovniceşti” am stabili care dintre ele urmează să fie inclusă în Liturghie?

Concluzii

Liturghia – în sensul larg al termenului, desemnând întregul cult – este asemeni unui organism viu care suferă modificări subtile. Orice încercare de a „amuţi” complet creativitatea liturgică – în favoarea unei uniformităţi absolute sau a unui rubricalism steril, „încremenit” – nu poate fi decât nocivă. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm inovaţia – sau exoticul – cu orice preţ, producând modificări majore de formă, dar şi de fond, în cadrul cultului. Dar mai cu seamă nu se poate ignora logica liturgică şi pastorală precum şi evoluţia istorică naturală a rânduielilor. Acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa restabilirii raportului dintre Cununie şi Împărtăşire.

Astfel, dacă se doreşte restabilirea vechii legături dintre Cununie şi Euharistie – acolo unde este posibil din punct de vedere canonic³⁷ -, în loc să se creeze structuri şi combinaţii noi, ar fi mult mai uşor să se folosească cu seriozitate formularul actual³⁸, rodul experienţei milenare a Bisericii, aşa cum a fost el alcătuit şi folosit vreme de mai bine de opt veacuri, ca o formă de Liturghie a Darurilor Înaintesfinţite, împărtăşirea mirilor – cu Sfintele Taine păstrate de la Liturghia care a precedat Cununia³⁹ – făcându-se, la momentul potrivit, după rugăciunea Tatăl nostru…, în timp ce se cântă chinonicul „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4), urmată apoi de gustarea din paharul de obşte.

Însă trebuie avut în vedere şi faptul că orice schimbare a formularelor de cult – chiar şi revenirea la unele forme preexistente, dar ieşite din uz – poate fi operată doar cu aprobarea Sfântului Sinod, iar nu ca urmare a unor „iniţiative” personale.

(Cezar Loghin)

 

---

1. Materialul are la bază şi dezvoltă articolul nostru: Căsătorie şi Euharistie, publicat în revista „Renaşterea”, nr. 11, 2007, p. 8.

2. În practica actuală, în multe locuri, mirii se mărturisesc şi se împărtăşesc în zilele premergătoare nunţii, practică ce „repară” – într-o oarecare măsură □ legătura practică dintre Euharistie şi Cununie. În alte zone, există obiceiul ca mirii să participe şi să se împărtăşească la Liturghia care precede nemijlocit Cununia, însă şi această practică are neajunsurile ei, împărtăşirea lor în calitate de „cuplu” facându-se înainte ca Biserica să le binecuvinteze căsătoria.

3. Aceasta slujbă îşi are începutul în Grecia, fiind apoi tradusă şi pusă în practică în diaspora ortodoxă. Ulterior şi-a croit drum şi în România unde, în unele zone, câştigă teren.

4. Există numeroase mărturii privitoare la raportul dintre Liturghie şi Botez. În Tipicul Marii Biserici (sec. X), totuşi, Botezul nu înlocuia părţi ale Liturghiei Euharistice, ci se desfăşura în paralel cu aceasta. Spre exemplu, în Sâmbăta Mare, zi dedicată botezării catehumenilor, ni se spune: „Seara nu se pune citire introductivă, ci trei antifoane: «Pleacă, Doamne…» (Ps. 85), ultimul [antifon dintre cele de seară] şi «Doamne, strigat-am…» (Ps. 140). Şi îşi face patriarhul intrarea cu Evanghelia cea mare, cu preoţii, cu cădelniţa cea mare şi cu trei purtători de făclii, şi urcă în scaunul de sus. Şi apoi prochimenul […] şi prima citire, de la Facere. După aceasta, coboară patriarhul din tron şi merge la Marele baptisteriu, unde îmbracă stihar alb şi merge la colimvitră […]. Între timp, [în biserică] se citesc celelalte paremii [2-7]. Dacă patriarhul mai are încă mult de botezat se zic şi celelalte paremii, începând cu cea de a 8-a. Dacă se apropie de sfârşitul botezurilor, atunci după cea de a 7-a paremie, se citeşte din Prorocia lui Daniel… ”. În acest timp patriarhul face a doua intrare împreună cu neofiţii. Şi se cântă „Câţi în Hristos…”, antifon început la baptisteriu în timp ce erau miruiţi neofiţii (Juan Mateos, Le Typicon de Grande Église, vol. II, (= OCA 166), Roma, 1963, pp. 84-88). Iar la 6 ianuarie, după acelaşi izvor, sfinţirea apelor pentru Botez se făcea de cu seară, după Priveghere. Dimineaţa, după ce îşi făcea intrarea, patriarhul mergea la baptisteriu şi boteza, timp în care, în biserică, se cântau trei antifoane (Pss. 113, 114 şi 117), aceleaşi folosite şi astăzi, iar când se cânta „Câţi în Hristos…” patriarhul îşi făcea intrarea împreună cu neofiţii (ibidem, vol/ I, (= OCA 165), Roma, 1962, pp. 184-186). Din aceste texte se pot extrage câteva concluzii: (1) Botezul se desfăşura în strânsă legătură cu Liturghia Euharistică; (2) Botezul nu înlocuia Liturghia Cuvântului şi rugăciunile ei ci, în timp ce antifoanele obişnuite şi rugăciunile lor erau celebrate în biserică, avea loc Botezul în baptisteriu; (3) în timp ce se cânta Câţi în Hristos… neofiţii erau aduşi în biserică, unde slujba continua neschimbată, la momentul rânduit având loc împărtăşirea lor. Astfel, în realitate, nu asistăm la o combinare a celor două slujbe, Botezul alterând Liturghia Cuvântului, ci la o juxtapunere firească a lor. Acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa Cununiei.

5. John Meyendorff, Căsătoria, perspectiva ortodoxă, trad. rom. C. Login, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2007, pp. 49-50. Vasile Gavrilă, Cununia – viaţă întru Împărăţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, pp. 153-155, 251-255, 433-439. Ambele materiale rămân în stadiul de propuneri liturgice.

6. În lipsa mărturiilor manuscrise corespunzătore şi a studiilor aprofundate de istorie a acestor rânduieli, încercările de (re)construcţie a unui astfel de ritual stau sub semnul inovaţiei şi al preferinţelor personale.

7. Textul grecesc complet al „Liturghiei Cununiei”, însoţit de o traducere românească, este editat de V. Gavrilă, op. cit., pp. 153-155.

8. J. Meyendorff, op. cit., pp. 20-24.

9. Cea mai recentă editare a acestui codice: Stefano Parenti, Elena Velkovska (ed.), L’Eucologio Barberini gr. 336, ed. a 2-a, CLV, Edizioni Liturgiche, Roma, 2000. Rânduiala cununiei se găseşte la pp. 187-188 (gr.), 346-348 (trad. it.). O traducere românească a acestui codice poate fi găsită în: Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, Edit. Deisis, Sibiu, 2008. Aici Cununia cuprinde o ectenie mare, o scurtă rugăciune (cea de a treia din rânduiala actuală: „Dumnezeule cel Sfânt, Cel ce din ţărână ai făcut pe om…”), urmată de punerea cununilor; apoi vine o rugăciune a plecării capetelor (care astăzi se găseşte după Evanghelie: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce prin purtarea Ta de grijă cea mântuitoare.”), rugăciunea de binecuvântare a paharului de obşte şi Împărtăşirea. Apoi mai este dată încă o rugăciune pentru nuntă, cea de a doua din rânduiala actuală. Nu conţine aproape nicio ubrică tipiconală şi, prin urmare, nu ştim care era raportul acestei rânduieli faţă de Sfânta Liturghie.

10. J. Meyendorff, op. cit., pp. 27-32. Logodna reprezenta echivalentul „căsătoriei civile” actuale şi era celebrată în pronaos, iar slujba Cununiei era celebrată în mijlocul bisericii (ibidem, p. 34), cununile fiind, totuşi, aşezate pe Sfânta Masă.

11. Aleksei Dmitrievski, OnucaHue flumypemecKux pyKonuceu xpaHH^uxcn e âuâxuomeKax npaeocmehoao BocmoKa, II, Kiev, 1901 (citat în continuare: Opisanie II), pp. 28-31.

12. Sinai gr. 984 (sec. XV), ibidem, 595-596; Athos-Ephfigmenou 120 (1602 d.Hr.), ibidem, pp. 758-763, n. 1; Moscova, Bibl. Patriarhiei 224-1070 (sec. XVI), ibidem, p. 906.

13. De honesto et legitimo conjugio, PG 155, col. 512-513.

14. Molităvnic – Bălgrad 1689-2009, ediţie îngrijită, studiu introductiv, transliterare şi glosar de A. Dumitran, A. Gherman şi D. Vanca, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea 2009 (2010).

15. V. Gavrilă, op. cit., p. 153 (Molitfelnicul de la Valea Mare, 1704 d.Hr.).

16. Pentru un studiu detaliat asupra Liturghiei Darurilor Înaintesfinţite, a se vedea Nikolai Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, trad. rom. C. Login, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, pp. 125-222.

17. V. Gavrilă (op. cit., p. 240) face aici o confuzie între împărtăşirea cu Darurile înaintesfinţite şi Liturghia Darurilor înaintesfinţite aşa cum este ea celebrată în Postul Mare. Liturghia Darurilor Înaintesfinţite nu a apărut pentru a nu întrerupe ajunarea, ci datorită incompatibilităţii absolute dintre Anaforaua euharistică şi zilele de Post (canonul 49 al Sinodului de la Laodiceea; cf. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, trad. rom. I.I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2000, pp. 212-213; şi Alexander Schmemann, Great Lent, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1969, p. 45 [Postul cel Mare, trad. rom. A. Constantin şi L. Constantin, Edit Doris, Bucureşti, 1998, p. 55]). Altfel s-ar fi putut celebra în fiecare zi Liturghia deplină unită cu Vecernia – fără a întrerupe ajunarea; şi aşa se procedează în Joia şi Sâmbăta Mare şi la Buna-Vestire, zile în care este permisă celebrarea Liturghiei depline. Însă prezenţa Liturghiei depline în aceste zile, precum şi în toate sâmbetele şi duminicile Postului Mare, nu ne permite săvârşirea Cununiei în niciuna dintre aceste zile.

18. Sf. Vasile cel Mare, „Epistola 93”, în Scrieri □ Scrisori, trad. rom. T. Bodogae (= PSB 12), Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 269-270.

19. Spre exemplu, Tipicul Mare al Sfântului Sava prevede Obedniţa chiar şi în Duminica Paştilor – „dacă va fi vreo oarecare mare nevoie” – în cazul în care nu se putea celebra Liturghia (Sf. Sava cel Sfinţit, Tipicon, Edit. Bucovina Istorică, Suceava, p. 538).

20. A se vedea Juan Mateos, Un Horologion inédit de Saint-Sabas. Le codex sinaïtique grec. 863 (IX^e siècle).Vatican, 1964, pp. 54-55; cf. N. Uspensky, op. cit., pp. 138-145.

21. Codicele Barberini Gr. 336, ed. cit., pp. 178-179 (trad. rom.: I. Ică, op. cit., pp. 988-989); cf. Constantin VII Profirogenetul, Le Livre de Cérémonies, Livre II, A. Vogt (ed.), Paris, 2006, p. 13.

22. A se vedea: Miguel Arranz, L’Eucologio Constantinopolitano agli inizi del secolo XI, Edit. Pontificia Universitâ Gregoriana, Roma, 1996, p. 339.

23. Aceasta binecuvântare nu este caracteristică Tainelor, ci era rostită în deschiderea tuturor slujbelor cultului catedral: Vecernia, Pannyhisul (o Pavecerniţă solemnă), Utrenia, Ceasurile şi Liturghia; a se vedea, spre exemplu, N. Uspensky, op. cit., p. 90 (Vecernia); A. Dmitrievski, Opisanie , II, pp. 13-15 (Pannychisul), cf. J. Mateos, Typicon, II, pp. 204-209; Sf. Simeon al Tesalonicului, De sacra pecatione, PG 155, 636C (Utrenia). Dintre aceste slujbe, în ritul bizantin actual doar Liturghia a păstrat caracterul catedral, motiv pentru care se deschide cu binecuvântarea mare. Această binecuvântare este cerută în unele manuscrise şi pentru Liturghia Darurilor Înaintesfinţite din Postul Mare (cf. Makarios Simonopetritul, op. cit., p. 217), datorită faptului că în cadrul acestei slujbe avea loc Împărtăşirea. Prin extensie, această binecuvântare se dă şi la alte slujbe strâns legate de Liturghie sau în cadrul cărora avea loc Împărtăşirea: Botezul, Mirungerea (atunci când se săvârşeşte separat de Botez, la primirea schismaticilor – Evhologhion, Bucureşti, 1926, p. 534) şi Cununia. Introducerea acestei binecuvântări în cadrul Maslului este un adaos târziu (de la începutul secolului al XX-lea), întâlnit mai ales în spaţiul liturgic românesc, fiind aproape necunoscut Evhologhioanelor greceşti, Trebnicelor slavone şi Molitfelnicelor româneşti de până la sfârşitul sec. XIX (a se vedea şi Paul Meyendorff, The Anointing of the Sick, St. Valdimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 2009).

24. Paharul de obşte presupune folosirea vinului (şi a pâinii), fiind „echivalentul” anafurei de la Sfânta Liturghie (J. Meyendorff, op. cit., p. 28).

25. V. Gavrilă, op. cit., p. 252, afirmă că această rânduială este menţionată şi de Sf. Nicodim Aghioritul, către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Chiar dacă este aşa, rânduiala rămâne de dată relativ recentă. Afirmaţii similare întâlnim în Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. I, trad. rom. V. Manolache, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2008, pp. 124-126; vol. II, trad. rom. S. Preda, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2009, pp. 109-111, însă nici aici autorul nu aduce mărturii convingătoare pentru ipotezele prezentate. Mai mult, nu toate formulare liturgice greceşti reprezintă „originale”, fiind întâlnite numeroase „inovaţii” în cărţile de cult greceşti tipărite în ultimele două veacuri.

26. J. Meyendorff, op. cit., pp. 49-50, prezintă o rânduială cvasisimilară, însă doar ca „propunere” liturgică. Cea de-a doua variantă prezentată, de omitere completă a celor trei antifoane „după modelul Liturghiilor săvârşite unite cu Vecernia din ajunul marilor praznice” nu este nici ea viabilă, dat fiind contextul istoric. Liturghiile unite cu Vecernia fac parte din marea priveghere a celor mai vechi praznice creştine, la care, din cauza ajunării, Liturghia se săvârşea seara, după Vecernie, unită cu aceasta. Să nu uităm că nici măcar în perioada în care se făceau numeroase botezuri în ajunul marilor praznice (ex. în Sâmbăta Mare), slujba Botezului nu era combinată cu cea a Liturghiei, ci se desfăşura înainte de începutul acesteia, sau în paralel cu partea iniţială a Liturghiei.

27. Pentru evoluţia amănunţită a Liturghiei Cuvântului, cu studiul majorităţii manuscriselor cunoscute până la acea dată, a se vedea Juan Mateos, Celebrarea Cuvântului în Liturghia Bizantină, trad. rom. C. Login, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007. Acest studiu exhaustiv al Liturghiei Cuvântului nu pomeneşte nimic cu privire la existenţa în manuscrise a unei astfel de rânduieli.

28. Mai mult, cele trei antifoane create au fiecare câte trei stihuri, fiind binecunoscut faptul că antifoanele mici au întotdeauna patru stihuri.

29. J. Mateos, Celebrarea, pp. 49-53 şi 71-75. A se vedea şi Tipiconul Marii Biserici din Constantinopol (sec. al X-lea): idem, Le Typicon de Grande Église, vol. I-II, Roma, l9ô2-1963.

30. Cf. Alexander Schmemann, Euharistia – Taina împărăţiei, trad. rom. B. Răduleanu, Edit. Bonifaciu, Bucureşti, 2003, p. 74.

31. Codicele Barberini gr. 336, ed. cit., pp. 57-58.

32. J. Mateos, Celebrarea, p. 63.

33. În niciun caz nu se poate face o analogie cu hirotonia arhiereului, care este hirotonit după Sfinte Dumnezeule…, vechiul antifon al intrării. Hirotonia arhiereului se face în acest moment datorită rolului său în conducerea sinaxei Euharistice care urmează. Şi în cadrul tunderii în monahism, partea iniţială a Liturghiei nu este alterată, ci se cântă antifoanele cu rugăciunile lor, iar la Vohod se intercalează rânduiala tunderii (M. Arranz, op. cit., p. 403); nu este vorba de o „amestecare” a două slujbe, răspândind rânduiala tunderii de-a lungul întregii Liturghii. Tunderea în monahism se face în acest moment – înainte de intrare – datorită faptului că atunci venea proestosul în biserică pentru celebrarea Euharistiei.

34. Într-un următor pas, vom asista oare şi la înlocuirea Rugăciunii punerii înainte – o veche rugăciune de acces la altar – parte integrantă din formularul euharistic? Tot aici, acelaşi Arhieraticon prevede mutarea mirilor înaintea icoanei Maicii Domnului (ca la hirotesia de ipodiacon!).

35. Cf. Nikolai Uspensky, Eoaocnyweduue omnycmu, ,„^Mn”, 1963, nr. 12, pp. 52-69.

36. Trebuie avut în vedere şi faptul că la unele biserici parohiale sau la în catedrale se celebrează numeroase Cununii în fiecare duminică şi sâmbătă.

37. În cazul celei de a doua şi a treia căsătorii, sau în cazul căsătoriilor mixte canoanele opresc de la Sfânta Împărtăşire şi prin urmare Împărtăşirea nu este permisă (J. Meyendorff, op. cit., p. 43).

38. Adică fără abrevieri masive, care adesea reduc Cununia la un simulacru de slujbă, care durează uneori mai puţin de cincisprezece minute.

39. Conform Molitfelnicului, Cununia se face după otpustul Sfintei Liturghii (Molitfelnic, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 64).