Taina Morţii şi a Învierii

Sfântul Efrem Sirianul are un cuvânt piln de paradox şi realism în acelaşi timp, atunci când afirmă: „Moartea omului începe în pântec şi se termină în mormânt” (Comentariu la Evanghelie [Diatessaron], în Imnele Paresimilor, Azimelor, Rastignirii si Invierii, Editura Deisis, Sibiu, p. 64.). Dacă ar fi să-l completăm peste timp, am putea spune pe aceeaşi logică: „Viaţa începe în mormânt şi nu se mai termină niciodată”.

Paradoxul cuvintelor Sfântului Efrem constau în aceea că, de cele mai multe ori, deşi vii (biologic), constatăm că suntem morţi (spiritual Mt. 8, 22), iar realismul lor e dat de faptul că, din păcate, nu cunoaştem o altă variantă a vieţii, iar cea pe care o trăim, în loc să ne apropie de miezul vieţii, cu fiecare zi trecută, ne apropie de mormânt.

Cu toate acestea, moartea are Taina ei. O taină mare cât toată viaţa noastră, cât viaţa lumii întregi, cât viaţa lui Dumnezeu întrupat, care moare pentru ca noi să trăim. Şi pentru că e taină, nimeni nu o poate desluşi, nici cuprinde, nici înţelege şi, desigur, nici anula. Numai gândul la taina morţii clatină cursul vieţii, cât despre prezenţa ei, este înconjurată de tăcere.

Dar tocmai prin tăcere ne grăieşte taina morţii. Faptul ei este înfricoşător…, pare că înghite în ea întreaga viaţă. Dar, pentru că nu se poate legitima în vreun fel, pentru că nu atinge decât partea dinafară a existenţei, pentru că cuprinde doar ochii pe care ni-i închide, dar nu ne poate lua amintirea, pentru că ne-astupă doar glasul, dar nu ne fură visul, de aceea, gândim că Taina morţii este dincolo de ceea ce se vede.

Plecând de la realitatea pentru care moartea a fost lăsată în lume: să pună capăt păcatului (Rm. 6, 23), în mod firesc, intuim că prezenţa ei, pare un rău, care, de fapt, ne face mai mult bine. Părintele John Behr, comentând cuvintele Sfântului Ignatie Teoforul, care, atunci când mergea spre martiriu, spune creştinilor din Efes: „Merg să devin Om”, găseşte că moartea este un mare câştig, şi de aceea, ar trebui să ne învecinăm cu ea şi să ne-o îmblânzim, fără nicio ezitare, întrucât chipul nostru de om autentic, abia după mormânt se descoperă deplin.

Aşadar, taina morţii ascunde în sine Taina Învierii. Nu ne-am fi putut bucura de Înviere, dacă n-am muri. După cum, nu l-am fi avut pe Hristos Înviat, dacă n-ar fi murit real. Astfel, dacă în cursul vieţii, omul poate ignora pe Dumnezeu, în taina morţii sigur se întâlneşte cu El. Braţele morţii, strâng în ele clipele vremelniciei omului şi le predă, pe loc, în braţele milostivirii Domnului. Strânsurile morţii sfarmă orice urmă de viaţă în trup, dar scapă „printre degete” nemuritorul suflet. Puterea morţii, care cuprindea orice om, care a păcătuit, a fost zădărnicită, atunci când amăgindu-se a înghiţit Viaţa, pe Hristos Omul-Dumnezeu: „În mormân Viaţă pus ai fost Hristoase”, cântă Biserica la începutul Prohodului Domnului.

În taina morţii, Mântuitorul Hristos Îşi pecetluieşte lucrarea mântuitoare. Călcând cu moartea Sa, moartea noastră, Taina vieţii izvorăşte din mormânt. Astfel, ceea ce părea că înghite definitiv viaţa se preschimbă, prin Hristos, „într-un pântec ce naşte la o nouă viaţă”. Mormântul, pântec al morţii, devine prin Hristos, zămislitor de viaţă, leagăn al nemuririi. Mormântul lui Hristos, prin Înviere, îşi întinde laturile peste toată creaţia, peste tot adâncul iadului, peste toată lumea îngerilor, fiecăruia în chip deosebit şi tuturor laolaltă, împărtăşindu-le viaţă: omului spre înnoire, iadului spre libertate, îngerilor spre mai multă bucurie.

Taina Morţii şi Învierii, Taina mântuirii noastre, începută mai înaite de veacuri, se arată oamenilor în toată concentrarea şi extinderea ei prin Hristos. Fiul lui Dumnezeu este „mielul înjunghiat de la întemeierea lumii” (I Ptr. 1, 19-20), dar este şi preaslăvit înainte de veacuri (Apc. 6, 1-2). Hristos nu devine Mântuitor la un moment dat (ca un fel de plan B al creaţiei, după John Behr), ci tot ceea ce era de la început, ca Dumnezeu, se arată lumii întregi „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Înţelegem astfel, că doar pe jertfa lui Hristos sunt aşezate definitiv temeliile lumii şi ale întregii creaţii, iar prin moartea şi învierea Lui, prinde belşug de viaţă, se diversifică, creşte şi se înnoieşte calitativ continuu. Aceste însemne dumnezeieşti ale creaţiei, rămân ascunse şi netransparente din cauza păcatului adamic, cu toate acumulările lui peste timp. Cu toate acestea, Hristos prin întrupare, moarte şi înviere, se face un fel de centru dinamic aşezat în interiorul umanităţii, de unde restaurează şi activează fără întrerupere, darurile dumnezeieşti ascunse sub păcat.

În acest fel, jertfa lui Hristos devine temelia de reconectare a omului la Dumnezeu, singura cale de unire fără amestecare a omenescului cu dumnezeiescul şi semnul distinctiv care autentifică calităţile iubirii adevărate. În acelaşi timp, Învierea Mântuitorului dublează calitativ jertfa Sa, o extinde şi o permanentizează fără echivoc, prin Duhul Sfânt. Mai clar, prin Înviere, Mântuitorul Hristos desăvârşeşte lucrarea divino-umană, făcându-o de necontestat. Duhul Învierii este cel care activează şi potenţează realitatea dumnezeiască a omenităţii Mântuitorului Hristos, dincolo de toate argumnetele şi soluţiile contestatare ale oamenilor. Viaţa se impune ca viaţă prin Înviere. Adevărul prin Înviere se pecetluieşte peste sistemul autoritar politico-religios. Frica şi îndoiala se risipesc. Credinţa se întăreşte. Tot ceea ce părea a fi slăbiciune capătă putere (I Co. 1, 25) şi tot ceea ce era pe punctul de a se ascunde sub lespedea rece a mormântului, devine biruitor.

Învierea nu se opreşte doar la Fiul lui Dumnezeu întrupat. El nu avea nevoie de Înviere pentru că moartea nu Îl putea ţine, neavând păcat. El se ascunde, ca un Dumnezeu, sub „veşmântul” firii omeneşti şi moare, ca să-i poată nimici acesteia puterea. Aşadar, Învierea are loc pentru noi oamenii. Pentru firea omenească, pentru noi toţi, Hristos a Înviat, făcându-Se, după Sfântul Pavel, începătură învierii noastre (I Co. 15, 20). Acolo unde păcatul şi moartea pusese stăpânire, prin firea umană, era nevoie de înviere. Şi nu doar învierea din morţi – stare de care orice om se va bucura la Parusia Domnului (I Co. 15, 51) –, ci mai ales, actul învierii prin credinţă, este garanţia învierii noastre fericite, la a doua venire a lui Hristos (Apc. 20, 6).

Prin urmare, Învierea nu este doar o nădejde, ci un fapt trăibil în viaţa tuturor creştinilor necopleşiţi de tirania morţii. Dar, ceea ce trebuie să ne preocupe mai mult decât învierea din morţi, este învierea noastră din păcat.

Hristos Înviat din morţi ne scapă din stăpânirea păcatului. El este garanţia că păcatul are sfârşit. El transfigurează materialitatea coruptă a trupului, fără să o distrugă sau să o anuleze. De aceea, trupul va învia (Iezechiel 37). Cât priveşte sufletul, păcatul are putere asupra lui, doar dacă omul trăieşte despărţit de Hristos. Însă, în omul în care Hristos este primit, păcatul este şters (I In. 2, 2). I se ia toată puterea, Învierea lui Hristos făcând viu sufletul care trăieşte unit cu El. Astfel, omul simte această putere a Învierii lucrătoare înlăuntrul său, iar prin aceasta câştigă un plus de viaţă, ce depăşeşte cu mult simplele necesităţi cotidiene.Este o stare de încredere şi de comuniune, de mulţumire şi de bucurie, firescă, neostentativă, tainică şi delicată, care clatină în om toate fricile neantului. Bineînţeles, nu fără căderi şi descurajări, sau fără clipe de iad simţit pe viu, dar, prin toate acestea, cu o responsabilitate aparte, cu un tonus special, bine orientat spre o ţintă şi un scop precis şi cu încredinţarea permanentă, că în toate este purtat de braţele milostive a unui Dumnezeu jertfit şi înviat pentru el.

Moartea şi Învierea, Taina lor, devin cele două repere de reorientare a noastră spre cer. Spre adevărata noastră patrie (Evr. 13, 14), unde suntem aşteptaţi şi doriţi cu mare dor. Cel puţin cu dorul şi graba cu care Hristos S-a grăbit spre Patimă, Moarte şi Înviere (Lc. 22, 15).

Noi, cei de azi, trăim într-o cultură a morţii cuafate şi a învierii mimate artificial. Prin diverse efecte artificiale, dar mai ales, prin concursul nostru tacit de acceptare a lor, moartea şi învierea se vor scoase în afara preocupărilor cotidiene (sau, cel puţin, mitizate îndeajuns de bine, pentru a nu mai fi crezute).

Astfel, moartea cuafată (fie şi numai prin pudrarea excesivă a trupurilor decedate) îşi pierde mult din taină, din puterea binefăcătoare pe care o are asupra conştiinţei omului, ce trăieşte fără sens şi la întâmplare. Omul neînvecinat cu moartea uită că existenţa pe pământ este cel mai mic segment al vieţii care i s-a dăruit. Uită că realitatea morţii ne defineşte conştiinţa terestră cu scopul de a ne pregăti de o nouă naştere: naşterea prin moarte în cer.

De asemenea, relativizarea Învierii, prin practici magice sau oculte, susţinute puternic de efecte cineaste, seacă tot mai mult viaţa omului de elan, de noutate, de bucurie, de sens. Viaţa fără înviere înscrie pe om într-o ciclicitate de gesturi amorfe, într-o banalitate şi plictiseală, care oricum survin, chiar dacă sunt suscitate peste măsură de „fachirii învierii”: fantasmele TV-ului şi ale internetului.

Peste toate, să nu pierdem esenţialul: cine nu învaţă să învie, nu va şti nici să moară. Iar cine nu ştie să moară, nu va cunoaşte taina Învierii.

(Gheorghe Butuc)