Taina răului care umblă pe lume este însăşi Mântuirea…
Există o Dragoste mângâietoare pe lume, ca un curent de aer cald peste fricile noastre. O Dragoste care răspunde la toate întrebările. O Dragoste care nu lasă nimic neîntors, neexplicat, neîndreptat – şi totuşi Dragostea aceea nu are Mintea din această lume.
Iată, de pildă, cum răspunde Dragostea la problema Răului de pe lume, a răului făcut de alţii nouă sau îndurat de la alţii de către noi înşine. Ea răspunde cu Mintea acelei lumi din care a venit. Din cealaltă lume. Iar răspunsul e ca deschiderea tainelor Împărăţiei minţii şi inimii noastre. Răspunsul e aşa. Tot răul suferit şi îndurat de la alţii pe lume are valoare mântuitoare înaintea lui Dumnezeu.
Dar de ce să fie, totuşi, atât de simplu înaintea lui Dumnezeu…? Căci noi împărţim răul, cu mintea noastră lumească, în fel şi fel de categorii: răul pe care l-am suferit pe drept, răul pe care l-am suferit pe nedrept; răul pe care l-am provocat, răul pe care nu l-am provocat; răul proporţional, răul disproporţional cu ceea ce am făcut noi. Dar în toate acestea noi căutăm echilibrul acestei lumi, măsura şi categoriile de dreptate ale acestei lumi, care ne pot satisface spiritul de echitate, dar nu ne pot da răspunsul dumnezeiesc la problema Răului.
Omul duhovnicesc nu gândeşte aşa. Ci într-un mod suplu şi minunat. „Fereşte-te de rău şi fă binele” (Ps. 33, 13), cum zice psalmistul. Omul duhovnicesc fuge de orice rău făcut de el pe lume, adus de el pe lume sau provocat de el pe lume. Pentru că de acesta va da socoteală înaintea lui Dumnezeu.
În rest, orice rău neadus de el pe lume, rău îndurat de la alţii, inclusiv – şi cu atât mai mult – răul absurd şi nedrept, este un rău cu valoare mântuitoare, izbăvitoare înaintea lui Dumnezeu. Este răul prefăcut de Dumnezeu, în pedagogia iubirii Lui, în însăşi Taina Crucii omului şi în însăşi Mântuirea lui. Omul duhovnicesc, de aceea, când aude de un rău pe care nu l-a adus el pe lume, dar pe care îl îndură, inima lui saltă şi jubilează în curăţenie şi în fecioria sufletului. Ea se trezeşte în fiecare dimineaţă, se spală pe ochi, deschide fereastra să intre soarele şi spune, zâmbind, dumnezeirii:
– Şi astăzi este o zi de rău pe lume… O zi a răului, pe care o ţii în mâna Ta, Doamne! Dar de ce această jubilaţie, de ce acest freamăt de bucurie şi nădejde interioară, când dreptatea ar vrea să strige tot ce e absurd şi inutil în acest rău? De ce să nu lăsăm raţiunea să prevaleze, să lăsăm conştiinţa să judece? Căci, la nivelul lumii, au dreptate să o facă.
Pentru că raţiunea şi conştiinţa au fost preschimbate cu o nouă raţiune şi o nouă conştiinţă. Aceea că o mare Taină se petrece cu noi. Şi această Taină vine din prima şi marea Taină a mântuirii noastre: Învierea Mântuitorului. Mântuitorul a venit în lume, într-o lume îmbibată de rău, a suferit răul fără ca El însuşi să-l facă sau să-l provoace. A primit acest rău cu inimă curată, nevinovat fiind, şi din moartea lui – cea mai nedreaptă moarte din istoria umanităţii – din acest cel mai mare Rău, a ieşit cel mai mare Bine. A ieşit Taina Mântuirii umanităţii.
Cine e jurist, cine a terminat Dreptul, ştie că lumea judecă altfel. A auzit de citatul celebru: „Decât să fie condamnat un nevinovat, mai bine să fie eliberaţi (din greşeală) zece nevinovaţi”. Adică un sistem care e eficient în condamnarea vinovaţilor, dar din când în când mai condamnă pe nedrept şi oameni nevinovaţi, îşi atacă raţiunea existenţei lui, şi riscă să-şi anuleze tot binele făcut. O altă versiune a citatului este: „Când piere un nevinovat, piere umanitatea întreagă odată cu el”. Adică moartea sau condamnarea unui nevinovat este o condamnare şi o pieire a umanităţii înseşi.
Dar acest adevăr omenesc atât de teribil arată cât de minunată şi teribilă este Dragostea lui Dumnezeu, care s-a gândit la moartea Celui mai Mare Nevinovat din lume pentru a salva umanitatea! Cât de incredibilă este Mintea lui Dumnezeu care face din răul nedrept suferit de noi, o intrare în Lumea celor Nevinovaţi – a celor încercaţi şi lămuriţi ca nevinovaţi –, în Lumea unde nu mai este nedreptate şi suspin, ci Nevinovăţie şi viaţă fără de sfârşit… Dumnezeu ştie, în Taina Minţii Lui albe ca zăpada, de ce ne albeşte hainele sufletului aşa, de ce ne pregăteşte în Taina Mielului lui Dumnezeu pentru Nevinovăţia Împărăţiei.
Şi avem ocazii să jubilăm, să fremătăm interior de Noua Lume, când suntem înconjuraţi de răul de pe această, veche, lume. Avem îndemnuri ca inima să salte, tainic, să se bucure de cuvântul din predica de pe Munte: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este Împărăţia Cerurilor” (Mat. 5, 10). Este o răsplată ce nu se dă „dincolo”, ci se gustă, tainic, încă de „aici”.
Iată. Iată care e logica răului şi a diavolului şi care e logica lui Dumnezeu. Iată cum măsoară unul şi altul răul pe lume.
Să zicem că sunt magistrat (judecător) şi că cineva mă şantajează să facă rău familiei mele, sau să-mi facă rău mie şi să mă dea afară de la servici, sau să mă expună ruşinii publice, dacă eu, ca magistrat, nu pronunţ o hotărâre nedreaptă în favoarea unui interlop. În moment acela, mintea mea după chipul lumii îmi spune că viaţa, sănătatea sau integritatea familiei mele valorează mai mult decât orice pe lume, şi că eliberarea unui interlop sau o pedeapsă mai blândă pentru el nu ar aduce atâta rău pe lume pe cât răul făcut unor nevinovaţi – membrii familiei mele. Ecuaţia conştiinţei noastre (lumeşti) e aşa – să las un om rău pe lume ca să salvez de rău trei-patru oameni de pe lume, care sunt mai mulţi şi nevinovaţi.
Dar în gândirea aceasta noi ne-am prins în închisoarea dreptăţii noastre. Căci lăsând un om rău pe lume, un om vinovat şi neispăşit, cu deprinderi rele, am făcut rău umanităţii întregi. Am protejat familia mea, dar am adus eu, am născut eu un rău nou pe lume, am adus un rău în sânul umanităţii întregi.
Dar omul duhovnicesc, cu mintea suplă şi dumnezeiască, gândeşte altfel, gândeşte minunat. El zice aşa. Nu, mai presus de orice, eu să nu creez şi eu să nu aduc răul pe lume. Şi chiar dacă acel infractor va face rău familiei mele, răul făcut acestor semeni nevinovaţi ai mei are infinită valoare mântuitoare la Dumnezeu. Orice vor suferi pe nedrept va fi lumină şi har aici pe pământ şi Mântuire în Lumea celor Nevinovaţi, în lumea Împărăţiei Cerurilor. Răul va fi pe socoteala lui, va fi judecata lui, nu va fi răspunderea mea înaintea lui Dumnezeu. El ştie, el mi-a dat soţia şi copii, şi el ştie că umanitatea întreagă nu preţuieşte cât sufletul meu. Căci „ce-i foloseşte omului de va dobândi lumea întreagă, dar îşi pierde sufletul său?” (Mar. 8, 36). Căci chiar de-ar salva nu numai familia lui, ci omenirea întreagă, dar prin asta a trebuit să facă el însuşi un rău, cât de mic, dacă a fost şantajat să facă cel mai mic păcat, atunci a pierdut totul în această ecuaţie dumnezeiască. A pierdut sufletul său.
Şi atunci omul duhovnicesc, om născut din nou pe lume între cei Nevinovaţi, gândeşte aşa. Mai bine să nu salvez lumea, decât să fac eu cel mai mic rău. Cu consecinţa că lumea va suferi, dar eu nu voi face răul.
Şi asta e tot ce ştiu eu – în nebunia frumoasă a gândirii Împărăţiei – înaintea lui Dumnezeu. Voi lăsa să se producă un rău nedrept pe lume celorlalţi, poate chiar o cantitate imensă de rău, dar va fi o cantitate imensă de rău mântuitor, cu valoare mântuitoare, prin Taina pedagogiei lui Dumnezeu. Pentru că e un rău pe care nu l-am adus eu însumi pe lume, e o lume întreagă pe care eu am lăsat-o sub domnia răului, a răului nedrept, pentru ca eu să nu-mi întinez sufletul cu nici cel mai mic păcat. Pentru că sufletul meu e mai preţios ca „lumea” întreagă înaintea lui Dumnezeu.
Iar pe diavol asta îl interesează. Nu să facă rău familiei mele, căci ştie el că răul nedrept suferit de familia mea va intra în Palma lui Dumnezeu şi are mare valoare mântuitoare, şi va fi foarte uşor transfigurat de Dumnezeu în curăţenie, nevinovăţie şi Taina Împărăţiei. Nu, diavolul, asta vrea. Ca sub ameninţarea răului nedrept făcut altora – de fapt preschimbabil de Dumnezeu în taina Mântuirii – eu însumi să mă sperii şi eu însumi să fac un rău pe lume. Şi acel rău al meu făcut pe lume, adus pe lume, are pentru diavol o valoare infinită de tragere la răspundere la Judecată, de învinovăţire a sufletului meu. De acel rău este interesat el, mai mult decât de exterminarea umanităţii întregi. El ştie că răul făcut de mine, oricât de mic, este un rău nemântuitor, un rău pierzător, mai „valoros” pentru el decât răul făcut unei umanităţi întregi, dar nu de mine. Diavolul ar zgudui lumea întreagă, ar ameninţa cu rău lumea întreagă, şi familia mea, ca să mă convingă pe mine să aduc un singur rău nou pe lume. Un singur fruct otrăvit. Acela l-a interesat pe el, pentru că acel rău este singurul pe care-l poate folosi împotriva mea, înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă de răul făcut familiei mele sau umanităţii întregi va da socoteală el, diavolul, sau oamenii care s-au supus lui.
O, ce gândire fericit de simplă are Dumnezeu! Ori e nebunie curată, ori e cel mai pur miez al Ortodoxiei. Să nu faci tu răul, şi Dumnezeu să aibă grijă să izbăvească o Umanitate întreagă şi pe tine, să te îmbrace în hainele celor Nevinovaţi.
Şi chiar dacă am făcut eu un păcat, odată, în tinereţe, şi diavolul, printr-un om, ameninţă să-l dea în vileag şi să creeze „sminteală publică” ca să mă convingă să fac un nou rău pe lume, Mintea lui Dumnezeu mă învaţă să nu-l fac. Nu, dragul meu, zice Dumnezeu, răul „smintelii” – dacă va fi nevoie – va fi un rău mântuitor, va fi un rău pe care ceilalţi vor trebui să înveţe să-l privească cu milă şi compasiune, ca un rău nefăcut de ei, numai tu să nu faci un rău noi pe lume, pentru ca acela va fi un rău nemântuitor. Acela va avea valoare pierzătoare.
Este aceeaşi logică ca în cazuri binecunoscute de fete intrate într-o relaţie trupească, înainte de căsătorie, cu vreun băiat, filmate şi şantajate apoi cu divulgarea imaginilor pe Facebook dacă nu continuă să păcătuiască cu el. Este logica celui Rău. Pe el nu-l interesează ruşinea la care e expusă fata, căci ştie că din răul făcut ei de prietenul ei, din răul la care o va expune lumii prin judecată şi dispreţ, Dumnezeu va putea lua sufletul ei în palmă şi-l va spăla şi-l va curăţa, este un rău „al vindecării”. Pe cel Rău îl interesează ca fata – sub ameninţarea ruşinii (care la Dumnezeu este Taina Mântuirii) – să producă un rău nou pe lume, iar şi iar. Să-şi piardă fecioria iar şi iar, să-şi prostitueze sufletul iar şi iar, să degradeze făptura şi chipul lui Dumnezeu pe lume, care e mai preţios decât lumea întreagă. Căci fecioria nu se pierde numai odată, ea se pierde iar şi iar, ori de câte ori facem păcatul în sufletul nostru. Dar tot aşa, se recâştigă iar şi iar, ori de câte ori ne întoarcem de la legea păcatului şi mărturisim iar binele, frumosul, fidelitatea, căsătoria.
Ce minunat eşti Tu, Doamne! Aşa ne arăţi că lumea întreagă este în mâna Ta, şi că răul unei lumi întregi nu face cât cel mai mic rău al nostru. Pentru că sufletul meu e mai preţios înaintea Ta ca umanitatea întreagă, şi de aceea singur răul făcut de mine e mai pierzător decât răul lumii întregi.
Dar asta înseamnă în alt plan, într-o înnoire tainică şi minunată a minţii, că răul lumii întregi este în mâna Ta, şi că are valoare mântuitoare şi infinită pentru mine, ca să-mi speli hainele în lumea celor Nevinovaţi! Şi că nu trebuie să mă tem de el, ci doar să nu fac eu, răul meu, într-o lume înconjurată de rău. Şi aşa mă vei preface într-un nou Adam, într-un om care n-a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, chiar dacă lumea întreagă înaintea mea ar fi făcut-o.
Atât de mult mă iubeşti. Pe cât de mult mă inviţi ca eu, un singur suflet din Umanitate, să nu mă predau răului.
Să fremătăm în inima noastră, să jubilăm cu acea bucurie a lui Dumnezeu pentru omul care nu face răul pe lume. Chiar dacă lumea toată ar produce răul, chiar dacă am îndura răul unei lumi întregi, nedreptatea unei lumi întregi, să ştim că e acela e rău cu valoare mântuitoare din care Mântuitorul a făcut o nouă lume. Şi poate că Taina răului de azi pe lume e că suntem invitaţi de Dragostea lui Dumnezeu să reuşim, iar şi iar, în mijlocul răului, să devenim fiii Lumii celei Nevinovate, unde niciun suflet nu mai consimte la rău, chiar cu preţul pieirii lumii întregi.
Aşa e măsura la care trebuie să ne iubim sufletul. La măsura Creaţiei întregi, la măsura binelui mai valoros decât lumea toată, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.
Împlineşte, Doamne, Taina Ta.
(Protos. Iustin T., 25 oct. 2021)