Taina răului
Gândirea contemporană face mari progrese înspre depăşirea modului dualist de percepere a realităţii. Oamenii de ştiinţă oneşti nu se mai bazează pe analiza şi percepţia realităţii plecând de la cele două principii antice care stau la temelia universului: binele şi răul, spiritul şi materia etc.
Dimpotrivă, astăzi se vorbeşte tot mai mult de integralitatea lor. Mai exact, ni se explică că doar la suprafaţă existenţa se comportă ca realitate duală, dar aceste dualităţi izvorăsc dintr-un singur principiu creator şi au în ele tendinţa de integralizare prin voinţa şi libertatea omului.
Potrivit gândirii ortodoxe, dualismul antic este propriu filosofiilor care, pentru că (la nivel logic) nu pot împăca contrariile au despărţit realitatea (la nivel ființial) în două. Însă, Biserica dintotdeauna a mărturisit că Dumnezeu este unicul Creator, al tuturor celor văzute şi nevăzute, iar răul nu-i aparţine Lui (detaliat la: C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, pp. 5-19). Mai mult, teologhisirea Bisericii nu a vorbit despre lupta dintre Bine şi rău, ca luptă dintre două principii absolute întrucât mărturiseşte răspicat un Singur Absolut, Atotputernic, Atoatecreator şi Atotţiitor în Trei Ipostase.
Tensiunea celor două „realităţi” se consumă doar la nivelul conştient al persoanelor create – îngeri şi oameni – întrucât doar la acestea se poate vorbi de voinţă mişcătoare către Binele neimpropriat şi neasumat prin datul ontologic. Practic, Biserica mărturiseşte că Dumnezeu le-a zidit pe toate bune şi foarte bune (Fc. 1, 31). În acelaşi timp, El a pus în fiinţele raţionale create, în persoane, libertatea de a alege binele în mod conştient. Deci, atât îngerul, cât şi omul au această libertate de a alege Binele, de a sta în comuniune cu El, iar binele lor suprem constă în alegerea continuă de a fi conform cu raţiunile în care le-a întemeiat Ziditorul.
Cunoaştem cu toţii că mai întâi îngerul (Lucifer) şi apoi omul (Eva şi Adam) nu s-au mişcat potrivit raţiunii după care au fost zidiţi, iar această libertate eşuată a dus la posibilitatea apariţiei răului în lume, prevăzută de Creator, dar nu predeterminată de El. Prin urmare, răul are existenţă de sine numai acolo unde există o alegere a lui în afara lui Dumnezeu, fiind legată direct de ipostasul îngerului sau al omului, singurii care pot alege altceva decât ascultarea şi relaţia cu Dumnezeu. De aici şi zicerea patristică după care răul nu are existenţă în sine, ci el este doar lipsa Binelui.
Deşi paradoxal, răul, această nepotrivită alegere a binelui, are o taină a lui, prin însăşi faptul că totdeauna este legat de firea existenţei bune. Mai întâi, alegerea răului în locul Binelui nu atrage după sine anularea raţiunii bune după care orice făptură din univers a fost zidită de Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, alegerea greşită a persoanei create, schimbă doar toposul (mişcarea), nu şi logosul (raţiunea) firii sale sau a lucrurilor întrebuinţate greşit (Capete despre dragoste (Întâia sută), Filocalia II,p. 128). Astfel, prin alegerea voită a răului, omul şi îngerul, ratează atingerea ţintei finale pentru care au fost zidiţi. Adică, se modifică înaintarea de la bine la desăvârşire, dar nicidecum nu se paote anula fiinţa sau logosul existenţelor, care sunt ţinute şi preferate de Dumnezeu, indiferent de alegerile persoanelor create. Drept consecinţă, însăşi faptul existenţei şi al existenţei veşnice după fiinţă, precum şi neputinţa răului de a le distruge, face ca răul să capete şi el existenţă temporală şi veşnică, numai în măsura în care este prins în cercul alegerilor permanente ale fiinţelor care îl preferă.
Această îngemănare a binelui cu răul scoate în evidenţă o altă „taină” a celui din urmă, aceea că niciodată răul nu este definitiv şi iremediabil. Mai bine zis, dacă pentru a exista, răul are nevoie să fie ales, totuşi momentul alegerii lui poate deveni însăşi clipa inexistenţei lui, din simplu motiv că orice persoană care a ales răul poate oricând reveni asupra deciziei. Adică, poate în chiar clipa alegerii răului să se răzgândească, alegând Binele, care nu-l refuză. Aceasta pune în valoare gândul potrivit cu Adevărul că oricare ar fi căderea îngerului sau a omului, dacă libertatea lor se reorientează către Bine, atunci fiinţele lor se regenerează căpătând consistenţă din însăşi alegerea lor bună, mult mai multă decât se pierdea cu orice alegere greşită.
Putem spune că prin faptul neexistenţei sale, răul este într-o continuă născocire de sine şi totodată o autonăruire. El îşi caută substanţa strâmbând în permanenţă calităţile bune ale fiinţei. Dar, totdeauna se descoperă gol, siluit, sleit, amăgit şi autodistrus, motiv pentru care scotoceşte alte şi alte variaţii ale aceleaşi teme, secătuindu-se direct proporţional cu graba cu care le inventează (şi mă mir cum de nu oboseşte. Asta da taină!). Este un fel de cădere permanentă în gol. O autodorire de risipiri nesfârşite. Taina acestei inconsistenţe a răului şi a acestei schimonosiri a lui constă în aceea că acolo unde a existat voinţa de a face răul, dacă se schimbă această alegere în bine, atunci răul prin chiar umbra existenţei sale (el nu dispare, ci trece într-o umbră trecută alăturată binelui) devine suport al binelui şi anume, a neputinţei de a mai păcătui. Mai exact, durerea suferită de pe urma lui, amintirea acelei uscăciuni fiinţiale, propulsează şi mai mult către alegerea voită a Binelui.
Nu în ultimul rând, răul are o taină din chiar inima alegerii lui, prin faptul că e direct legat de asumarea lui în Persoana lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu, fără să păcătuiască (In. 8, 46) şi-a asumat toată greutatea răutăţii, din toate voinţele îngereşti şi umane care o susţineau, schimbându-i înaintarea căzătoare. Şi, fără să clintească ceva din variaţiile manifestărilor păcătoase le-a reorientat, înserându-Se în mijlocul lor. Adică, în interiorul firii umane (deci, şi a celei îngereşti: I Ptr. 3, 19), de unde prin ascultare neclintită de Tatăl a vindecat orice alegere greşită oferindu-i şansa să se oprească din cădere prin unirea cu Sine. În acealaşi timp, Mântuitorul Hristos reînnoieşte calităţile interioare şi toate resortutrile clătinate ale firii create oferindu-Se drept centru personal care să dinamizeze şi să susţină permanent slabele alegeri înspre bine ale fiinţelor care doresc să scape de rău.
Şi apoi, ce rău mai poate fi acela care este iertat înainte de a fi făcut? Ce putere mai poate avea răul odată ce a fost năruit de Învierea lui Hristos? Cine se mai poate lăuda cu răul de vreme ce chiar alegerea lui este înafara existenţei, întrucât odată unit cu firea umană şi cu întreaga creaţie, Mântuitorul Hristos stă în centrul universului inteligibil şi sensibil transfigurându-l neîncetat?
Un singur drept par a mai cere cei răi. Pentru că pe Dumnezeu nu-L mai poat nega, iar faptele răutăţii nu mai au „noutate” – se repetă sub alte şi alte forme – cer de la Dumnezeu un fel de legitimare a răutăţii, o recunoaştere din partea divină a „lumii celor răi”. Altfel spus, cei răi ar fi dispuşi „să înceteze” a mai lupta cu Dumnezeu în arena umană – nici nu mai au cum, smerenia Lui i-a biruit –, dar doresc în schimb o „împărăţie” a lor, ceea ce practic este imposibil – ontologic, nu logic. Practic, aceasta este ultima zbatere a celor răi, să-şi facă o „împărăţie proprie” formată din sumele voinţelor celor care aleg, aproape la întâmplare, răul. Şi, se pare că istoric chiar se îndreaptă către această realizare de vreme ce lumea, ambianţa naturală creată de Dumnezeu pentru om, devine din ce în ce mai schimonosită, mai fără chipul divin din ea, prin alegerile noastre de a o tehnologiza, a o robotiza, a o virtualiza, etc (deci, denaturaliza şi dezumaniza), oferindu-i un chip rece, metalic şi hidos.
Ceea ce nu iau în calcul voinţele rele este faptul că după întruparea Fiului lui Dumnezeu, istoria nu mai are nimic nou de zis (Ecc. 1, 9). În nicio direcţie, fie pozitivă, fie negativă. Eshatologia a început. Istoria merge mai mult înapoi decât înainte. Mai bine zis, în vreme ce chipul dinafară al ei se trece, înăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Co. 4. 16). Restul timpului nu-i decât îngăduinţa lui Dumnezeu cu noi, şansa Lui iubitoare pentru ca alegerile noastre rele să se reînnoiască în alegeri bune.
Şi, totuşi, se pare că istoria va arde, alegerile rele îi va aduce pieirea (II Ptr. 3, 10-12). Numai că, în loc să dispară în neant sau să fie legitimată în rău, va fi înghiţită de viaţă (II Co. 5, 4). Aşa ne spune şi Apocalipsa, cartea tainei celei mari în care răul îşi va primi răsplata (deci, nu o împărăţie proprie, ci răspunsul propriilor alegeri autodistrugătoare), că Mielul a ieşit la luptă ca un biruitor (Apc. 6, 2). El nu se luptă, El se sacrifică. El nu pedepseşte, ci se smereşte şi îngăduie alegerile rele pe care le susţine cu infinită bunătate, spre a lor nefericire.
În rest, răule prin tine pieirea ta! (Pil. 13, 3). Cât despre noi, mai bine să nu fi fost, decât să vrem să fii în răutate. Mai bine cu Domnul în iad, decât în braţele Lui fiind să dorim a fi altundeva. Fiindcă, de acest iad al autonomiei în răutate, nici chiar Dumnezeu nu ne mai poate salva!
(Gheoghe Butuc)
