Taina şi Tainele Bisericii
Descriind şi detaliind foarte mult cele şapte Taine ale Bisericii, adesea, considerăm lucru secundar faptul că ele formează împreună o singură Taină, cunoscută de toţi drept Taina mântuirii noastre. Mai precis, toate cele şapte Taine izvorăsc dint-un singur izvor sau au o singură sursă de provenienţă, din Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Singurul Mântuitor al nostru şi al lumii întregi. De aceea, Tainele nu sunt lucrări separate sau contradictorii, ci prin fiecare lucrează în chip unitar şi distinct
Acelaşi Hristos, lucrează pentru desăvârşirea noastră, prin aceeaşi unică lucrare dumnezeiască, pe care însă, noi, o evidenţiem în chipuri diferite. Prin urmare, atenţia noastră trebuie să cadă deopotrivă pe unitatea, dar şi pe distincţia lucrării lui Hristos în Biserică.
Altfel spus, Dumnezeu le-a zidit pe toate pentru om, pentru ca omul să se bucure prin ele împreună cu Dumnezeu. Chiar dacă omul la un moment dat a căzut din această relaţie de iubire, nimic nu l-a împedicat pe Dumnezeu să facă tot ceea ce-I stă în putinţă, pentru ca omul să revină la iubirea Lui. Deci, toate lucrările şi actele prin care Dumnezeu a zidit şi a răscumpărat lumea formează Taina mântuiri noastre sau Taina iubirii divino-umane.
Totul în lumea aceasta este Taină. Nimic nu se mişcă, nu se întamplă, fără ştirea şi voia lui Dumnezeu, iar modul acesta prin care Dumnezeu lucreaza în chip unic cu fiecare om, cu fiecare fiinţă în parte, dar şi cu toate laolată, poartă numele de Taină. Chiar dacă modul în care omul sesizează această Taina este diferit, cu toate acestea, nu există faptură umană care să se deschidă tainei vieţii şi să nu simtă prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în ea. Iar această experienţă, stă întotdeauna sub semnul inefabilului, a nespusului, a Tainei.
De-a lungul timpului, şi mai ales atunci când trăirea şi experienţa oamenilor cu Dumnezeu au început să piardă din intensitate, calitate şi claritate, Biserica a fost nevoită să denumească anumite lucrări ale sale cu titlul de Taine. Prin aceasta, a vrut să atragă atenţia, ca cele mai importante evenimente şi momente din viaţa omului să fie puse în legatură directă cu Dumnezeu.
Aşa au apărut cele şapte Taine, după numărul plinătăţii sau a darurilor Duhului Sfânt (Is. 11, 2-3), lucrător al mântuirii prin Hristos în Sfintele Taine. În acest mod, de la naşterea omului şi pâna la moartea lui, Biserica îl însoţeşte prin intermediul Sfintelor Taine şi a celorlalte lucrări bisericeşti. Astfel, naşterea biologică a omului are corespondent spiritual renaşterea prin Botez. Creşterea omului are alături Taina Mirungerii. Hrana omului este întreţinută autentic de Taina Euharistiei. Însoţirea omului cu femeia este binecuvântată prin Taina Cununiei. Boala trupescă a omului are ca remediu Taina Sfântului Maslu. Căderea în păcat este conştientizată prin Taina Spovedaniei. Şi, pentru cei care se adâncesc într-o viaţa duhovnicească autentică, devenind repere pentru ceilalţi, le este autentificată această trăire prin Taina Hirotoniei.
Dincolo de numărul şapte al Sfintelor Taine, experienţa Bisericii a înregistrat şi alte manifestări tainice ale harului în viaţa omului. Astfel, sfârşitul omului este însoţit de taina înmormântării. Iar atunci când moartea este anticipată, prin voinţă liberă, de cel ce alege să devină călugăr, el este însoţit în această alegere prin taina tunderii în monahism. Ca să nu mai amintim că apa ne este primenită în noi şi în afara noastră prin taina sfinţirii apei; că gândurile bune se înnoiesc în noi prin taina rugăciunii; că taina comuniunii este susţinută de mâna întinsă către cel în lipsă; că circuitul neîntrerupt al iubirii îl întreţinem prin taina pomenirii; că orice gest al nostru pune în mişcare structura tainică a întregului Cosmos etc.
Prin excelenţă, Biserica are o unică Taină de la care pleacă şi în care se împlinesc toate tainele si lucrarile ei: Sfânta Euharistie. În Tradiţia Bisericii, aceasta poartă numele de „Taina Bisericii”. Toate celelalte taine şi ierurgii sunt dependente de Euharistie. În acest sens, Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „Aproape că nu poate fi iniţiat cineva într-o cebrare ierarhică fără atotdumnezeiasca Euharistie (Ierarhia Bisericească III, 1). Acelaşi lucru îl întăreşte şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Nici o sinaxă [liturgică] nu desăvârşeşte fără Împărtăşanie” (Scoliila Dionisie Areopagitul, III, 1). De asemenea, doi importanţi tâlcuitori ai practicii liturgice subliniază acelaşi adevăr. Sfântul Nicolae Cabasila zice: „Euharistia este singura dintre celebrări care oferă desăvârşirea şi celorlalte Taine” (Despre Viaţa în Hristos IV, 6), iar Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmă: „Sfârşitul oricărei celebrări şi pecetea oricărei Taine dumnezeieşti este Sfânta Cuminecare” (Dialog, cap. 282).
Tradiţia liturgică ne arată că la început nici o altă Taină nu se săvârşea decât în dependenţă de Sfânta Liturghie, deci de Sfânta Euharistie (Detalii la: Nenad S. Miloşevici, Dumnezeiasca Liturghie – centrul cultului în Ortodoxie. Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu dumnezeiasca Euharistie, Deisis, Sbiu, 2012, 236 pp.) În Împărtăşire Îl avem pe Hristos care a prevestit prin prooroci, S-a întrupat din Fecioara Maria, a pătimit, s-a îngropat şi a înviat pentru a noastră mântuire. Altfel spus, toate lucrările esenţiale ale lui Hristos pentru mântuirea lumii sunt recapitulate şi împlinite în chip real în Sfânta Liturghie şi dăruite nouă prin Taina Împărtaşaniei. De aceea, Sfânta Euharistie nu este doar „una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii”, ci este Taina prin excelenţă a Bisericii, care dă sens, valoare şi împlinire tuturor celorlalte taine şi ierurgii.
Prin urmare, dincolo de obiectivitatea celor şapte Taine statornicite de Biserică, se impune înţelegerea că ele sunt încorporate în Taina Mântuirii lumii şi a fiecărei făpturi în parte, lucrare pe care Hristos o săvârşeşte continuu de la Tatăl cel ceresc şi în Duhul Sfânt, iar acest mod al lucrării taince a Presfintei Treimi cu întreaga creaţie nu poate fi detaliat, surprins sau definit de nicio minte omenească. De aceea, îi zicem simplu: Taină! Şi o experimentăm ca atare.
(Gheorghe Butuc)
