Taina unei flori
Toţi am văzut cum arată o floare, dar câți am simțit taina ei?
Doamne, cât de frumoasă poate fi o suavă floare! Petalele ei atât de delicate, învăluite într-o mantie colorată întrec frumuseţea curcubeului, ademenindu-ți privirile prin culorile atât de vii, atât de frumoase.
Mireasma florii ne învăluie determinându-ne să ne înălţăm gândul la Creatorul nostru, să tânjim după mireasma raiului, să nu ne mai lipsim vreodată de această binecuvântare.
Gingăşia ce o defineşte ne cutremură sufletul, amintindu-ne de gingăşia iubirii sfinte care revarsă în sufletul nostru o pace celestă, o bucurie eternă şi lacrimi duioase născute din dorul de Dumnezeu.
Puterea delicatei flori de a rezista în fata frigului, a nemiloasei ierni ce muşcă din ea asemeni unei bestii înfometate ne arată o lecţie de viaţă, ne arată puterea pe care fiecare dintre noi trebuie să o dobândim pentru a putea birui în lupta cu vrăjmaşul, cu bestia a cărei muşcătura ucide sufletul nostru.
Să luăm aminte la ghioceii cei smeriţi care îşi pleacă capul, la florile ce mereu privesc spre Împărăţia veşnică, spre locul pe care cu adevărat îl putem numi: acasă şi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s’a îmbrăcat ca unul din ei!” (Matei, 6, 28-29)
Dintr-o bunătate fără vreo urmă de egoism, florile îşi oferă polenul spre hrană albinelor, ilustrând o frumoasă şi strânsă armonie între regnul vegetal şi animal, o relaţie bazată pe viaţă, o bunătate ce oamenii o trec cu vederea iar din cauza egoismului riscăm nu doar moartea sufletească a celor care depind de noi, ci chiar propria noastră moarte sufletească.
O floare nu poartă ranchiună celui ce a rupt-o, nu se revoltă, din contră, în tăcere îşi aşteaptă sentinţa, ofilirea, şi, după ce a fost folosită, după ce frumuseţea dispare, aruncarea la gunoi.
Uneori, chiar şi florile plâng!
Inima noastră este o suavă floare, dar păcatele muşcă din ea, noi o rupem de fiecare dată când ne revoltam împotriva lui Dumnezeu, o calcam în picioare sau îi rupem petalele fără a-i observă lacrimile, durerea… şi totuşi, ea are puterea de a regenera noi sentimente de iubire, blândeţe, afecţiune cu toate că noi am uitat-o şi am aruncat-o în mocirla fărădelegilor.
Floarea inimii hrăneşte sufletele celor din jurul nostru, indiferent de rasă, de cultura său nivel social, floarea inimii nu ţine cont de lucrurile materiale, ea tremură de fericire atunci când recunoştinţa celor din jur o mângâie, când simte că a îmbrăţişat floarea unei alte inimi, a hrănit gândurile sau sufletul celuilalt.
Când simte privirea blândă a Tatălui lacrimi duioase încep să-şi facă apariţia, învăluind-o într-o dulce candoare, o sfântă îmbrăţişare a inimii smerite cu inimii cereşti a Stăpânului nostru.
Luaţi aminte la floarea inimii voastre, la taina ei şi nu uitaţi să o udaţi cu lacrimile smereniei, iubirea aproapelui şi puterea blândeţei!,
„Omul ca iarba, sunt zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Psalmul 102)
(Mihaela Gligan)