Țăranii români au fost figura cea mai frumoasă din rândul tuturor categoriilor sociale din temnițele comuniste

Tineri s-au bătrâni, săraci sau ”chiaburi”, țăranii români au fost figura cea mai frumoasă din rândul tuturor categoriilor sociale care au intrat în lumea temnițelor comuniste. Deși lipsiți de carte au fost plini de înțelepciune, deși umili au fost respectați de toți deținuții, iar prin simplitatea și curăția lor sufletească au reprezentat ca nimeni alții sufletul poporului român.

Cei mai mulți dintre ei au fost arestați pentru sprijinirea partizanilor din rezistența armată anticomunistă din munți dar mai ales pentru că s-au opus colectivizării.

Odată intrați în în lumea barbariilor demoralizatoare, de la anchetele sălbatice până la muncile silnice, caracterul lor dârz s-a dovedit a fi indestructibil. Fostul deținut politic Costache Caragață, învățător de meserie, consemnează astfel ținuta țăranilor aflați în detenție: „Pe unde am trecut, am văzut ţărani cu mai mult caracter decat la mulţi intelectuali. Ţăranii au rezistat mai bine ca intelectualii la anchete şi la perioadele de infometare. După caţiva ani de temniţă, mulţi intelectuali au căzut in deznădejde, fiind o pradă bună pentru Securitate, aceasta reuşind cu uşurinţă să recruteze dintre ei informatorii de care avea nevoie. În schimb, n-am auzit nicăieri de ţărani „ciripitori”. Ţăranul roman şi-a păstrat tăria şi demnitatea. El ştia una şi bună: cei care l-au băgat în temniţă, l-au deposedat şi de pămant şi de casă şi de familie. Nu mai avea nimic de pierdut. În temniţă, el a devenit eroul lui Aron Cotruş din poemul „Horia”: „Ţăran de cremene, cum n-a fost altul să-ţi semene, Horia”¹.

La rândul său, fostul deținut Gabriel Bălăneascu consemnează în memoriile sale că în lagărul minier de la Baia Sprie ”două grupuri compacte de țărani vrânceni și dobrogeni, au făcut o notă aparte prin seriozitatea și munca echilibrată. Fiecare grup avea înăuntrul lui pe unul, dacă nu mai bătrân, dar înzestrat cu o pondere și o înțelepciune care impunea celorlalți. Li se spuneau, patriarhul dobrogenilor și patriarhul vrâncenilor. Primul se numea Crăciun, cu o figură mereu surâzătoare și gata oricând pentru o vorbă de duh. Cel de-al doilea, Bunghez, sobru și foarte inteligent.

Merită a fi citați, pentru că ei și alții ca ei, au alcătuit marea masă de anonimi, care au constituit rezinstența mută și de nepătruns a României cotropite. Nici un elogiu nu este suficient pentru țăranul român, simplu, decent, dârz și muncitor, pentru care Dumnezeu și pământul țării erau un tot nedespărțit. Cu un excepțional simț de orientare, cu o smerenie care încorpora virtuțile esențiale ale poporului nostru de creștini și eroi, țăranul român a dat dovadă de tact, de răbdare și de înțelepciune, care alcătuiesc garanția supraviețuirii noastre în această, cea mai grea încercare din istoria românilor. Observându-i cu atenție, nu am surprins niciodată un gest sau un act spectacular, prin care să se afișeze, ci întotdeauna retrași, tăcuți și neclintiți. Vorba lor era cumpătată, zgârcită chiar, pentru că viața lor era fapta însăși. Între orășan și faptă, există un spațiu, pe care multe artificii îl măresc. Orășanul se explică mereu, cu o necesitate bizară. Țăranul, niciodată. De aceea, țăranii și în această încercare, au fost zidul cel mai de nepătruns pentru cotropitori.”²

Aulel Marinescu, un alt fost deținut politic care a împărțit celulele de închisoare cu țăranii, arată în memoriile sale că ”lumea blândă a fostului sat românesc era bine reprezentată la Gherla, în celula mare a celor cu condamnări M.S.V.. Acolo se afla un grup de țărani maramureșeni, buni și blânzi, gospodari în satele lor de munte care se ocupaseră cu tăiatul lemnului în păduri și exploatarea lui.

Ei au ajutat niște oameni din partea locului fugiți în munți și urmăriți de Securitate și când au fost prinși, în anchetele sărbatice au spus numele celor pe care, din bunătate și omenie creștină, îi ajutaseră cu mâncare și îmbrăcăminte. ”Favorizatorii” de ”bandiți”, deveniți și ei clienți ai Securității au fost condamnați la M.S.V. Și considerați și ei ”bandiți”. Cei fugiți în munți au fost executați. La fel exista un grup de cinci-șase moți din Apuseni, oameni cu mult bun simț și de omenie, corecți și respectuoși, demni și dârzi. Mi-aduc aminte de moș Ilarion Brazda, de tânărul Boroș, de doctorul veterinar Crișan și de ceilalți, cărora cu regret le-am uitat numele. Vina lor era că s-au comportat cu adevărata milă creștină și ospitalitate românească și au ajutat cu alimente pe cei ce aveau nevoie, fugiți în munți de urgia comunistă, dacă nu mă înșel frații Șușman. Le fel ca ei, au ajutat cunoscuți și necunoscuți care le-au bătut la poartă și le-au cerut apă sau o bucată de pâine. Exista și un grup de circa opt făgărășeni din satele Lișa, Cârta, Cârțișoara, Șinca, Șinca Nouă. Ei, în spiritul creștin și românesc cultivat în ei de veacuri au ospătat pe cei flămânzi, oferindu-le, când a fost cazul, un pat să doarmă.

Când o parte din cei ajutați s-au dovedit a fi partizani în munți și au fost capturați de Securitate, în anii 54-56, făgărășenii din celula mea erau cunoscuți pentru ospitalitatea lor de către Securitate care i-a folosit ca martori ai acuzării cât și pentru identificare după ce, în chinuri groaznice, îi declaraseră pe partizani. În 1958, le-a venit și lor rândul ca ”favorizatori” iar la procesele lor au fost martorii acuzării împotriva acelor partizani pe care îi ajutaseră și se aflau încă în viață. Toți aceștia care au făcut un bine, ”favorizatorii”, au primit condamnări grele la M.S.V. Și în camera 85 printre alții se aflau Greavu, Strâmbu Aurel și alții dar, în Gherla, erau atunci zeci de făgărășeni din această categorie de favorizatori cu grele pedepse. Și din Oltenia se aflau cinci-șase gospodari ai satelor, arestați în 1958-1959, când s-a declanșat cea mai bestială acțiune de colectivizare a agriculturii de către comuniști folosindu-se ca argumente de convingere forța batalioanelor de intervenție MAI, tancurile, tunurile și armele armatei poporului, toate dirijate de activiști de partid locali și de la ”centru”, în frunte cu Ceaușescu. Cei șase olteni erau din satele din sudul Olteniei: Urzica, Urzicuța, Dăbuleni și altele și s-au opus în diferite feluri naționalizării pământului. Erau doi, tatăl și fiul care, luni de zile au stat legați cu lanț de picioare împreună fiecare de câte un picior, deoarece au scos din Primăria satului adeziunile de intrare în colhoz smulse prin forță și viclenie, semnate, după o acerbă constrângere, și le-au dat foc. Ceilalți s-au opus și ei, unii înfruntându-se verbal cu trimișii partidului, alții îndemnându-și consătenii la nesupunere și la alte forme de acțiuni. Au fost învinși, raportul de forțe fiind prea mult în defavoarea lor și cu sutele au luat calea Securității Craiova și a închisorilor cu condamnările cele mai mari și de M.S.V..

Toți acești plugari, reprezentanți ai satelor și comunelor românești s-au purtat demn și dârz cu autoritățile penitenciare, iar în relațiile cu ceilalți deținuți cu mult bun simț.

Tuturor le păstrez o amintire frumoasă, de altfel ca tuturor țăranilor pe care i-am întâlnit prin închisorile gulagului românesc pe unde am trăit. Foarte puțini țărani, în procent neglijabil, au devenit ”turnător”, oameni ai administrației. În povestirile lor, în dragostea lor pentru pământul și gospodăriile lor, în dârzenia și bunacuviință, în smerenia și povestirile lor despre cele îndurate pe fronturile de luptă din Rusia bolșevică, în modestia lor, l-am recunoscut pe adevăratul țăran român, așa cum îl cunoșteam eu din Teleorman sau din Ilfov, din Argeș și Muscel. Țăranii în închisori trăind tot felul de lipsuri, de greutăți și de suferințe și presiuni, s-au comportat exemplar, fără tânguieli și compromisuri, căci erau obișnuiți cu viața aspră, cu muncile dure, cu neajunsurile și fără confortul vieții intelectualilor din marile orașe”³.

Într-adevăr, viața aspră le-a fost de mare folos țăranilor români în lumea chinurilor de tot felul. Obișnuiți de mici copii cu suferința ca dascăl, au trecut senini și resemnați prin marile furtuni ale foametei, bolilor și torturilor, ca și cum totul ar fi venit direct din mâinile lui Dumnezeu. Că suferința și truda câmpului s-a dovedit a fi esențială pentru dârzenia lor de mai târziu, explică lucrul acesta marele poet Traian Dorz, rememorându-și copilăria: ”Din ziua când am căpătat conştiinţa muncii, mulţumirea şi bucuria ei, totul s-a schimbat pentru mine ca de la pământ la cer.

Mă aplecam de mii de ori după firele tăiate de porumb şi mă uitam cu grijă să nu rămână nici unul. Şi nu-mi părea urât chiar dacă eram singur-singurel pe tot câmpul, sub soarele cald şi între muştele care zumzăiau a singurătate în jurul meu. Nu-mi era nici prea greu, nici prea departe, nici prea cald.

Nu-mi era nici obositor să nu pot merge înaintea boilor pe brazdă la plug ori pe drum spre pădure.

Mă obişnuisem şi desculţ, când opincile îmi erau sparte sau strâmte ori când se umpleau de pământ sau de apă.

Mă obişnuisem să rabd când picioarele îmi sângerau împunse de mirişte şi spini, ori cu unghiile lovite de pietre ori vinete de frig.

Vedeam pe tata şi văzusem pe bunicul la fel. De multe ori picioarele lor erau pline de sânge ori crăpate de bătături. Dar se obişnuiseră să rabde şi după aceea răbdau fără greutate. Aş putea spune chiar că răbdau cu bucurie. Tata se ducea până la munte la boi, cale de o zi dus şi de alta întors, prin pietre şi clenciuri, desculţ. De multe ori l-au prins pe munte viscole cu zăpadă ori cu grindină care se aşezase strat de un lat de palmă pe jos – iar el mergea cu picioarele goale prin ea. Obişnuiţi cu suferinţa, nu le era cu neputinţă nimic… Totdeauna m-am minunat de răbdarea lor şi m-am rugat Domnului Dumnezeu să-mi dea şi mie o astfel de răbdare care mulţumeşte totdeauna pentru toate şi nu cârteşte niciodată pentru nimic. [..]

Nu-mi era greu apoi nici să rabd foamea când lucrul se lungea şi când nu putea să vină nimeni cu mâncarea să ne-o aducă la timp. După ce trecea vremea mâncării, nu-mi mai era foame.

După ce trecea vremea apei, nu-mi mai era sete. După ce trecea vremea odihnei, nu mai simţeam oboseala. Aşa m-am deprins cu răbdarea… Şi ce bine mi-a prins mult mai târziu, când n-am mai avut nici mâncare, nici apă şi nici odihnă… N-am fost silit să-mi calc conştiinţa dacă am putut să rabd şi să renunţ. Dacă am învăţat din vreme această renunţare. [..]

În astfel de condiţii am crescut eu, învăţat cu munca aspră şi grea, a mea şi a celor din jurul meu, atât oameni, cât şi animale. Învăţat cu foamea şi cu frigul, cu căldura şi cu singurătatea, cu suferinţa de orice fel. N-aveam de unde să bănuiesc atunci că toate acele necazuri şi greutăţi îmi erau necesare ca să mă înveţe răbdarea, tăcerea, rugăciunea şi renunţarea, de care voi avea atâta nevoie mult mai târziu, în urmarea Domnului meu Iisus, în lupta şi în Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mântuirea mea şi a altora.

Toate condiţiile grele şi dureroase prin care a trebuit să trec pentru Domnul şi pentru Numele

Său, n-aş fi fost în stare să le îndur cum le-am îndurat dacă Domnul nu m-ar fi trecut din copilărie prin toate acestea.”⁴.

În fine, n-am putea creiona desăvârșit portretul țăranilor români dacă nu am arăta că esența lor sufletească a fost profund creștină.

Într-un interviu, părintele Adrian Făgețeanu arată că ”pe cine am admirat eu cel mai mult dintre toţi puşcăriaşii a fost un ţăran, Ilie Imbrescu, din comuna Socetu, de aici, aproape, lângă Roşiorii de Vede. Pentru că, orice i-ar fi făcut, ori îl băteau, ori îl omorau, el niciodată nu şi-a schimbat poziţia lui de creştin şi român. Român, român! Cea mai mare pildă de statornicie”⁵.

La rândul său, părintele Dimitrie Bejan relata într-un interviu că ”Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preoţii şi călugării umili în frunte. Cel mai bun între noi a strălucit însă un ţăran, Tudor Popescu, de pe lângă Podu Iloaei.”⁶ Același preot întărește mai departe că ”Prea mulţi au fost. Şi buni şi corecţi. Aş greşi dacă aş nominaliza pe cineva. Repet, totuşi, că eu m-am minunat de puterea de credinţă a ţăranului Tudor Popescu. Mai sus decât el nu cunosc să fi fost altul”⁷.

Prin credința lor, țăranii români s-au dovedit a fi înțelepți, cu o mare capacitate de înțelegere a tuturor lucrurilor. În acest sens, fostul deținut politic Ioan Ianolide relatează în memoriile sale că ”am întâlnit în temniță nenumărați oameni simpli, țărani și muncitori, al căror suflet înzestrat natural și necorupt s-a dezvăluit la contactul cu intelectualitatea din temnițe. Am participat la discuții aprinse pe probleme abstracte între intelectuali și la care un țăran ce asista a pus punct cu o observație simplă și fără reproș. Am văzut intelectuali care se lăsau îndrumați atât religios cât și intelectul de oameni simpli dar cu înaltă trăire și cu mintea luminată.”⁸.

 

(Dan Tudorache)

 

---