„Te iubesc, fetiţa mea. Iată, inima mea ţi-o dau ție: Iubește cu ea.” O mărturie extraordinară despre Iubire.

Vă invităm să citiți o mărturie extraordinară despre felul în care Dumnezeu iubește și în care vrea să ne dăruiască și nouă a iubi la fel. Mărturia a fost așezată în scris de părintele Octavian Blaga, preot ortodox român din Canada, angajat la centrul de îngrijiri paleative Hotel-Dieu din St. Hyacinthe, în cartea sa „Iubirea”.

Încep să-i cunosc mai bine pe bătrânii mei de la St. Hyacinthe (n.n. azil de bătrâni din Canada). Mi-a luat ceva timp să fac cunoştinţă cu toţi, fiind peste cinci sute de persoane. Foşti agricultori, muncitori, profesori, asistenţi medicali, antreprenori de toate felurile sau foşti părinţi, vin aici deoarece familiile lor nu mai pot să-i îngrijească, având de cele mai multe ori o stare de sănătate fragilă.

Uneori am impresia că lucrez într-un aerodrom spre ceruri, de unde veteranii acestei lumi aşteaptă să decoleze cu lecţiile învăţate. În fiecare lună, între douăzeci şi treizeci şi cinci dintre ei ne părăsesc. Unii, de abia aşteaptă plecarea, alţii se agaţă încă de ce le mai poate oferi viaţa aici. În timpul cât le mai rămâne până la decolare, situaţia în care se găsesc îi motivează să-şi facă de cele mai multe ori un bilanţ al vieţii.

Despărţirea grea, dar inevitabilă, îi obligă să realizeze că singurul bagaj admis în tunelul de lumină este starea propriei lor inimi sau, mai bine zis, puterea inimii lor de a iubi sau nu. Doctori sau ţărani, milionari sau săraci, aici sunt cu toţii egali. Mândria şi imaginea bună de sine nu rezistă mai mult de o lună-două fără să se desfacă într-un nimic. După câteva săptămâni în care nişte străini te duc la toaletă sau te spală cu duşul pe o targă toate fumurile, toată îngâmfarea și părerea bună de sine dispar în lacrimi amare. Personalităţi de marca alături de fitecine mănâncă mâncarea din acelaşi cazan fără deosebire.

Aici vezi, cum după două luni, laurii încep să cadă, nasurile să se plece, şi-i descoperi pe oameni aşa cum sunt, bogaţi sau săraci, în singura valoare acceptată aici – iubirea. Locul acesta este un fel de pregătire pentru ţara în care emigrăm cu toţii, în care moneda de schimb este iubirea. Întrebarea la vamă nu este nici „cine esti?”, nici „ce studii ai?”, nici „câţi bani ai?”, ci doar şi doar „cât ai iubit?”, „cum ai iubit?”, „câtă iubire eşti?”. Acolo iubirea se mănâncă, iubirea se respiră, cu iubirea te îmbraci, cu iubirea te deplasezi. Cel puţin, aşa îmi spune o bătrânică paralizată de douăzeci şi şapte de ani, care, de la prima întâlnire, a decretat că suntem prieteni şi care se bucură ca un copil mic de câte ori o vizitez. Femeia aceasta este unul dintre sfinţii din cămin.

Este întotdeauna binevoitoare şi plină de dragoste, atât faţă de ceilalţi bătrâni, cât şi faţă de angajaţi. Se poartă la fel cu toţi. Este toată numai zâmbete, răbdare, iubire, cuvinte de mulţumire, de apreciere, de reconfort, de mângâiere. Nu se vaită nici măcar când suferă cumplit. Îi mulţumeşte Părintelui iubirii pentru toate. Se roagă pentru toţi. Nu cere niciodată nimic pentru ea. Se dăruie şi iar se dăruie. Angajaţii o iubesc şi, de multe ori, ajung să-i povestească problemele prin care trec, fiindcă ştiu că de fiecare dată vor fi ascultaţi, înţeleşi, nejudecaţi şi mângâiaţi de acest om pe care la prima vedere nu dai nici doi bani.

Unele dintre asistente o consideră ca pe propria lor mamă, alţii se ceartă între ei pentru cine să aibă primul grijă de ea. Ţin Ia ea mult. Slăbită de boala îndelungată, are ochii traşi în orbite şi poate cu greu să-şi mişte o mână, dar, cu toate acestea, este una dintre cele mai frumoase fiinţe pe care mi s-a dăruit să le întâlnesc. Ne cunoaştem deja de un an şi jumătate. Într-una din zile o întreb cum poate să fie aşa de plină de înţelegere, răbdătoare şi iubitoare cu toţi.

Din patul ei, se uită cu drag la mine şi îmi răspunde:

„Scumpul meu Octav, eu nu fac nimic din tot ce ai spus. Iisus face. Iubirea lui infinită pentru noi toţi face. Acum douăzeci şi şapte de ani, când am paralizat, eram căsătorită şi aveam doi copii.  Când mi-am dat seama că niciodată nu voi mai putea fi cine am fost, nici soţie, nici mamă, am simţit atâta durere în suflet cum nu se poate spune. Am căzut într-o depresie profundă şi nu mai vroiam să trăiesc. Tot ce vroiam era să mor şi îl învinuiam pe Dumnezeu pentru ce mi s-a întâmplat Acest lucru îmi cauza o şi mai mare depresie.

Bunica mea mă ducea la biserică de mică şi m-a crescut ca o mamă. Era o femeie foarte blândă şi răbdătoare. De fiecare dată când mi se întâmpla un necaz sau când îmi era frică de ceva, stătea cu mine, cu răbdare, şi mă ajuta să realizez ce se întâmplă cu mine şi mă încuraja, arătându-mi motivele fricilor mele. După ce le înţelegeam, frica dispărea întotdeauna. Ea m-a învăţat o rugăciune care îi era ei dragă şi care m-a însoţit toată viaţa.”

Îmi arată cu degetul o foaie de hârtie lipită pe perete chiar deasupra patului ei. Bunica era un adevărat înger pe pământ. Mama avea paisprezece copii şi se descurca greu cu noi. Bunica m-a luat pe mine şi pe încă un frate să ne crească ea. A murit când aveam eu 24 de ani, dar m-a văzut căsătorită şi la casa mea. Cum spuneam, după paralizie, patru ani am suferit cumplit Am ajuns să rup legătura cu soţul meu. I-am cerut de asemenea să nu mai aducă copiii la mine să mă vadă aşa cum sunt. Singurul pe care-l acceptam să mă viziteze era fratele meu. Angajaţii căminului erau disperaţi din cauza mea. Eram răutăcioasă cu ei şi încercam să profit de orice ocazie ca să mor pentru că nu mai valoram nimic în proprii mei ochi. Nu mai eram nici soţie, nici mamă, nici femeie, nimic. Un sac de oase tără rost.

Aveam 42 de ani pe atunci. Am decis să nu mai mănânc nimic şi să plec din lumea asta unde eram doar o povară pentru oamenii din jurul meu.  În a cincea zi fără mâncare, cum stăteam aşa în pat aşteptând să mor am văzut o lumină în jurul meu care creştea din ce în ce mai mult, iar în lumină se auzea o voce duioasă, foarte duioasă şi plină de dragoste. Credeam că, în sfârşit, trec în cealaltă lume. Dar vocea mi-a spus: «Repetă împreună cu mine». Şi vocea a recitat rugăciunea pe care bunica m-a învătat. În momentul în care am spus «Amin», am simtit ca o mână care-mi mângâie inima. Atunci am înţeles că şi bunica mea era acolo cu mine. Mâna aceea caldă, aşa de mângâietoare mi-a luat, fără să înţeleg cum, toată durerea din suflet, toată supărarea şi toată suferinţa, iar în loc mi-a pus o inimă nouă care simte o iubire de nedescris pentru toată lumea. În lumina aceea nu eram paralizată. Mă puteam mişca. Era aşa o senzaţie de bine şi de libertate ca o deschidere spre un loc unde totul este posibil.

Am mai auzit o dată vocea caldă spunându-mi «Te iubesc, fetiţa mea. Iată, inima mea ţi-o dau ție: Iubește cu ea.» Lumina a mai stat puţin timp cu mine, apoi s-a retras şi m-am regăsit în pat, ca la început. Deşi eram singură, nu mai eram singură. Simţeam cum în pieptul meu bate o altă inimă. Nu mai era inima mea în pieptul meu. Era o alta care avea atâta compasiune și iubire pentru toți cât nu pot descrie. După acea întâlnire, nu mai puteam fi supărată şi am cerut să mănânc. Pe parcursul anilor, am început să iubesc mult această inimă nouă ce bate în mine. Iar rugăciunea aceasta o spun de câte ori pot eu mai des. Oamenii afirmau că m-am schimbat. Am luat legătura cu fostul soţ şi I-am încurajat să-şi găsească o altă soţie. Pe copii îi încurajam si-i ascultam. De atunci, nu eu, ci inima acelei fiinţe din lumină face toate actele de iubire care poate să le facă. Eu sunt ca o spectatoare, simţind în acelaşi timp toată dragostea asta revărsată.

Ştii, când eşti îndrăgostit, nu mai simţi nici durerea, nici foamea, nici frigul. Eşti implicit răbdător şi îi vezi pe toti frumoşi, îmbrăcaţi ca nişte invitaţi la nunta ta. Când ești în acea stare de iubire, nu mai cauţi vinovaţi, ci mai degrabă găseşti scuze tuturor. Cînd iubeşti, nu poţi să judeci pe alţii decât cu judecata dragostei, iar aceasta îți aprinde şi mai mult iubirea sau compasiunea pentru ei.”

Are lacrimi de bucurie în ochi. Mă ocup să-i şterg lacrimile şi să-i umplu paharul din care bea apă cu paiul. După aceea, prietena mea continuă:

„După câţiva ani, am simţit în mine gândul că noi nu suntem obligaţi să ne încadrăm în forme de existenţă prestabilite social. Chiar dacă suntem forţaţi să ne conformăm uneori, prin dragoste le putem depăşi şi putem deveni mai mult decât o bună soţie, mamă sau fiică. Putem fi fiinţe de iubire şi de lumină și atunci suntem implicit şi toate celelalte. Pentru că, atunci când puterea Iubirii te pătrunde, eşti şi părinte şi soţie şi prieten şi doctor şi preot. Eşti chiar înger şi, iartă-mă dacă greşesc, dar cred că eşti chiar mai mult decât un înger. Pe de altă parte, dacă nu suntem iubire, nu putem şi nu suntem nimic decât nişte oameni goi care ne ascundem de frică si tremurăm fără nici un rost.”

Îmi spune apoi: „Vorbind de iubire, îl ai pe Domnul cu tine?” O ajut să-se împărtăşească şi spunem împreună rugăciunea ei favorită. Apoi închide ochii, îşi duce mâna la piept şi şopteşte: „Iisuse al meu … O, Iisuse al meu!” După un timp, deschide ochii şi ne luăm rămas bun. În cadrul porţii, asistenta ei zâmbeşte văzându-mă şi-mi spune: „Ţi-a vorbit despre lumină, nu-i aşa?” „Da” i-am răspuns, „mi-a vorbit despre lumină … ”

Extras din cartea Iubirea, pr. Octavian Blaga, Sherbrooke 2021, pp. 202-206.