Tehnologia nu ne ajută să depășim timpul

Bucuria adevărată, bucuria râvnită de toți, vine doar din relația cu o altă persoană și nu din relația cu cele materiale. Unii știu acest lucru foarte bine, alții îl intuiesc fără a-l conștientiza. Începând de la cel mai mare păcătos și până la cel mai mare sfânt, toți oamenii știu că bucuria adevărată vine din comuniunea cu alte persoane și nu din singurătate.

Bețivul își caută mereu un prieten de pahar, chiar dacă pofta lui este după băutură. Bogatul vrea să-și satisfacă toate plăcerile lumii mereu împreună cu alți prieteni. Cel mândru nu va fi mulțumit niciodată cu victoriile sale decât dacă le va afișa în fața altora pentru a primi slavă de la ei. Cel sărac uită de sărăcia lui în preajma celor părtași cu el în suferința sărăciei. Celui bolnav i se alină chinul când cei dragi îi sunt aproape. Pustnicul este sfânt doar pentru că se bucură permanent de prezența și comuniunea cu Dumnezeu. Preotul, deși are Harul cel dumnezeiesc primit la Taina Hirotoniei, se simte împlinit doar când împărtășește din acest har și oamenilor pe care-i păstorește.

Toți, de la A la Z, de la vlădică la opincă, de la președinte de țară până la cei mai săraci cerșetori, toți știm că bucuria vine doar din comuniune cu alte persoane și niciodată din singurătate. Suntem creați după chipul lui Dumnezeu, care nu e singur ci este Treime de Persoane: Tatăl împreună cu Fiul și impreună cu Duhul Sfânt, o singură ființă Dumnezeiească, un singur Dumnezeu, dar totuși Trei Persoane.

Eram la un moment dat în mașină și „alergam” repede prin București să rezolv niște lucruri. Eram grăbit și traficul era aglomerat și mă gândeam în acel moment: „Oare de ce atâta grabă? Oare dacă aș reuși să trec peste tot traficul acesta în câteva clipe m-ar ajuta cu ceva? Dacă aș ajunge acolo unde vreau în câteva minute, în loc de o oră, oare aș rezolva ceva?”

Automobilul ne ajută să depășim distanțele pe care vrem să le parcurgem, mai repede. Mașina de spălat ne ajută să economisim timp față de spălatul manual. Liftul ne duce mai repede la etajul dorit față de mersul pe scări. Telefonul mă ajută să transmit mai repede un mesaj unei persoane dragi, în loc să pierd timp deplasându-mă până la ea. Îmi găsesc clienții prin internet fără să mai merg să bat la ușă și să vorbesc cu ei față-n față. Internetul îmi oferă informații la 2-3 clickuri fără le mai caut în biblioteci.

Concluzionând….tehnologia mă ajută să economisesc timp, dar oare mă ajută tehnologia să depășesc timpul?

Haideți să ne gândim: Ce-ar fi dacă tot ceea ce facem noi zilnic, am reuși să facem de 10 ori mai eficient… implicit de câteva ori mai repede? Unde ne-ar duce acest spor de eficiență?

Păi dacă eu toată ziua muncesc pentru bani, înseamnă că sporul meu de eficiență se va vedea în portofel. Și dacă muncim pentru bani înseamnă că râvnim după ce am putea cumpăra cu banii. Dar cu banii poți cumpăra doar ce poate fi cumpărat… adică cele materiale și niciodată cele de neprețuit: atenția, afecțiunea celor din jur, grija, prietenia, comuniunea, speranța, credința, iertarea, iubirea, înțelegerea, bunăvoința, sinceritatea, curăția sufletească, cinstea, dreptatea… Și ajungem iarăși de unde am plecat: bucuria adevărată vine din relația cu oamenii și nu din consumarea celor materiale. Deci sporul de bani adus de sporul de eficiență nu mă ajută, să fiu mai fericit.

Prin urmare dacă mâine ar apărea o tehnologie care să-mi eficientizeze de 10 ori mai bine timpul de lucru al unei zile, atunci acest upgrade tehnologic nu mi-ar aduce fericire, ba dimpotrivă, aș fi și mai frustrat că situația nu s-a îmbunătățit.

V-ați gândit vreodată de ce durează așa de mult să ducem un proiect până la capăt?

Eu sunt de exemplu frustrat că patru din proiectele Asociației noastre stagnează, se mișcă greu și trebuie multă muncă și oameni pregătiți pentru a le duce la bun sfârșit. Aș vrea să le terminăm cât mai repede, pentru că este nevoie de asta, aș vrea ca mâine să fie gata… dar oare un ”shorcut” al timpului ne aduce  folos sufletesc?

Mă uit de la balcon și văd o casă în construcție de un an de zile și tot aștept se se termine să văd cum va arăta. E o casă din cărămidă, o casă cu ziduri groase, o casă cu temelie solidă, care cu siguranță va arăta foarte frumos și va trainică. Dar se face greu. E nevoie de mulți bani, de multă muncă, de multă gândire, de plănuire… de timp. Și așa mai departe.

La fel mă uit cum unii preoți se chinuie să construiască o biserică timp de 20 de ani. Pun cărămidă cu cărămidă, mai cer un ban de colo, unul dincolo… mai stagnează lucrările… mai găsesc niște finanțări… și ușor-ușor ajung să o ridice la roșu. De aici încolo încep alte cheltuieli la fel de mari ca și primele: cu pictura, cu amenajarea mobilierului, cu vase sfinte, cu  amenajarea curții… etc. Și abia după 20 de ani unii reușesc să se dea puțin în spate și să se uite și să zică cu bucurie: „Am terminat. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

De ce atât de mult chin? De ce ne lasă Dumnezeu uneori să ne chinuim cu proiectele noastre… când vedem că alții le finalizează mult mai rapid?

Răspunsul e simplu și poate îl conștientizăm toți, fără a-l ști teoretic: Pentru că în fața lui Dumnezeu scopul unui proiect nu este Proiectul în sine ci relațiile dintre oameni care se creează în jurul acestui proiect. Pentru Dumnezeu e mai imporantă apropierea dintre preot și enoriașii săi în timpul ridicării bisericii decât biserica în sine. Dumnezeu are toate resursele, și poate oricând ridica o biserica mai repede decât ne închipuim.

Ne chinuim pentru tot ceea ce facem pentru ca în strădania noastră să cerem ajutorul lui Dumnezeu, să nădăjduim, să răbdăm, să ne bucurăm de ajutorul Lui atunci când la vreme bună va veni. Ne lasă Domnul să ne chinuim, pentru a nu ne mândri că putem face ceva singuri, fiind obligați să cerem ajutorul celorlalți.

Ne chinuim în proiectele noastre pentru a râvni să facem un lucru de calitate și atunci când îl terminăm să ne bucurăm toți de el și nu doar câțiva să-și primească slava.

Ne chinuim pentru ca în strădania de a finaliza proiectul să ne apropiem și de Dumnezeu dar și de oameni.

De ce oare o catedrală construită în zeci de ani este mai apreciată decât un mall construit în câteva luni, deși poate s-au investit mai mulți bani în mall, deși suprafața lui de construcție e mai mare? De ce o icoană pictată în 5 zile este mai de preț decât una printată și lipită pe lemn în 20 de minute? De ce lucrurile hand-made sunt mai apreciate decât cele produse în serie?

Cu cât un proiect / un produs / o relație / are mai mult timp investit până la finalizare cu atât este mai valoros. Bineînțeles timpul îndelungat să nu fie o consecință a lenii și neimplicării ci a constrângerilor din lumea în care trăim.

Castelele pe care le construiesc copiii la grădăniță sunt doar un motiv pentru a-i ajuta să socializeze, să colaboreze, să se înțeleagă bine și nicidecum un scop în sine. Adulții i-ar putea ajuta să construiască acele castele mult mai repede, dar asta nu i-ar ajuta în dezvoltarea personală pe copii.

La fel și Dumnezeu, ne-ar putea ajuta să ne construim proiectele mai repede… dar în dauna iubirii pe care am putea-o dobândi relaționând cu El și cu celelalte persoane.

Tehnologia ne ajută să depășim doar distanțele fizice dintre noi dar nu și pe cele sufletești. Complexitatea incredibilă a relațiilor dintre oameni, în toate formele existente pe acest pământ (economice, politice, culturale, sociale, sportive, religioase, etc.) sunt doar modalități nevăzute de a depăși dinstațele dintre noi și a de a fi Una… toți împreună cu Dumnezeu.

Oamenii care se iubesc nu mai pun problema timpului ci vor să se iubească și să fie împreună în veșnicie. Din acest motiv doar iubirea ne așează pe linia veșniciei, doar atunci reușim să depășim timpul.

Tehnologia, indiferent cât de avansată ar ajunge ea, nu ne va ajuta să depășim timpul, pentru că bucuria vine doar din relația cu Dumnezeu și oamenii! Doar în relație cu Cel Veșnic și Nelimitat de timp și spațiu, putem să depășim toate limitările.

„Dumnezeu a poruncit tuturor făpturilor Sale să înveţe şi să trezească sufletul omului. Nu este nici o clipă în timp şi nici un pas în spaţiu fără să dea lecţii omului. Nu sunt în lume oameni neşcoliţi. Nu este sălbatic pe faţa pământului care, prin cunoştinţele şi deprinderile sale, să nu poată ruşina pe cel mai mare învăţat al lumii. Chiar prin naştere, toţi ne înscriem la universitatea firii şi învăţăm aici, ziua şi noaptea, până la moarte. Cunoştinţele de temelie se dobândesc aici, încet şi pe nesimţite, precum trupul omenesc creşte încet şi pe nesimţite. Cât este de comună limba oamenilor învăţaţi şi a celor neînvăţaţi… şi mai mare este capitalul întregii lor cunoaşteri comune. Nu este om care să nu ştie multe, nici nu este om care să ştie îndeajuns.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, cuvântul 90)

(Claudiu Balan)