Testament (de Dumitru Oniga)

Vă las, copiii mei, o ultimă dorință
Sfințită cu lacrimile mele:
– Să nu rupeți nici o floare,
Să nu striviți nici o petală,
Să nu smulgeți nici o frunză.
Și copacii, și iarba, și florile
Vor să se bucure de lumină, de ploaie.

Vă las, copiii mei, un ultim cuvânt
Sfințit cu durerile mele:
– Să nu întindeți nici un laț,
Să nu băgați în colivie nici o pasăre,
Să nu puneți nici un câine în lanț,
Să nu închideți nici un animal în cușcă
Și ele vor să se bucure de aer, de soare.

Vă las, copiii mei, o ultimă rugăminte
Sfințită cu rănile mele:

– Să-i ocrotiți pe cei slabi,
Să-i apărați pe cei prigoniți,
Să mergeți la paturile de boală ale spitalelor,
Să cercetați întunericul temnițelor
Căci tot ce este ființă pe pământ
Are nevoie de puțină iubire.

Suceava, 21 ianuarie 1985

(Dumitru Oniga, Plantă acvatică – versuri -, Editura Pre-Text, Câmpulung Moldovenesc, 2012, p. 27)