Ţi-e frică de moarte?

Cui nu-i e frică de moarte? Indiferent cât de pregătit ai fi pentru această trecere, atunci în ultimele momente ale vieţii frica de cunoscut te cuprinde. Nu ştii unde vei merge, ce va fi, cum va fi…. Îţi faci un bilanţ al faptelor, te gândeşti la toţi cei dragi. Conştiinţa te mustră pentru tot ce-ai făcut rău şi toate gândurile se învârt în jurul unei singure fiinţe: Dumnezeu

Rar veţi vedea atei pe patul de moarte. În ecuaţia suferinţei Dumnezeu este mereu prezent în minţile oamenilor. Toţi vrem să fim veşnici, nimeni nu vrea să moară. Dorinţa de a sta veşnic cu cei dragi şi de a le ofera iubirea ta este o dovadă că omul este veşnic. Dar totuşi moare?

Indiferent cât de puţin ai trecut pe la Biserică în timpul vieţii, totuşi atunci în ultimele momente de suferinţă te gândeşti: „Şi totuşi cum să mor? Cum să putrezesc în pământ? Dumnezeu vorbea parcă de înviere, de judecată, de rai, de viaţa veşnică… ”. Pe patul morţii când nimeni nu te mai poate ajuta, nici medicii, nici familia, nici prietenii, nici aparatura sofisticată, toate gândurile se îndreaptă către Hristos.

Şi te gândeşti: „Parcă de Paşti cântam cu toţii Hristos a înviat! Poate înviez şi eu, poate mă primeşte şi pe mine.”

Nouă oamenilor nu ne place să asistăm la o slujbă de înmormântare pentru că o percepem ca un moment de jale şi suferinţă. Aseară a murit unchiul soţiei mele, un om de 54 de ani, a cărui sănătate i s-a agravat în ultima jumătate de an. A lăsat în urma soţia şi o fată de 15 ani care aveau mare nevoie de ajutorul lui. Dumnezeu să-l odihnească!

Aseară am luat Molitfelnicul şi l-am deschis la slujba înmormântării mirenilor, de curiozitate pentru a vedea ce rugăciuni se citesc şi care este „feelingul” general pe care ţi-l dă toată slujba.

Dragilor, nu ştiu câţi din voi aţi participat la vreo slujbă de înmormântare, dar rugăciunile şi laudele care se aduc aici lui Dumnezeu dau foarte multă nădejde şi alungă tristeţea aceea păgână din sufletele familiei.

După rugăciunile începătoare prima cântare a înmormântării spune aşa:

„Cu duhurile drepţilor, celor ce s-au săvârşit, odihneşte Mântuitorule, sufletul adormitului robului Tău, păzindu-l pe dânsul întru viaţa cea fericită, care este la Tine, Iubitorule de oameni.”

Sfinţii care au realizat textul slujbei vor să elimine din start duhul tristeţii din oamenii prezenţi accentuând că persoana adormită nu merge în groapă spre putrezire ci spre viaţa cea fericită alături de Dumnezeu.

Şi continuă:

„Întru odihna Ta, Doamne, unde toţi sfinţii se odihnesc, odihneşte şi sufletul adormitului robului Tău, că Tu singur eşti fără de moarte.”

Unchiul nostru s-a spovedit şi s-a împărtăşit înainte de a muri, deci ar trebui ca toţi să ne bucurăm pentru el căci merge alături de sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu, în împărăţia cerurilor.

Textul slujbei înmormântării este unul dintre cele mai lungi şi poate printre cele mai frumoase. Cântările şi rugăciunile aduc aminte mereu şi mereu de Învierea lui Hristos, de pogorârea la iad şi de viaţa veşnică, pentru că familia prezentă acolo să conştientizeze că nu l-au pierdut pe cel drag al lor ci Dumnezeu a binevoit să-l ia alături de el.

„Tu eşti Dumnezeu Care Te-ai pogorât în iad şi ai dezlegat durerile celor ferecaţi; Însuţi şi sufletul adormitului robului Tău, odhineşte-l.”

Preotul se roagă Maicii Domnului pentru a interveni înainte Fiului ei că să-l ierte pe cel adormit:

„Una curată şi preanevinovată Fecioară, care ai născut pe Dumnezeu mai presus de fire, roagă-L să mântuiască şi sufletul adormitului robului tău.”

Şi mereu aminteşte de Înivere zicând:

„Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeule….”
„Cel ce a înviat din morţi, Hristos, Adevăratul Dumnezeu…”
„Cuvântule, Izvorâtorule al vieţii, Cel ce ai omorât moartea…”

O parte din cântări sunt parcă rostite de cel care a adormit, pocăindu-se de greşalele sale înainte Judecătorului:

„Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului; să aflu şi eu calea prin pocăinţă; eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte”.
„Cei ce pe Mielul lui Dumnezeu aţi mărturisit şi aţi fost junghiaţi ca nişte miei, fiind mutaţi la viaţa cea neîmbătrânitoare şi pururea veşnică, sfinţilor; Acelua cu dinadinsul, mucenicilor, vă rugaţi, să ne dăuiască nouă dezlegare datoriilor.”

Şi apoi se aude glasul lui Dumnezeu:

„Cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri; toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile, care am gătit vouă, şi cununile cereşti.”

Cântările ne aduc aminte că suntem chip al lui Dumnezeu, creaţi de El şi la El ne vom întoarce, în raiul pe care odinioară l-am pierdut:

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; milueşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta; şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului.”
„Cel ce ai înfrumuseţat toate, m-ai zidit pe mine omul, făptură amestecată din smerenie şi din mărire; pentru aceasta, Mântuitorule, sufletul robului Tău odhineşte-l.”
“Locuitor şi lucrător al raiului m-ai rânduit din început, dar, călcând porunca Ta, m-ai izgonit. Pentru aceasta, Mântuitorule, sufletul robului Tău odihneşte-l.”
“Cela ce din coastă a zidit la început pe Eva, strămoaşa noastră, din preacuratul tău pântece S-a îmbrăcat cu trup, prin care tăria morţii, Preacurată, a stricat.”

Apoi că toate cele lumeşti sunt trecătoare şi viaţa de pe pământ e o pregătire pentru viaţa veşnică:

„Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci, venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos celui fără de moarte să-I strigăm: pe aceta ce s-a mutat de la noi odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.”

Fragmentul care se citeşte din Epistola către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel concluzionează mesajul slujbei de înmormântare:

„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul. ” (1Tesaloniceni 4, 13-17)

Mai de vreme sau mai târziu toţi vom muri sau îi vom conduce pe drumul morţii pe cei dragi. Dar vreau să nu uitaţi că Biserica, nu se roagă pentru odihna în groapa a celui adormit, ci pentru odihna în împărăţia cerurilor alături de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de toţi oamenii care au făcut binele.

(Claudiu)