Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

- O istorioară pentru cei care prefera piatră şi spaţiile foarte mari -

"Vrem o ţară că afară!" a fost sloganul des auzit în ultimii 26 de ani ai istoriei ţării noastre. Visând la o ţară... ca Germania, românii şi-au ales chiar preşedinte un etnic german şi toate bunicuţele au învăţat să-i pronunţe corect numele, de dragul "lucrului bine făcut".

Dacă suntem aşa de fascinaţi de modelul german al bunăstării, ce-ar fi SĂ ÎNVĂŢĂM DE LA GERMANI CUM SE CONSTRUIEŞTE O CATEDRALĂ? Aş vrea să vă spun aici povestea construcţiei celei mai frumoase biserici din Dresda: Frauenkirke (foto mai sus), simbolul de necontestat şi mândria unuia dintre cele mai frumoase oraşe ale Germaniei. Frauenkirke este o biserică mare, terminată în 2005, care a costat 182.6 milioane euro (calculaţi cu precizie germană) iar 38% au fost fonduri de la buget. Deşi nu e sediu de episcopie, chiar localnicii o numesc cu mândrie "catedrală".

Oraşul Dresda este capitala landului Saxonia (de aici vine denumirea de "saşi" pe care l-au primit etnicii germani din ţara noastră, asta însemnând că avem deja ceva în comun). Dresda este supranumită "Florenţa de pe Elba" datorită mulţimii de monumente culturale (palate, muzee şi biserici... mari şi multe). În 1945, înfrângerea Germaniei a adus şi furia bombardamentelor aliaţilor asupra multor oraşe germane, iar Dresda a fost unul dintre oraşele cele mai afectate: 650.000 bombe au pustiit oraşul şi toată frumuseţea arhitectonică, adunată în sute de ani, a fost redusă la mormane de ruine înnegrite de fum. Tot ce poţi vizita astăzi în minunatul centru istoric al oraşului este o reconstrucţie. Pentru că Dresda a fost parte a Germaniei comuniste după cel de-al doilea Război mondial, reconstrucţiile au vizat cu precădere monumentele "civile", statul comunist ateu nu permitea reconstrucţia bisericilor.

În anul căderii regimurilor comuniste în Europa, 1989 - avem din nou ceva în comun - mii de oameni au ieşit în stradă la Dresda strigând "Noi suntem Poporul" şi "Libertate"... dar, cu Dumnezeu, căci locul revoluţiei lor a fost Catedrala Catolică a oraşului. Aşa cum la Timişoara în 1989, mii de tineri, educaţi de statul comunist fără Dumnezeu, au ştiut să spună în cor "Tatăl Nostru" şi nu au recitat idei marxiste învăţate obligatoriu la şcoală.

Anul reunificării Germaniei, 1990, când partea estică, fosta comunistă, venea cu un mare handicap economic, sigur nu era momentul propice pentru construcţia de biserici. Altele erau priorităţile. Ca şi cum astăzi Basarabia s-ar uni cu România şi singură grijă la... Tighina, sper exemplu, ar fi construcţia unei foarte scumpe catedrale. Totuşi, la Dresda, după 1990, toate bisericile monumente istorice ale oraşului au fost reconstruite, cu sute de milioane de euro. Au mers împreună cu construcţiile de biserici, palate, autostrăzi, spitale, şcoli, infrastructura etc. Nu s-au exclus unele pe altele, iar Dresda este astăzi un oraş exemplar.

Dintre zecile de biserici mari ale Dresdei, reconstruite cu sume imense, biserica Fraukirke m-a impresionat în mod deosebit. Am intrat în această biserică mai mult pentru a căuta adăpost de vântul rece de februarie, dar priveliştea neaşteptată care se deschide ca un trandafir în plină vară, m-a lăsat fără cuvinte. Dacă veţi căuta imagini pe internet, veţi înţelege ce scriu. M-am aşezat privind îndelung la cupola imensă, pictată cu sfinţi, altarul bogat ornamentat, arhitectura deosebită, lumina minunată... Crezând că ştiu să fac deosebire între biserici, mi-am zis: trebuie să fie o biserică catolică (sfinţi pe cupolă, numele înseamnă "biserica Maicii Domnului", eram sigură c-am repartizat-o corect); dar, alte detalii m-au lămurit: Fraukirke este o biserică luterană (confesiunea preşedintelui ţării noastre). În biserică erau vreo 100 de persoane, turişti ca şi mine, dar se pare că am fost singura interesată să vizionez filmul de prezentare al bisericii. Am plătit biletul, am coborât într-o sală polivalenta cu vreo 100 de locuri, unde un angajat al bisericii a pornit filmul, văzându-şi apoi de alte activităţi. Am avut deci, statutul "privilegiat" de a fi singurul spectator... aşa că am privit, în linişte, mai mult cu sufletul, decât cu ochii, un filmuleţ de vreo 30 min!

Aşa am ajuns să aflu istoria reconstrucţiei biserici Fraukirke din Dresda. Din capul locului, trebuie să precizez, că e o poveste pentru cei care prefera piatră şi spaţiile foarte mari! Căci este descrisă în ghidurile locale drept "biserica cu cea mai mare cupola din piatră de la nord de Alpi", iar întreaga construcţie are aproximativ 1 milion de pietre!

NU FAC UN ÎNDEMN LA ECUMENISM, aş vrea să vedeţi în această istorioară doar puterea exemplului şi ce pot face oamenii când îşi propun să construiască ceva!

13 februarie 1990: se împlineau 45 de ani de la bombardarea Dresdei, 45 de ani de când în piaţa centrală a oraşului zăcea un morman de pietre înnegrite: fosta biserica Fraukirke, construită în 1743, la a cărei orga cântase Johann Sebastian Bach. Multe clădiri s-au reconstruit, dar pentru biserica n-a fost "voinţa politică" în satul comunist ateu. Au luat atunci iniţiativa un grup de cetăţeni, 14 la număr. Fotografii de atunci arată această întâlnire, într-o sufragerie mobilată simplu, ca pe vremea comunismului. Lor li s-au adăugat ulterior şi alte persoane: simpli cetăţeni, dar şi importante personalităţi ale oraşului (muzicieni, artişti, arhitecţi, medici, doar un pastor printre ei). A fost o iniţiativă cetăţenească prin care 22 persoane au semnat un manifest care a făcut apoi înconjurul lumii: "Strigăt de la Dresda" (Ruf aus Dresden). Acest manifest a fost adresat lumii întregi şi în special ţărilor care au participat în cel de-al doilea război mondial, cerând ajutor pentru reconstrucţia bisericii distruse de bombardamente. Ideea principală, fără să citez, era aceea că bugetul public nu putea susţine o astfel de iniţiativă, dar ţările care au bombardat Germania şi între timp au prosperat economic, erau chemate la un gest de reconciliere şi de înţelegere a durerii poporului german, trecut şi prin comunism.

Rezultatul acestui manifest a fost neaşteptat de bun: s-au înfiinţaţi fundaţii de sprijin (prin donaţii, altfel... e doar vorba în vânt) în SUA, UK, Franţa şi Elveţia. Toate statele şi-au arătat sprijinul prin discursuri de susţinere din partea oamenilor politici, prin acţiuni ale comunităţilor de artişti şi din partea organizaţiilor economice. De neînchipuit în România, nu-i aşa? Pe la noi e mai uşor să se arunce cu pietre în ceea ce vor să construiască alţii. În muzeul de la subsolul catedralei se alfa o sculptură care arata foarte frumos implicarea artiştilor germani. Nu îmi amintesc numele sculptorului dar sculptură arata foarte artistic ce pot face oamenii în echipă (cu braţele lor, cu bani lor, cu condeiul, pensula sau cu notele muzicale): distrugere sau reconstrucţie. E un îndemn pentru fiecare de a-şi răspunde la întrebarea "de partea cui sunt eu? A celui care distruge sau a celui care construieşte?"

În 1993, molozul acela compactat în 48 de ani de ruină şi uitare, a fost îndepărtat şi zeci de arheologi, arhitecţi, artizani au contribuit la inventarierea obiectelor care puteau fi refolosite în noua construcţie. Întreaga piaţă şi locaţii din apropiere au devenit inaccesibile pentru mulţi ani, datorită amplei activităţi de inventariere. Au fost refolosite 3800 de pietre din construcţia originală (de aceea biserica arata la exterior ca un puzzle, cu pietre înnegrite din loc în loc), 2000 de piese din altarul original au fost încorporate cu mare grijă în reconstrucţia migăloasă, iar crucea de pe cupolă, distorsionată de incendiul din 1945 şi găsită în moloz după 48 de ani, îşi are locul în biserica ca semn de aducere aminte. Biserica urmează planul arhitectonic îndrăzneţ al arhitectului care o construise cu 250 de ani în urmă. Fiecare pas a fost o provocare, fiecare pas a însemnat multă implicare şi dăruire. Au lucrat la această construcţie cu precădere localnici: arhitecţi, meşteri, artişti, cu toţii animaţi de sentimentul de mândrie locală şi dragoste pentru ceva ce le da identitate într-o lume contemporană foarte diversă!

Marile proiecte se construiesc cu ENTUZIASM transferat în ACŢIUNI concrete. Unii şi-au concretizat acest entuziasm în lucrul efectiv, alţii prin acţiuni de sprijin, prin donaţii. Iată câteva exemple de implicare internaţională, care pot fi oricând transpuse în practică şi în cazul catedralei noastre:

S-au adunat donaţii de peste 70 milioane Euro numai din certificate de donator; au fost 3 tipuri de certificat:

  • (1) certificatul standard pentru o sumă oarecare,
  • (2) certificatul simbolic "adopta o piatră", pentru 300 Euro şi
  • (3) certificatul "adopta un scaun" pentru 2500 Euro (tot simbolic, căci cei care îşi au numele trecute discret, în partea de jos a scaunului, nu vor sta poate niciodată acolo, doar au făcut o donaţie... şi sunt vreo 1600 de locuri);

Instituţia bancară care a administrat contul de donaţii a contribuit cu încă 7 milioane de euro şi a organizat o campanie de strângere de fonduri printre angajaţii din reţea, adăugând încă 1 milion de euro;

Printr-o altă iniţiativa, s-au vândut mii de ceasuri cu imaginea bisericii, care aveau o încorporat în ecran o pietricică dintre cele neutilizate în reconstrucţie; peste 2,5 milioane de euro s-au adunat astfel;

Crucea aurită de pe cupola centrală a fost oferită de "Poporul britanic şi casa de Windsor"; a fost confecţionată de un artizan britanic, fiu al unuia dintre piloţii britanici care au bombardat Dresda. Înainte de a fi adusă la Dresda, crucea a fost expusă în marile catedrale ale Regatului Unit, timp de 5 ani, adunând astfel donaţii generoase pentru reconstrucţie;

În 1998, un artist britanic, Robert H. Lee (fost prizonier de război într-un lagăr de lângă Dresda), a promovat proiectul de reconstrucţie printr-o sculptură care a emoţionat lumea: "Înger în lacrimi", o sculptură în lemn care exprima durerea şi suferinţa supravieţuitorilor celui de-al doilea război mondial, a reprezentat tributul personal pentru frumuseţea distrusă a Dresdei, respectul său pentru poporul german a cărui durere a exprimat-o; britanicul a trăit să vadă şi biserica terminată, iar lucrarea lui se afla în muzeu;

38% din banii necesari au fost asiguraţi din fonduri publice (aprox. 70 milioane Euro).

Numele donatorilor sunt înscrise, discret, în ordine alfabetică, fără sume, pe panouri din plastic transparent, care abia se văd pe fundalul de piatră al subsolului bisericii; în 1994 este un singur panou, pentru anii ce urmează sunt 4-5 panouri, semn că mesajul "a prins" şi oamenii au ştiut ce au de făcut.

Construcţia bisericii a durat aproximativ 10 ani şi a fost terminată în 2005, cu un an înainte faţă de termenul stabilit iniţial şi încadrându-se în bugetul iniţial. Sărbătoarea de sfinţirea a început pe 30 octombrie 2005, a durat 3 zile, au participat 250.000 de oameni. Mesajul acestei frumoase biserici, către toată lumea a fost: "distrusă de păcat, reconstruita prin speranţă".

În 2006 Dresda a sărbătorit 800 de ani de existenţă, iar Frauenkirke a fost bijuteria arhitectonică a oraşului. Până în 2012 peste 14 milioane de oameni au vizitat biserica. Pentru că întreţinerea anuală şi conservarea ei, costa milioane de euro anual, strângerea de donaţii continuă... fără prea mult cântec, firesc, toată lumea înţelege mersul lucrurilor.

Modelul Dresdei a fost urmat şi de alte oraşe germane. Astfel s-a reconstruit Domul din Frankfurt şi Palatul oraşului Postdam.

Câte astfel de poveşti avem noi în istoria noastră? Te întristează parcă, neputinţa propriului popor de a se coaliza în momente decisive, pentru cauze înalte. Catedrala din Iaşi a fost construită în 60 de ani (cu întreruperi şi poticneli)! Modestă şi înghesuită biserica românească de la Ierusalim (în care multe dintre vedetele şi artiştii noştri au călcat şi de care sigur n-au fost impresionaţi din cauza spaţiilor mici) are o istorie care, din păcate ne reprezintă: a început în 1906 prin iniţiativa unui om de cultură ieşean, care, cu mari sacrificii a adunat bani pentru închirierea unei case pentru un paraclis; s-au făcut apoi subscripţii publice, s-a pus de câteva ori piatra de temelie, dar după 34 de ani modestă biserica încă nu era gata; războaiele care au urmat au adus şi mai multe piedici, căci abia în 1975 (în plin regim comunist dictatorial în România), biserica devine în sfârşit funcţională!

Mi-e foarte greu să citesc istoria acestei biserici, pentru că mă uit la cei de acum 100 de ani şi nu-i înţeleg, cum de nu au văzut importanţă acestei cauze, cum de nu s-au coalizat? Este extrem de frustrant să aplicăm mereu exemple de poticneli, amânări, neputinte. Mă gândesc totuşi că avem şi exemple pozitive, de pildă rapiditatea cu care s-au construită în doar câţiva ani, mari catedrale în Transilvania: Alba Iulia, Timişoara, Cluj Napoca etc.! Era perioada imediat după Marea Unire, când România Mare era condusă de regi de altă credinţă decât cea ortodoxă, dar care au susţinut credinţa majorităţii. Sau Ştefan cel Mare: a construit peste 40 de biserici şi mănăstiri, iar construcţia minunatei biserici de la Voroneţ a durat doar...3 luni, cu mijloacele de acum 500 de ani.

Ce model urmăm, e numai alegerea noastră! A fiecăruia dintre noi! Înainte de a te uita ce fac alţii pentru catedrala său împotriva construcţiei ei, fiecare ar face bine să se întrebe ce face el însuşi pentru acest proiect al nostru! E uşor să caşti gura şi să pleci urechea la tot felul de filmuleţe şi texte care lovesc în construcţia catedralei, prin voci şi figuri cunoscute în spaţiul public. E mai greu să iei iniţiativa şi să spui: DA, SUSŢIN CONSTRUCŢIA CATEDRALEI! Şi apoi, să transformi în gesturi concrete această hotărâre... după modelul german al lucrului bine făcut! Urmând acest model, mi-ar plăcea să văd implicaţi în acest proiect artişti, academicieni, oameni deştepţi de la uniunile scriitorilor, cântăreţilor, pictorilor etc, profesionişti din diverse domenii, instituţii! Mi-ar plăcea să văd şi semne, chiar "modeste", de susţinere din partea bisericilor surori din Grecia, Rusia, Serbia, Bulgaria şi de la fraţii noştri romani din diaspora! Ca semn de comuniune şi încurajare!

Gânduri bune vă doresc tuturor, întru Domnul Nostru Iisus Hristos care s-a răstignit pentru toţi oamenii, ca să putem primi în suflete bucuria ÎNVIERII!

 

Clara Râpan

15 Aprilie 2016, Denia Acatistului Bunei Vestiri

 

PS. Acest articol nu reprezintă punctul de vedere al Patriarhiei Romane, este doar o opinie a unui om simplu, fără veleităţi de scriitor sau jurnalist.

Nu uitaţi, pentru donaţii online, orice sumă: www.construimcatedrala.ro

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

Pr. Crăciun Opre

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Tabere

Pelerinaj Israel (24 feb.- 1 martie 2019). Asociația Ortodoxia Tinerilor în colaborare cu Basilica Travel.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești