Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Dreptatea şi simţul de dreptate. Iată un exerciţiu de vindecare pentru ceva ce chinuie de mult inima noastră. De mult, de parcă dintotdeauna..

Am zice aşa. În viaţă omul se cade să fie cavaler. Cavaler cu oamenii. Dar cavaler şi cu Dumnezeu.

Când primul lucru se întâmplă, omul ajută şi ţine la oameni. Se angajează în multe bătălii pe care le vede drepte. Se luptă mult, iubeşte mult, suferă mult. Dar la sfârşit, are nesiguranţa dacă bătăliile câştigate sunt pentru pământ sau pentru Cer. Dacă suferinţa lui a fost ziditoare şi răscumpărătoare, sau dacă a dat-o ca preţ pentru acel moment în care oamenii au trebuit să-i mulţumească, când s-au simţit mai în siguranţă, când l-au validat. Ca un perpetuum mobile auto-sustenabil. Oare chiar iubeşte el atât de mult lumea, sau iubeşte aparenţa dreaptă a ei? Recompensa morală a victoriei e dulce, dar o zi-două de trăit în mijlocul aceleiaşi lumi pe care a ajutat-o îi sunt de-ajuns pentru ca ea să i-o stingă şi să-i furnizeze, mereu, alte războaie.

Ceva, parcă, ireductibil rămâne la temelia victoriilor lui, acel germene pe care „moliile şi rugina îl strică şi furii îl sapă şi îl fură” (Matei 6, 19). Ca şi cum chiar faptul de a fi cavaler întreţine dubiul cu privire la natura ta adevărată de cavaler. Cât timp eşti şi te porţi aşa, pe placul oamenilor şi după morala considerată dreaptă, n-ai de unde să ştii dacă chiar eşti, cu adevărat, aşa... Ciudată idee, nu? Nu poţi să scapi de acest vierme intelectual şi moral care roade postura de cavaler al oamenilor decât, pesemne, când abandonezi conceptul cu totul şi cauţi altceva. Adevărata sursă a cavalerismului.

Când al doilea lucru se întâmplă, atunci omul încheie alte socoteli cu existenţa şi cu Dumnezeu. Renunţă la ceea ce credea el că înseamnă să ajuţi oamenii. Să ţii la ei. Chiar să-i iubeşti. Pentru că toate erau determinate de ceea ce credeau oamenii despre iubire, sinceritate şi ajutor. Pentru că – dacă e să ne amuzăm un pic – nu poţi să întrebi moliile şi rugina şi furii dacă materialul e bun :) Bineînţeles că e bun! Pentru ei... Pentru că au mai mult de unde să tragă, să mănânce, să strice. De acolo îşi hrănesc existenţa ei înşişi, şi ceea ce părinţii Patericului au numit cu înţelepciune „duhul slavei deşarte”.

Dă-i oricât de mult material din cel al lumii, oricât efort moral – dar nu duhovnicesc – şi el va trage la nesfârşit firul lui, până va deşira toată haina. Şi-atunci nu mai ştii pe unde s-o coşi, câte dresuri să mai faci, câte petice să mai pui... Câte discursuri în public să mai ţii, câte apariţii la TV să dregi o sminteală, câte like-uri şi share-uri să mai ceri ca să convingi oamenii (şi pe tine însuţi) să facă binele. Sau să repari un rău. Pentru că atâta timp cât îl repari, cu munca ta, cu pasiunea ta, cu suferinţa ta şi cu sufletul tău, chiar de acolo, cineva nevăzut îşi trage mereu firul dobânzii lui, care creşte odată cu cusătura. E un hoţ de haine înţelegător, sau un fel de molie intelectuală care ne urmăreşte mintea de la Căderea omului încoace. Şi cine sau ce ne-ar putea izbăvi de el?

Pesemne că numai moartea „nobilului cavaler”, pe care îl lăsăm să piară odată cu toată pasiunea, suferinţa şi iubirea lui pentru lume, demne de cea mai reuşită telenovelă. Când ne smerim şi îngenunchem acest romantic cavaler înaintea lui Dumnezeu, atunci primim înapoi acea pace a Duhului şi acea inimă uşoară care ne făcea să trăim viaţa noastră din viaţa Lui. Ne bucurăm de recuperarea conştiinţei că n-am fost niciodată, cu adevărat, cavaleri. Ne bucurăm de gândul că Dumnezeu iubeşte lumea şi fiecare om din ea, mai presus de noi şi mai înainte de noi. Iar noi o iubim în urma Lui. Noi îi ajutăm pe oameni în urma Lui, din dragostea Lui pentru ei, ca şi cum Cineva ne-ar fi suflat ceva în păr şi noi purtăm parfumul acelei suflări. Şi ne bucurăm să suntem mici, că habar n-avem ce înseamnă să fim cavaleri.

Dar El ştie, şi noi mergem după El, ca nişte copii care nu visează altceva decât să încarneze gesturile Tatălui lor. Cum a dus El mâna la frunte. Cum Şi-a legănat El mersul. Cum a pus El palma pe scaun, în aşteptarea a ceva. Aşa vreau să învăţ şi eu. Cum se ating scaunele şi cum se leagănă mersul. Habar n-am dacă iubesc lumea. Dar sunt convins că El o iubeşte şi, din acest ceva incredibil al Lui, mi-a lăsat s-o iubesc şi eu. Sunt fericit să fiu cavalerul Lui, fără să ştiu, fără să înţeleg, dar fără să mai am acele dubii, şi „molii şi rugină” pe titlul meu. Dacă sunt cavaler al lui Dumnezeu, nu mai ştiu ce sunt pentru oameni. Dar mă uit la El. Îl văd pe El. Şi mi-e de-ajuns.

Şi dacă ne uităm cu aceşti ochi noi, cât de diferit se văd lucrurile! Câte cauze perdante în cetatea noastră românească! Câte energii cheltuite şi nesfârşite ale nobilului cavaler să îndrepte lumea! A fost mai demult referendum pentru familie. S-a luptat, s-a răguşit, s-a plâns ca să se convingă oamenii să iasă din casă, să apere familia de culturi străine şi toxice. Şi codul cavalerului ne-a spus că trebuia neapărat aşa, şi nu altminteri, ca „să nu fie mai rău”. Şi la urmă, dacă ne cercetăm inimile, parcă lumea a rămas tot mică cum era...

Şi după aceea, tot n-am iubit oamenii mai mult. Ba poate i-am urât. Şi am rămas temători şi îngrijoraţi pentru viitorul nostru. Şi cu acea stare de frustrare, parcă exact de la acea „molie şi rugină” care a mâncat câştigul nostru lumesc. Ar fi mâncat şi dacă referendumul ieşea... Pentru că nimeni nu se îndoia că referendumul este o cauză dreaptă. Dar chiar şi el, oricât de ciudat ne-ar părea, este drept după dreptatea ruginită şi atacată de molii a acestei lumi.

Iar după referendum, iată, au fost proteste şi energii imense cheltuite pentru ca, în cele din urmă, un lider politic să fie condamnat. Şi lumea e tot mică şi strâmtă, şi dreptatea noastră după logica lumii e tot încercuită de veşnicele ei molii. Şi-apoi o ţară întreagă s-a zbătut să oprească adopţia imorală/ilegală a unui copil. Şi cui i-ar trece prin minte să nege justeţea cauzei, fără să pară nebun şi nepatriot? Dar numai dacă ridicăm lucrurile într-un plan mai sus, mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, vedem că ne luptăm pentru dreptate într-un mod inconfundabil lumesc, care ne face zbuciumaţi, frustraţi şi temători pentru soarta noastră. Pentru soarta familiei. Pentru soarta Bisericii.

Oricât de nobile ar părea ele, inima cu care purtăm aceste lupte – care e după chipul lumii – condamnă şi „dreptatea” lor să fie la fel. Părintele Emilian Simonopetritul avea o reflecţie cu totul neconvenţională despre înfierea noastră de către Dumnezeu. Parafrazând, zicea părintele: „cine se face fiu al lui Dumnezeu, nu se mai îngrijorează pentru mersul lumii. Nici măcar pentru soarta Bisericii.” Pesemne că şi grija pentru cele mai sfinte lucruri poate fi cariată de rugina şi de furii de care vorbea Mântuitorul.

Pesemne că şi îndreptarea României cu faţa către Dumnezeu poate fi cel lumesc proiect al nostru, dacă îl purtăm după logica şi „dreptatea” lumii. Şi atunci cum se caută „dreptatea lui Dumnezeu” din aceste proiecte? Acesta e un răspuns pe care îl poate da numai inima noastră profundă, inima profundă a fiecăruia, în tăcerea „dreptăţii” omeneşti. Cel mult putem să spunem că, după felul în care ne luptăm şi ne-am luptat până acum – „aşa nu”...

Şi iată, să punem lumea noastră românească la cel mai bun sistem de referinţă. Cuvintele Mântuitorului. Ce ciudat trebuie să fi părut Mântuitorul în lupta pentru cauzele „drepte” ale societăţii evreilor! Să ne gândim la atotprezenta grija a lor a eliberării de sub Imperiul Roman. Dar El vorbea de parcă acea ordine juridică constrângătoare n-ar fi existat. Vorbea de sărăcie cu duhul, de iertare şi de altele. Unii aveau necazul sărăciei şi foametei. Dar El nu venise nici să dea la săraci, nici să hrănească pe flămânzi. Unii erau robi. Dar Iisus – ce ciudat! – n-a zis un cuvânt împotriva sclaviei, pentru că El nu venise să desfiinţeze niciuna din structurile imperfecte ale stăpânirii romane.

Vameşii iudei, iarăşi, erau poate cei mai corupţi funcţionari ai vremii – nu departe de ai noştri – dar lui Iisus parcă nu i-a păsat de resentimentul societăţii faţă de ei. Nu era interesat de casta lor, ci de luminiţa de bine din câţiva dintre ei, printre care şi Zaheu vameşul. Iisus se vede că nu venise pentru niciuna din „dreptăţile” iudeilor, care şi lor trebuie să le fi părut cel puţin la fel de legitime ca cele din vremea noastră, pentru care ne luptăm noi. Pe El nu-L interesau reformele, şi în general niciun fel de dreptate din aceea care putea fi săpată de „molii şi rugină” şi furată de „furi”.

Şi oare ce ar fi răspuns Mântuitorul dacă ar fi văzut ce cavaleri fantastici ai dreptăţii am ajuns? Poate că pentru noi a fost acel cuvânt: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea [celelalte] se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Ce ciudat şi nebuneşte de frumos! Să te plângi lui Dumnezeu că hoţii ţi-au spart casa, să te rogi să-ţi recuperezi paguba, iar El să-ţi spună un cuvânt cu totul în răspăr – adică să-ţi faci comori „unde hoţii nu pot ajunge!”. Sună aproape ca un banc sec, nu-i aşa?

Dacă n-am fi siguri că Dumnezeu ne iubeşte, am pune pariu că vrea să-Şi bată joc de noi... Sau să te plângi că referendumul nu a trecut, şi să-ţi spună să cauţi „adevărata familie”, neştirbită de rezultatul unui vot. Sau să răscoli o societate întreagă şi să invoci justiţia Lui ca să opreşti o adopţie sinistră, şi să auzi un răspuns cu totul provocator, cam aşa: „Vă luptaţi pentru fiii voştri de parcă aţi uitat să-i faceţi, mai întâi, fii ai lui Dumnezeu...”. Sau – ce e mai drept decât atât? – să te frămânţi pentru criza demografică, şi că populaţia României scade, şi să-ţi spună în acelaşi fel: „Nu vă temeţi pentru fiii de oameni, ci naşteţi şi creşteţi fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de fiecare dată aşa, cu acul Lui duhovnicesc, Dumnezeu e capabil să „înţepe” fiecare balon al dreptăţii noastre. Dar, dacă ne lăsăm înţepaţi, lăsăm să se spargă şi toate dezamăgirile şi închipuirile noastre legate de neîmplinirea dreptăţii pământeşti. Şi lăsăm să piară şi eternele „molii” şi „furi” ai gândurilor care bântuie, fără greş, mai toate cauzele noastre.

Fericit omul care înţelege o fărâmă din dreptatea lui Dumnezeu. Cine ştie dacă ochii noştri pot să vadă lumina extraordinară care răzbate dincolo de perdeaua de ceaţă a dreptăţii omeneşti? Cine ştie dacă vom primi aceste îndemnuri nebune şi frumoase ale Mântuitorului, tocmai când ne e lumea mai dragă: când avem să ne apărăm familia, copiii, Biserica...? Cine ştie dacă ne vom ridica deasupra angoaselor zilnice pe care le suferă nobilul cavaler, cel care vrea să salveze mereu România din primejdie? Tocmai acum, când e criză demografică, când populaţia României scade, când avem atâţia duşmani, şi interni şi externi, tocmai acum – să ne apucăm să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu!?...

Ce oameni ciudaţi suntem. Urmărim dreptatea lumii şi grija eternă care vine o dată cu ea. Noi avem „grija” dreptăţii. Dar, în dreptatea noastră, fericirea pare că ne evită, chiar şi fericirea celor „prigoniţi pentru dreptate”. Vindecă, Doamne, inima noastră! Îndreptează mintea noastră după dreptăţile Tale cele negrăite! Şi fă din cauzele ruginite ale vieţii noastre lupte noi şi prefaceri noi, pentru Împărăţia Ta, şi pentru schimbarea la faţă a poporului român!

Zile noi în dreptatea Lui!
Ierodiacon Iustin T., 26 iulie 2019

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

Pr. Crăciun Opre

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Tabere

Pr. Crăciun Opre

Pelerinaj Israel (24 feb.- 1 martie 2019). Asociația Ortodoxia Tinerilor în colaborare cu Basilica Travel.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești