Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Aseară povesteam cu o prietenă, cu care nu am reuşit să vorbesc de ceva timp, şi din vorbă-n vorba am ajuns la subiectul: "Religie, existenţa, respectiv nonexistenţa Lui Dumnezeu". A redeschis subiectul chiar dacă eu nu vroiam acest lucru considerând că am discutat prea mult pe această temă. Am făcut amândouă eforturi enorme să ne păstrăm calmul de fiecare dată şi totuşi n-am ajuns la niciun numitor comun, ea fiind atee.

Totuşi, mi-a promis că dacă voi reuşi să o conving să creadă în Dumnezeu o să facă orice, citez: "Voi merge şi la biserică!". Mi-a spus că majoritatea oamenilor "credincioşi" i-au zis că trebuie să creadă în Dumnezeu, indiferent ce întrebări are ea, pur şi simplu trebuie să creadă că altfel va ajunge în Iad. Mi-a spus de la început că ea nu crede în existența iadului pentru că după părerea ei iadul a fost creat pentru a speria oamenii şi a-i forţa să se comporte mai frumos. La fel şi cu cele 10 porunci. Ea crede că nu este nevoie de religie sau de Dumnezeu pentru ca oamenii să fie buni. Ea crede cu tărie că Universul şi viaţa au apărut prin reacţii chimice şi prin atomul de carbon care s-a tot modificat şi că în acelaşi mod în care eu susţin că "Dumnezeu a creat lumea din nimic" la fel crede ea că lumea ar fi putut apărea din nimic.

Am discutat foarte mult şi ultimele lucruri care i le-am spus au fost: “Deci nu crezi în Dumnezeu dar crezi într-un hazard favorabil?" prin care s-a creat lumea, pur şi simplu, la întâmplare, deci noi, oamenii suntem o întâmplare?

Răspunsul a fost cât se poate de sincer, cu zâmbetul pe buze: "Da, asta cred. S-a demonstrat că emoţiile provin de la creier, plus că omul după moarte dispare, se transformă în compuşi care ajută la hrănirea altor vieţuitoare". Asta a sunat mai rău decât reîncarnarea în care cred budiştii şi hinduşii. Să devii hrana pentru celelalte vieţuitoare?

Mi-am lăsat uimirea la o parte şi am întrebat-o care crede ea că este scopul omului, a răspuns la fel de simplu: reproducerea. Într-un final a spus că ea pur şi simplu nu crede că poate să "existe un om mic albastru care stă deasupra noastră şi care are o baghetă magică şi care a creat lumea. E aiurea, nu are niciun sens, de ce să creeze lumea?" Știu că atunci mi-am pierdut un pic calmul şi am spus că dacă este chiar atât de greu să crezi că cineva poate face ceva pentru alte persoane doar din iubire, fără niciun alt motiv, înseamnă că suntem complet dezumanizaţi, sau mă rog, pe cale de a fi. Eram prea obosită ca să mai continui discuţia, deci am lăsat-o în "standby". Dar m-am gândit foarte mult la ceea ce mi-a spus ea. Mi-am reamintit toate replicile sale şi am încercat să le "rezolv" în minte.

În primul rând, ideea cum că "trebuie" să crezi este una venită după părerea mea nu din partea adevăraţilor creştini. Cuvântul "trebuie" te duce cu gândul la un anumit nivel de obligativitate, cu alte cuvinte fie că vrei sau nu, fie că eşti sincer/ă în credinţa ta sau nu, "trebuie" să crezi pentru că aşa spune X şi Y. Dacă este să privim atenţi, Iisus Hristos nicăieri nu a obligat oamenii, nicăieri nu a spus "trebuie" să credeţi. Nu, ci le-a lăsat liberul arbitru. Credinţa impusă de cei din jur nu este una adevărată, nu te ajută la nimic, ci trebuie să vină din inima ta, din convingerea ta proprie. În al doilea rând ameninţarea cu iadul este într-un fel malefică şi nu are cum să vină de la nişte oameni care chiar cred în Dumnezeu. Eu nu i-am înţeles niciodată pe oamenii care ameninţă pe alţii cu Iadul. Îi face cumva mai fericiţi faptul că ameninţa? Nu cred. În momentul în care îi spui unei persoane: "Vei ajunge în Iad!" înseamnă că tu nu ai pic de iubire faţă de acea persoană, în loc să încerci să o ajuţi, tu îi închizi toate uşile. Şi îi semnezi condamnarea.

Dar nu prin ameninţări poţi convinge oamenii de existenţa Lui Dumnezeu. Nici prin cuvinte nu prea ai cum să-i convingi pe oameni, pentru că până la urma credinţa este ceva ce o simţi, nu poate fi materializata prin cuvinte.

Revenind la ideea cu Iadul, prietena mi-a spus că pentru ea: "iadul este precum i-ai spune unui copil care nu vrea să doarmă ca dacă nu se culcă vine Bau-bau". Cum spuneam mai sus, nu consider benefică ameninţarea cu Iadul şi nici ideea cum că dacă le spui la oameni de Iad ei vor deveni mai buni. Nu, omul ar trebui să fie bun de la sine, nu în urma unor constrângeri. Nu eşti bun pentru că ţi-e frică să nu ajungi undeva, ci eşti bun pentru că aşa simţi tu, pentru că şi Dumnezeu e bun şi bunătatea o avem toţi în noi de la El.

În al doilea rând nu Dumnezeu alege Iadul pentru noi ci noi înşine facem acest lucru. În momentul în care tu duci o viaţă haotică plină de nefericire, respingi pe cei din jur, nu laşi pe nimeni să se apropie de tine, atunci tu îţi creezi propriul iad şi este logic că dacă nu vei vrea nici în al "12-lea ceas" să ieşi din el, vei rămâne acolo tot timpul. Pentru că după ce mori nu mai ai şansa să repari ce-ai stricat, să cunoşti oameni, să faci ceea ce nu ai făcut cât ai trăit. Vei rămâne doar cu iadul pe care ţi l-ai construit în timpul vieţii. Pentru că tu ai ales. Într-un fel este amuzant şi în acelaşi timp trist când vezi că oamenii îşi imaginează iadul precum o cameră roşie plină de fum, cu foc în care lor le e frică pentru că or să ardă.

Nu ai cum să arzi la modul material pentru că nu te duci cu trupul în iad, te duci cu sufletul. Arsura aceea, "flăcările" sunt durerea pe care tu o simţi, suferinţa, singurătatea, nefericirea pe care ai trăit-o şi pe pământ şi în care te-ai complăcut. Din care n-ai mai vrut să ieşi. Iadul e starea în care sufletul atinge nivelul maxim de singurătate şi nefericire. Ca să fac referirea la cea spus prietena mea legat de ”copil şi Bau-bau” este ca şi când copilul nu ar dormi toată noaptea iar a doua zi s-ar simţi rău, ameţit, fără energie, etc. Starea de rău de a doua zi ar fi o continuare şi într-un fel şi o consecinţă a nopţii trecute. La fel şi iadul, este o consecinţă a ceea ce tu alegi. Alegi rău, atunci te vei simţi rău şi nefericit.

Eu personal cred că omul este mai mult decât nişte celule care evoluează atât de mult încât la final devin hrană pentru alte vieţuitoare. Omul este prea complex, sufletul său este mult prea complicat, prea sensibil, prea profund. Spun asta pentru că mă uit la mine, la sufletul meu şi ştiu cum sunt.

Cât de uşor poate un cuvânt ca să distrugă un suflet sau să-l înalţe, un zâmbet, o îmbrăţişare, un "te iubesc", dacă efectiv nu există suflet, de ce simţim toate acestea? De ce atunci simţim că ceva în noi "moare" atunci când suferim, şi atunci când suntem fericiţi simţim că "explodează"? Chiar dacă emoţiile provin de la creier, ele se simt în "noi", în sufletul nostru, nu le simţim în creier.

Acum vreo câteva luni a murit bunica prietenei respective. Știu că era foarte abătută, tristă în perioada aceea, însă dacă aş fi întrebat-o în seara trecută: "Deci tu crezi că bunica ta a ajuns ceea ce ai spus tu că ajung oamenii?" posibil aş fi întristat-o sau chiar aş fi rănit-o de aceea nu am pus întrebarea, însă totuşi mi-ar fi plăcut să ştiu ce crede ea atunci când este vorba de o fiinţă dragă, pentru că a generaliza este uşor dacă vorbeşti despre oameni pe care nu-i cunoşti.

Cel mai trist lucru mi se pare că e atât de greu să crezi în iubire. De fapt asta este Dumnezeu. În momentul în care tu nu crezi în Dumnezeu înseamnă că pur şi simplu nu crezi într-o iubire infinită, nesfârşită, adevărată. Până la urmă, cred că din cauza asta sunt atât de nefericiţi oamenii, pentru că efectiv nu mai cred în iubire, nici în iubirea dintre oameni, nici în iubirea adevărată dintre doi îndrăgostiţi, şi la final nici în iubirea Lui Dumnezeu care este mai presus de oricare altă iubire.

Dacă nu aş fi fost un pic prea obosită aseară aş fi întrebat-o dacă ea crede în iubire, dacă poate să-mi definească iubirea, să mi-o arate, şi evident nu ar fi putut să mi-o arate, pentru că iubirea nu are o imagine vizuală, ea se simte. La fel este şi cu Dumnezeu.

Reţin faptul că mi-a spus: "există şi atei buni, care fac bine, deci nu e nevoie de religie ca să fii bun." Eu personal nu cunosc nici ateu bun (în sensul de om care să-şi fi consumat energia şi timpul ajutând oamenii din jurul lui în loc să încerce să demonstreze inexistenţa Lui Dumnezeu), dar probabil există, însă majoritatea ateilor nu aş putea spune că sunt persoane prea fericite, sau prea pline de iubire, dimpotrivă. Chiar dacă să zicem că ai fost bun şi înainte că ai făcut fapte bune, în momentul în care crezi în Dumnezeu ai mai multă speranţă, mai multă încredere-n viaţa, eşti mai fericit pentru că ştii că Cineva te iubeşte.

Nu în ultimul rând i-am spus despre "pariul" lui Pascal: "Dacă eu cred şi Dumnezeu nu există, nu am pierdut nimic, dar dacă eu nu cred şi totuşi există, am pierdut totul" ea mi-a răspuns: “Preferi să crezi şi Dumnezeu să nu existe şi apoi să îţi dai seama că ai trăit în minciună toată viaţa? Însă, chiar dacă să presupunem că ar fi aşa, am trăit în "minciună" toată viaţa, însă în afară de asta mai pierd ceva? Nu, dar dacă eu nu cred şi totuşi Dumnezeu există, tot în minciună am trăit, şi o minciună atât de gravă încât va avea repercursiuni asupra mea... o veşnicie!

(Iulia)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești