Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Tot mai multe familii luptă pentru a aduce pe lume un copilaş. Unii aleargă ani buni pe la tot felul de doctori pentru a primi această binecuvântare.

Paradoxal, uneori când sarcina vine cu atâta uşurinţă, invocăm motive că nu suntem gata să naştem copilul, iar când ne dorim cu tot sufletul, de multe ori constatăm că e prea târziu să dobândim acest rod.

Marea problemă se află în oameni, care adesea nu sunt pregătiţi pentru viaţa de familie, privesc lucrurile doar din perspectiva lor şi se gândesc în exclusivitate la ei.

A întemeia o familie înseamnă a renunţa la sine de dragul aproapelui. Cred că familia este asemenea unei mănăstiri. Un monah, la tundere, dă trei voturi: feciorie, sărăcie de bunăvoie şi ascultare. Dacă s-ar respecta aceste principii şi în viaţa de familie, situaţia ar fi cu totul alta: e nevoie de înfrânare, de păstrarea curăţiei trupeşti şi sufleteşti; e bine ca banul să fie comun şi să nu devenim pătimaşi de averi, ci să ne îmbogăţim la suflet; iar reciproca ascultare şi înţelegere ne ajută să menţinem casa.

Roadele sau averea fiecărei familii sunt copiii, dar şi viaţa întru virtute.

Planificarea familiei din zilele noastre a redus numărul odraslelor. Cuplurile sunt programate la unu-doi copii, iar când cineva cutează să vină cu al treilea, al patrulea, chiar unii dintre medici bat alarma. Nu mai puţin contează şi opinia publică. „Ce-ţi trebuie? Mai trăiţi pentru voi! Cu ce să întreţii atâţia copii?…” – acestea sunt doar câteva replici, care vorbesc despre trista realitate: copiii nu mai sunt o prioritate.

În special la vârsta tinereţii, copiii nu sunt atât binecuvântare, cât povară. Avem alte griji, suntem în atâtea treburi, ne planificăm atâtea lucruri…

Şi dacă unele familii, prin dobândirea unui prunc, cad în extrema idolatrizării acestora, altora nu le pasă de faptul cum le cresc copiii.

Evreii folosesc expresia de „copii furaţi”, referindu-se la cei care cresc în alt duh decât cel tradiţional.

Astăzi sunt atâţia „hoţi” ai sufletelor noastre, care ne fură, în primul rând, copiii.

Printre duşmani sunt: indiferenţa părinţilor, viaţa lor vicioasă ce se răsfrânge asupra urmaşilor, mass-media şi tehnologiile informaţionale, strada, pseudo-prietenii…

Ce e de făcut, cum să salvăm viaţa şi să cultivăm nişte valori autentice copiilor noştri, ce soluţii ne dă Biserica, la aceste întrebări vom încerca să răspundem.

Suntem într-o profundă criză, când familia şi şcoala nu mai ştiu cum să menţină copiii în nişte graniţe. Am ajuns vremurile când copiii îi conduc pe maturi. Probabil, am experimentat prea mult, am implementat tot felul de metode, care acţionează invers.

Mai bine de 15 ani urmăresc diverse experimente şcolare, preluate din afară „cu ochii închişi”. Unii au reuşit să facă şi bani, nu puţini, cu aceste testări. Atâtea asociaţii aplică tot felul de proiecte, inclusiv în domeniul educaţiei, încercând să fie ingenioşi, să vină cu diverse concepte, metode, tehnici, care însă nu se regăsesc în societatea şi moralitatea noastră.

Dar nimeni nu a căutat la cea mai sigură şi testată de veacuri sursă – Sfânta Scriptură şi învăţătura Bisericii. Metodă care a dat roade şi a format atâtea personalităţi.

„Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este un îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.”, spunea Ernest Bernea.

Pornind de la aceste realităţi, părinţii urmează a fi lăsaţi şi ajutaţi să-şi educe corect copiii.

„Pe copilul tău, pe care tu l-ai născut şi tu eşti dator ca să-l creşti în frica lui Dumnezeu şi să-l pedepseşti şi cu varga dacă altfel nu te ascultă, nu mai ai dreptul să-l creşti normal. Vezi? Şi asta pentru ca să ajungă omenirea toată la o destrăbălare cu totul neomenească. Vezi, asta înseamnă drepturile omului… O ajuns desăvârşită lucrarea satanicească. Nu mai ascultă nimenea de Biserică şi de Adevăr. Dacă-l pedepseşti pe copilul tău, îţi vin imediat cu drepturile omului: “De ce-l ocărăşti pe băiatul tău că se duce la desfrâu? Ε dreptul lui.” Auzi, dumneata! Ε sfârşitul. Ce să mai zici?…”, mărturisea părintele Dionisie Ignat de la Colciu.

Nu ştiu de ce s-au format nişte stereotipuri că Biblia vine cu tot felul de pedepse şi maltratări. Or, adevăratul mesaj, inclusiv cel educaţional, este în duhul dragostei. A avea frică de Dumnezeu înseamnă a fugi de păcat, de viaţă dezordonată, înseamnă a avea ruşine, a respecta şi a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Într-un final, „creştinismul este o şcoală a fericirii.” (Părintele Nicolae Steinhardt).

„Cea mai bogată moștenire pe care părinții pot să o lase copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl și mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, îi va păzi de ispite și îi va ajuta în încercările vieții de zi cu zi după ce vor părăsi casa părintească.” (Sfânta Muceniță Alexandra Feodorovna).

Virtutea se cultivă foarte greu şi anevoios. „Tot tineretul ar trebui educat ortodox, punându-se mare accent pe schimbările ce apar în firea omenească începând cu vârsta de 12 ani. Aceasta este vârsta la care se dezvoltă în mod special instinctele. Însuşi organismul omului începe să dezvolte aceste instincte. Pentru aceea trebuie pregătiţi copiii pentru această vârstă, pentru a nu mai cădea. Iar dacă nu vor mai cădea şi vor duce o viaţă curată şi neîntinată, vor putea primi pe Duhul Sfânt, Care se sălăşluieşte în om şi care mai departe va conduce în chip conştient pe om, pe acel copil.” (Părintele Marcu Dumitru).

Dar societatea de astăzi e foarte rezervată faţă de Biserică. Când îndemnăm părinţii să aducă copiii la o tabără de vară pe lângă parohia noastră, aceştia pun nenumărate întrebări: Ce faceţi cu ei? Nu-i puneţi la metanii? Nu-i insultaţi? Nu-i pedepsiţi cu Sf. Nicolae?… Pentru ca ulterior să descoperi unii copii atât de destrăbălaţi, fără bun simţ, cărora nu li s-a interzis nimic, devenind astfel de necontrolat.

Cred că sunt de vină părinţii, care le-au permis totul şi copiii, încă din adolescenţă, s-au intoxicat cu toate surogatele societăţii de astăzi. Nu i-au îngrădit, nu i-au protejat…

„În societatea prezentă, băieții, pe la vârsta de 14-15 ani, știu totul despre păcatele trupești, mult mai mult decât știau înainte chiar oamenii căsătoriți. Ei știu exact ce se petrece în filme, văd totul, iar atmosfera generală în care trăiesc este una de îngăduință. «De ce să te lupți cu acest lucru?» se spune astăzi. «Este ceva natural». Evident, sunt pregătiți pentru o viață de îngăduință față de păcat.” (Părintele Serafim Rose).

Atâta timp cât vom tolera şi promova păcatul, vom avea o societate bolnăvicioasă!

Adesea părinţii necredincioşi, dezordonaţi şi amorali sunt primii duşmani ai odraslelor. Să ai copii presupune o mare responsabilitate.

Încă n-am auzit să fie o astfel de instituţie care i-ar face mai conștiincioși sau i-ar testa pe tinerii care urmează să întemeieze o familie, să nască şi să educe un copil. Dintotdeauna cu ochii pe tineri a fost familia şi, de rând cu ea societatea, prin urmare şi Biserica.

Biserica este, în primul rând, obştea, adunarea de credincioşi dintr-o anumită localitate sau regiune.

Povestesc părinţii noştri că pe vremuri, dacă erai observat în stradă nesalutând pe cineva, făcând şotii sau altceva necuviincios, în câteva clipe ştiau părinţii, care luau măsuri neîntârziat. Deci tinerii erau educaţi de către întreaga societate. Şi Biserica era un factor important. Apoi dacă cineva intenţiona să se căsătorească era cercetat şi de slujitori.

Tinerii erau îndrumaţi sau, cum se mai spune în popor, „puşi la cale”. De rând cu această povaţă, părinţii şi Biserica erau mereu alături, urmăreau fiecare pas al tinerilor ce începeau viaţa de familie. Câteva generaţii din rudenie erau în preajmă, sprijineau tinerele familii moral, fizic, financiar…, dar şi în creşterea şi educarea urmaşilor.

Astăzi mulţi tineri sunt lipsiţi de aceşti contraforţi. Părinţii fie sunt divorţaţi, fie plecaţi de mult de acasă, fie că sunt aşa cum sunt, mai indiferenţi sau pătimaşi. Tinerii iau singuri decizii, adesea pripite şi mai puţin corecte. De aici şi statistici pe departe îmbucurătoare: atâtea divorţuri se săvârşesc în fiecare zi, atâţia copii abandonaţi, apoi needucaţi.

Tinerii căsătoriţi, nepregătiţi de viaţa matură, lipsiţi de sprijinul şi îndrumarea părinţilor, dar şi ale celor din jur, nu mai pot duce poverile vieţii. Şi renunţă…

A priva pe cineva de educaţie şi de îngrijire din primii ani ai vieţii înseamnă a ridica o casă fără temelie. „O educaţie bună este izvorul întregului bine în lume” (Immanuel Kant).

Numai educaţia corectă îl ajută pe om să se descurce în viaţă, să lupte, să înfrunte greutăţile, să fie de sine stătător… să devină personalitate. „Educaţia este întotdeauna un orizont, nu o destinaţie” (Nicolae Iorga).

Să nu uităm de expresia „cei şapte ani de acasă”, care este fundamentală pentru orice societate. Probabil, în educaţie trebuie să fie cea mai serioasă investiţie, pentru ca ulterior să putem culege roade bune şi binecuvântate.

Să ne punem toate strădaniile în această misiune sfântă – EDUCAŢIA.

Dacă un copil nu are parte de o educație corespunzătoare, care ar include întregul set de valori și atitudini, îl pierdem.

Nu o dată am urmărit copii trecuţi de un an la care se pot deja desluși anumite trăsături și comportamente, iar când copilul ajunge la șapte ani discuți cu el de-a dreptul ca şi cu un om matur. Se presupune că la această vârstă copilul trebuie să fie conștient de viață, să aibă o închipuire corectă și să persevereze în formarea personalității sale.

Or, dacă părinții și, de rând cu ei, ceilalți factori implicați în procesul creșterii și educării, nu contribuie la formarea corespunzătoare a copiilor, acestora din urmă le rămân lacune, fisuri… pentru toată viața.

Câți dintre cei în creștere sunt în grija ambilor părinți, câți dintre părinți renunță la alte activități de dragul creșterii și formării copilașilor? …

„Capul copilului nu este un vas pe care să-l umpli, ci o făclie pe care să o aprinzi astfel încât, mai târziu, să lumineze cu lumina proprie.” (Plutarh)

Să ținem cont de realitatea că fiecare se naște în această viață unic și irepetabil, că fiecare are o cale unică și o chemare. Astfel, fiecare copil necesită o abordare individuală.

Adesea noi, părinții și dascălii, suntem mai mult pe post de supraveghetori, ajutându-i ca aceștia să se deschidă pentru realitatea vieții și să-și identifice menirea.

Din punct de vedere religios, copilul trebuie ajutat să descopere o altă realitate – nevăzută, să fie conștient de faptul că mai există cineva și Acesta este Dumnezeu. Să râvnească supremul scop – să fie desăvârșit, deci plin de sfințenie.

„Cei ce lipsesc copiii de religie fac o crimă față de viitorul lor de oameni pe această lume și față de mântuire pentru lumea veșnică; a nu face educație religioasă copilului e a proceda la o operație caracterizată de infirmizarea sufletului, e a amputa ființa omenească de ceea ce are mai de preț.” (Vasile Băncilă)

Să dea Dumnezeu cuget bun celor responsabili de educație, ca să cultive virtutea, dar nu înainte de a fi ei înșiși modele desăvârşite, virtuoși și iubitori de oameni.

Zilele acestea discutam cu o doamnă profesor de la drept, mamă singură a unei fetițe de șase ani, care iată-iată va merge la școală. Ultimul an a avut o povară deloc ușoară, a trebuit să-și poarte peste tot copila după dânsa. Am întrebat-o de ce nu o duce la o grădiniță, pentru ca să-mi răspundă că a mers la o școală pregătitoare, dar într-o zi fetița a venit cu lacrimi în ochi și a întrebat-o: „Ce înseamnă cuvântul «suflet»?”, iar când mama a cercetat-o de ce este stresată, copila a marturisit că educatoarea nu i-a permis să o cuprindă, spunându-i: „Du-te într-o parte, nu te băga în suflet!”.

Dar „adevăratul educator se îngrijește mai mult de propriul său caracter și de propria sa activitate decât de acelea ale copilului.” (G.G. Antonescu).

Cât de mult contează factorul educațional, cât de grav putem trauma un copil printr-o abordare incorectă, prin lipsa dragostei. „A educa e mai greu decât a studia, de aceea sunt puțini educatori în mulțimea de învățați.” (Vasile Conta)

Să cerem de la Dumnezeu înțelepțire, pentru a ști cum să zidim piatră cu piatră atâtea suflete încredințate.

„Am putea spune, fără să greșim, că suntem atâta de creștini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârșitul vieții.” (Nichifor Crainic)

Să ne grijim de odraslele noastre, să nu permitem nimănui să ni le distrugă, să ni le fure…

Să luăm aminte!

 

Preot Octavian Moşin
www.octavianmosin.info

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești